Constitutional effect of restitution judgments under Law 10/2001 and inapplicability of common-law accession for properties subject to special restitution procedures

A) Teren restituit în natură în procedura Legii nr. 10/2001. Omisiunea formulării cererii de restituire cu privire la construcţiile preluate odată cu terenul. Acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară. Obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială. Principiul specialia generalibus derogant.

B) Omisiunea analizării unui apel. Lipsa de incidenţă a instituţiei reglementate de art. 444 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată/ Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătoreşti

Index alfabetic: lege specială de reparaţii

restituire în natură

accesiune imobiliară

completarea hotărârii judecătorești

C.civ. 1864, art. 494

Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (4), art. 26 alin. (3)

C.proc.civ., art. 9 alin. 2, art. 22 alin. 6, art. 444, art. 477

A. În condiţiile în care reclamantul a uzat de procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 doar în privința terenului nu și a construcțiilor preluate de stat odată cu terenul, redobândirea dreptului de proprietate asupra acestora nu mai poate fi realizată pe calea dreptului comun.

Principiul stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, ce consacră imposibilitatea de a alege calea dreptului comun pentru recuperarea imobilelor preluate abuziv în detrimentul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, dată fiind caracterul acesteia de normă specială, este aplicabil oricăror acţiuni prin care se urmăreşte aceeași finalitate și, prin urmare, și acțiunii în accesiune imobiliară.

Așadar, în contextul în care reclamantul a avut deschisă calea redobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, în condițiile stabilite de legea specială de reparație, mecanismul accesiunii imobiliare nu poate eluda procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 și nu poate acoperi lipsa sa de diligenţă de a formula cerere de restituire şi pentru aceste imobile.

B. Procedura completării hotărârii, reglementată prin dispoziţiile art. 444 C.proc.civ., are în vedere situația în care instanța, nesocotind limitele învestirii și principiul disponibilității, pronunță o hotărâre prin care omite să soluționeze toate capetele de cerere care au învestit-o (principale ori accesorii) sau omite să se pronunțe asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Prin urmare, cererea de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă, exclusiv, ipotezelor care corespund situațiilor în care au fost nesocotite dispozițiile art. 9 alin. (2) C.proc.civ., referitoare la respectarea principiul disponibilităţii procesului civil, precum și cele înscrise în art. 22 alin.(6) C.proc.civ., care impun judecătorului obligația de a se pronunța „asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi a depăşi limitele învestirii".

În consecință, nu poate fi asimilată și nu intră sub incidența acestei proceduri situația în care instanța a omis să analizeze și să se pronunțe asupra unei căi de atac.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1238 din 22 iunie 2023

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 24.11.2015, pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanții Facultatea A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General și D. S.A., să se constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra construcţiilor C 1, C 2, C 3, C 4, C 6, C 7, C 8 şi C 9, situate pe terenul în suprafaţă de 7.197 mp din Bucureşti, construcţii identificate conform Planului de amplasament şi delimitare a imobilului, în cotele în care este deţinut terenul, respectiv: A. - 3/8, B. - 3/8 şi C. - 2/8; obligarea pârâţilor să le lase construcţiile în liniştită şi deplină posesie; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentinţa civilă nr. 8903/2016, Judecătoria Sector 1 București a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, iar, prin sentinţa civilă nr. 1385/2016, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 și, fiind constatat ivit conflictul negativ de competenţă, cauza a fost înaintată la Curtea de Apel, în vederea soluționării acestuia.

Prin decizia civilă nr. 160F/2016, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 26.09.2016, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanta D. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., C. și B., constatarea existenței dreptului de superficie al D. S.A. asupra terenului aferent construcţiilor proprietatea societăţii, situat în Bucureşti; obligarea pârâților să permită exercitarea dreptului de folosinţă al D. S.A. asupra acestui teren; obligarea pârâților să permită accesul pietonal și auto la construcţiile proprietatea D. S.A. și a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie situate la aceeaşi adresă; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată din 29.05.2017, reclamanta D. S.A. a completat cererea atât din punct de vedere al părților, cât și din punct de vedere al obiectului, respectiv cauzei, arătând că înţelege să cheme în judecată și pe pârâta societatea E. S.R.L. și a solicitat obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate și posesie construcțiile/clădirile proprietatea sa aflate pe terenul în suprafaţa de 7.179 mp din Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 4392/2017, Judecătoria Sectorului 1 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti.

Prin încheierea din data de 05.12.2017, Tribunalul a dispus conexarea cauzelor, având în vedere dispozițiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

2. Hotărârea pronunţată, în fond, de Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1952 din 19.12.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta pârâtă D. S.A., astfel cum a fost modificată, ca nefondată, și a respins cererea conexă, ca nefondată.

Urmare a cererii formulate de D. SA privind completarea sentinţei civile nr. 1952 din 19.12.2017, sub argumentația că instanţa nu s-a pronunţat pe un capăt de cerere principal, respectiv cel privind stabilirea servituţii de trecere, prin sentinţa nr. 1147 din 10.05.2018, Tribunalul București a respins, ca nefondată cererea de completare a sentinţei civile nr. 1952/2017.

Împotriva încheierii de şedinţă din 05.12.2017 şi a sentinţei civile nr. 1952/2017 pronunțate de Tribunalul București, la 02.04.2018, a declarat apel reclamanta (pârâtă în cererea conexă) D. S.A., prin care a solicitat fie trimiterea spre rejudecare primei instanţe, fie reţinerea cauzei și schimbarea încheierii din 05.12.2017 și a hotărârii subsecvente, în sensul anulării cererii formulate de A., schimbarea încheierii de şedinţă din 05.12.2017 în privinţa excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a A. și a decăderii D. din proba cu expertiză, precum și schimbarea, în parte, a sentinţei civile, în sensul admiterii cererii principale, formulate de D., astfel cum a fost modificată.

Împotriva sentinței civile nr. 1952/2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au declarat apel şi pârâţii (reclamanţi în acţiunea conexă) C., B. şi A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacare, în sensul admiterii cererii conexe și constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, ca efect al accesiunii imobiliare.

Totodată, la 29.06.2018, reclamanta D. S.A. a declarat apel și împotriva sentinței civile nr. 1147/2018, prin care a solicitat anularea hotărârii apelate, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă

Prin încheierea din 28.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a introdus în cauză, în calitate de apelantă-pârâtă-reclamantă, pe moştenitoarea defunctului B., F.

Prin decizia nr. 458A din 21.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii formulării de către apelanta A. a unor motive suplimentare de apel și a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1952/2017 şi a încheierii de şedinţă din 05.12.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Totodată, a admis apelurile declarate de pârâţii-reclamanţi A., C. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 1952/2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sentință pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a admis cererea și a constatat că apelanţii-reclamanţi au dobândit, prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcţiilor C1, C 2, C 3, C 4, C 6, C 7, C 8 şi C 9, situate pe terenul în suprafaţa de 7.197 mp din Bucureşti, construcţii identificate conform expertizei tehnice judiciare întocmită de expertul X, A. având o cotă de 3/8, F. - o cotă de 3/8 şi C. - o cotă de 2/8 din dreptul de proprietate, apelanta-pârâtă fiind obligată să lase construcţiile în liniştită şi deplină posesie apelanţilor-reclamanţi.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 458A/21.02.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a Civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă D. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat, în esenţă, următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ.:

1. Sub un prim aspect, recurenta a susținut nelegalitatea soluţiei instanţei de apel prin care a dispus obligarea sa să lase în liniştită şi deplină posesie construcţiile cu privire la care s-a constatat că a intervenit accesiunea, prin raportare la faptul că petitul acţiunii din dosarul conexat nr. x/299/2015*, privind obligarea societăţii D. la lăsarea în liniştită şi deplină posesie a imobilelor, a fost anulat, ca netimbrat, fără ca soluţia instanţei de fond să fie apelată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că, prin sentinţa pronunţată în fond, a fost analizat doar petitul referitor la constatarea accesiunii, în condiţiile în care celălalt petit fusese anulat, ca netimbrat, de către instanţă, anterior conexării, iar, prin apelurile formulate în cauză, niciunul dintre cei trei intimaţi-reclamanţi (A., B. şi C.) nu a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la anularea, ca netimbrat, a capătului de cerere privind lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie (acţiunea în revendicare imobiliară).

În condițiile în care Curtea de Apel Bucureşti a admis capătul de cerere privind lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie (acţiunea în revendicare imobiliară), deşi capătul de cerere menţionat a fost anulat, ca netimbrat, prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sector 1 la 30.03.2017, în dosarul nr. x/299/2015*, fără ca vreuna dintre părţi să apeleze încheierea menţionată, recurenta apreciază că, în mod evident, decizia recurată reprezintă o încălcare atât a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, cât şi a puterii de lucru judecat a hotărârilor primei instanţe în privinţa dispoziţiilor neapelate de către părţi, aspect care atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1, pct. 5 şi 7 C.proc.civ..

2. Instanţa de apel a respins nelegal excepţia tardivităţii motivelor de apel invocate, de reclamanta A., prin notele scrise depuse la 29.10.2020.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că, prin notele scrise depuse la termenul din 29.10.2020, A. a invocat un nou motiv de apel (motiv care nu a fost invocat prin apelul iniţial formulat în cauză), prin care a criticat sentinţa instanţei de fond şi considerentele tribunalului referitoare la efectul constitutiv al hotărârilor de restituire, fiind dezvoltată o teorie referitoare la „aplicarea efectului constitutiv în cazul hotărârilor/deciziilor de restituire dispuse în baza Legii nr. 10/2001”.

Or, prin notele scrise depuse la termenul din 29.10.2020, A. a dezvoltat, practic, o altă teorie decât cea pretinsă prin apelul iniţial, şi anume că, hotărârea judecătorească reprezentată de decizia nr. 1497/2014 pronunţată în dosarul nr. x/3/2008 nu ar avea efect constitutiv, iar dreptul de accesiune ar putea fi exercitat oricând, întrucât intimaţii-reclamanţi (A., B. şi C.) nu ar fi fost niciodată lipsiţi de proprietatea terenului.

Apreciază că susţinerile din notele de şedinţă nu reprezintă vreo „explicitare” a motivelor de apel din apelul iniţial, cum eronat a reținut instanța de apel, ci reprezintă motive noi de apel, care nu au fost invocate cu respectarea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 468 alin.1 C.proc.civ.

La fel ca în cazul soluției de admitere a capătului de cerere privind lăsarea construcțiilor în liniștită și deplină posesie (acțiunea în revendicare imobiliară), și din perspectiva modului în care instanța de apel a analizat și desființat considerentele instanței de fond referitoare la efectul constitutiv al hotărârilor de restituire, decizia recurată reprezintă o încălcare atât a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, cât și a puterii de lucru judecat a hotărârilor primei instanțe în privință dispozițiilor neapelate de către părți, aspect care atrage casarea deciziei, pentru motivele înscrise în art. 488 alin. 1 pct. 5 și 7 C.proc.civ.

3. Printr-o altă critică, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1147/2018 a Tribunalului București și, prin urmare, nici în privința motivelor de apel prin care formulase criticile referitoare la cererea în constatarea servituţii de trecere.

Arătat că, prin acțiunea formulată în cauză (astfel cum aceasta a fost modificată) a solicitat, pe lângă constatarea existenței dreptului de superficie al D. SA și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie construcțiile/clădirile proprietatea D. SA, precum și obligarea pârâților să permită accesul pietonal și auto la construcțiile proprietatea D. și a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie (instituirea unui drept de servitute).

Întrucât instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere prin sentința civilă nr. 1952/2017, a formulat cerere de completare a sentinței menționate, soluționată prin sentința nr. 1147 din 10.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, în sensul respingerii cererii.

Împotriva sentinței nr. 1147/2018 a formulat un apel separat, prin care a criticat faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind stabilirea dreptului de servitute de trecere, iar în situația în care se va aprecia că s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, a formulat susțineri în legătură cu temeinicia cererii sale.

Cu toate acestea, din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel a analizat și s-a pronunțat asupra apelului/motivelor de apel invocate cu privire la sentința nr. 1147/2018 și cu privire la criticile referitoare la instituirea unei servituți de trecere pe terenul proprietatea intimaților A., B. și C., aspect care ar atrage casarea deciziei atacate.

4. Instanţa de apel a respins nelegal motivele de apel cu privire la dreptul de superficie al D. asupra construcţiilor situate în Bucureşti, motivarea instanţei de apel fiind şi contradictorie.

Susține că nu poate fi contestată calitatea sa de proprietar asupra construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, aspect recunoscut, implicit, şi de instanţa de apel în condiţiile în care curtea de apel a constatat, nelegal, intervenirea accesiunii imobiliare în favoarea intimaţilor A., F. şi C.;

Or, prin constatarea dreptului de proprietate prin accesiune, asupra construcţiilor edificate pe teren, instanţa de apel a recunoscut, implicit, existenţa dreptului de proprietate al D. cu privire la construcţiile menţionate. Așadar, existența acestui drept de proprietate era suficientă pentru constatarea dreptului de superficie şi, respectiv, a neîndeplinirii condiţiilor accesiunii.

Nelegalitatea deciziei este susținută și pe motiv că dreptul de superficie al D., compus din dreptul de proprietate asupra construcţiilor, edificate pe terenul din Bucureşti, şi dreptul de folosinţă, cu privire la terenului litigios, s-a născut prin efectul Legii nr. 15/1990.

Se arată că societatea D. SA a devenit, în anul 1991, proprietarul construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, în baza Deciziei de înfiinţare nr. 592 din 17.07.1991 și a Procesului-verbal nr. 11158/06.09.1991 privind împărţirea patrimoniului Sucursalei Y. Potrivit acestor înscrisuri, D. a preluat în patrimoniul său suprafaţa de teren de 7.179 mp situată în şos. S. nr. 1 - 3 şi construcţiile aflate pe acesta în temeiul Legii 51/1990. Ulterior, calitatea acestei de proprietar asupra construcţiilor a fost confirmată şi prin înscrierea în cartea funciară în baza documentelor menţionate, figurând, tot în calitate de proprietar, și în evidenţele autorităţilor fiscale, potrivit certificatul de atestare fiscală nr. 237752 din 07.02.2022.

În condiţiile în care terenul aferent construcţiilor a fost restituit în natură către A., B. şi C., prin decizia civilă nr. 1497 din 15.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/3/2008, rezultă că, în temeiul Legii 15/1990, cu privire la terenul menţionat, în patrimoniul D., s-a născut un drept de folosinţă - componentă a dreptului de superficie, astfel încât recunoașterea dreptului de folosință se circumscrie unui drept care paralizează posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune de către intimați.

5. Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., pe motiv că instanţa de apel a respins, nelegal, excepția privind inadmisibilitatea acţiunii în constatarea accesiunii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta D. SA a susținut că intimaţii au avut posibilitatea de a solicita, în temeiul legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a construcţiilor situate pe terenul situat în Bucureşti, cale procedurală care face ca acţiunea de față, în dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, să fie inadmisibilă.

Cum intimaţii A., B. şi C. au ales calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, este evident că aceştia nu mai pot solicita, în temeiul dreptului comun, obţinerea proprietăţii construcţiilor edificate pe terenul menţionat, în condiţiile în care puteau şi trebuiau să solicite, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi restituirea construcţiilor situate pe respectivul teren.

Apreciază că, prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, intimații A., B. şi C. încearcă să eludeze calea legală prevăzută de legea specială şi să acopere omisiunea lor culpabilă de a nu solicita restituirea construcţiilor situate pe teren, în temeiul Legii nr. 10/2001, în cadrul dosarului nr. x/3/2008, precum şi în cadrul notificărilor privind restituirea imobilelor preluate abuziv.

S-a pretins că situaţia teoretică, de excepţie, reţinută în cuprinsul deciziei ICCJ nr. 33/2008, nu este aplicapilă în speţă, întrucât intimații A., B. şi C. nu au invocat, prin acţiunea formulată în prezenta cauză, faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar încălca prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Or, situația de excepție reţinută de instanţa supremă referitoare la aplicarea prioritară a Convenției europene vizează acțiunea în revendicare, în ipoteza în care se identifică neconcordanțe între legea specială și norma europeană, iar nu în cadrul unei acțiuni având ca obiect accesiune imobiliară, aşa cum este cazul speţei. Excepţia este de strictă interpretare, iar prin reținerea acesteia s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al societății D. asupra construcţiilor.

Totodată, susține că instanţa de apel a înlăturat nelegal susținerea privind obligativitatea parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 în privința construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, de vreme ce în cuprinsul deciziei nr. 1497/2014, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că A., B. şi C. nu au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi restituirea în natura a construcţiilor edificate pe terenul situat în Bucureşti, deşi puteau şi trebuiau să procedeze în acest mod pentru a intra în proprietatea construcţiilor menţionate. Așadar, instanţa de apel nu mai putea să analizeze dacă construcţiile edificate pe terenul litigios puteau fi restituite, în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1497/2014 a Curții de Apel Bucureşti, aspect care ar atrage incidența art. 488, alin.1 pct.7 C.proc.civ..

6. Nelegalitatea deciziei recurate a fost susținută și din perspectiva reținerii greșite a îndeplinirii condițiilor legale pentru invocarea accesiunii, aspect ce ar atrage incidența motivului de casare înscris în art. 488, alin.1, pct.8 C.proc.civ..

Construcţiile existe pe terenul situat în Bucureşti, au fost edificate cu mult anterior pronunţării deciziei civile nr. 1497/2014, prin care intimaţilor A., B. şi C. le-a fost restituit în natură terenul menţionat. Cum decizia civilă nr. 1497/2014 are efect constitutiv de drepturi (aspect intrat în puterea lucrului judecat (din moment ce reținerile instanței sub acest aspect n-au fost apelate de către niciuna dintre părți), rezultă că intimații A., B. și C. nu erau proprietari ai terenului în momentul edificării construcțiilor și nu pot fi reținute, ca îndeplinite, condițiile accesiunii imobiliare artificiale.

Susține efectului constitutiv de drepturi al deciziei civile nr. 1497/2014, făcând trimitere la abrogarea expresă a art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 ce are semnificația atribuirii unui efect constitutiv de drepturi hotărârii judecătorești, inclusiv în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil.

Pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările efectuate în cauză

Intimaţii-pârâţi-reclamanţi A., C. şi F. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținerea poziției procesuale exprimate fiind realizată separat, însă, prin formularea unor apărări comune, după cum urmează:

Relativ la critica privind dispoziția instanței de apel de obligare a D. SA să lase în liniștită posesie construcțiile cu privire la care s-a constatat că a intervenit accesiunea imobiliară, intimații au susținut că motivul de recurs este neîntemeiat, întrucât dispoziția instanței nu a fost urmarea examinării și admiterii capătului de cerere ce viza revendicarea, ci ca efect al dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, prin accesiune.

Instanța de apel nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părți, neputându-se reține că instanța s-a pronunțat pe capătul de cerere ce viza revendicarea, ci au fost avute în vedere efectele accesiunii imobiliare, a cărei constatare s-a realizat în cauză, soluție ce are, ca efect, dobândirea posesiei, folosinței și dispoziției construcțiilor situate pe terenul restituit.

În ceea ce privește excepția tardivității motivelor de apel invocate de A., intimații au apreciat că instanța de apel a dispus corect respingerea acestei excepții, deoarece prin notele de ședință nu au fost invocate motive noi de apel, ci doar au fost dezvoltate motivele ce se regăseau în cererea de apel. Consideră nefondate susținerile recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor privind termenul pentru motivarea apelului, cât și a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat și apreciază că prevederile art. 488 alin. 1, pct. 5 si 7 C.proc.civ. nu sunt incidente în cauză.

Referitor la nesoluționarea apelului promovat de recurentă împotriva sentinței nr. 1147/2018, intimații au susținut că, pentru soluționarea acestei omisiuni, recurenta avea deschisă calea prevăzută de art. 444 C.proc.civ., procedură obligatorie în valorificarea și îndreptarea respectivei neregularități procedurale.

Totodată, au arătat că, prin decizia civila nr. 458/2022, Curtea de Apel a respins în integralitate apelul promovat de D. S.A., constatându-se ca recurenta nu dețin vreun drept asupra terenului de sub clădiri, nici nu a deținut un drept de proprietate pur si simplu asupra construcțiilor, situație în care nu s-ar fi putut discuta despre constituirea vreunui drept de servitute, ceea ce denotă netemeinicia criticii formulate.

Intimații au arătat că nu există elemente care să susțină caracterul contradictoriu al deciziei recurate.

Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii, întrucât accesiunea nu presupune existența a doi proprietari diferiți a terenului și a construcțiilor, ci doar edificarea unei construcții pe terenului altuia.

Legea nr. 15/1990 nu a constituit, în favoarea recurentei, un drept de folosință care să poată fi considerat o componentă a dreptului de superficie. Fiind un drept real, constituirea superficiei nu putea fi realizată decât prin act autentic de către titularii dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv de succesorii prof. Z., act care nu a fost perfectat.

Recurenta nu deţine niciun drept asupra terenurilor de sub construcţii și nici Legea nr. 10/2001 nu prevede constituirea acestui drept pentru proprietarii construcţiilor (neautorizate) edificate pe terenurile preluate abuziv în timpul regimului comunist. Chiar daca s-ar da eficienta susținerilor recurentei cu privire la Legea nr. 15/1990, se poate observa ca aceasta nu prezentat niciun titlu de proprietate emis de vreo instituţie abilitată a statului.

Intimații au apreciat a fi neîntemeiată și susținerea la încălcarea puterii lucrului judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/3/2008, în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a construcțiilor edificate, de vreme ce, în litigiul respectiv, instanța nu a reținut că reclamanții trebuiau și puteau să solicite restituirea în natură a construcţiilor edificate fără autorizație pe terenul proprietatea lor, după momentul preluării abuzive.

Accesiunea imobiliara artificiala nu presupune dobândirea automată, de către proprietarul terenului, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate de o altă persoană pe terenul său, ci doar nașterea dreptului de accesiune pe măsura încorporării materialelor în teren, proprietatea construcției fiind dobândită de către proprietarul terenului doar la momentul exercitării acestui drept potestativ de accesiune.

Dreptul de accesiune, ca drept potestativ de opţiune, are o latură pozitivă și o latură negativă, proprietarul terenului având opţiunea să devină sau nu proprietar al construcției, respectiv să solicite, în temeiul dispozițiilor art. 494 Cod civil de la 1864, fie constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, dobândit prin accesiune, fie să solicite obligarea constructorului să le ridice, fiind evident ca acest drept potestativ presupune și un drept de opţiune din partea proprietarului terenului, situație identificată în cauză.

Relativ la cele două construcții C7 si C8 (C5 si 15 în raportul de expertiza), intimații au arătat că acestea se bucură de prezumția reglementată de art. 492 Cod civil de la 1864, astfel încât înlăturarea efectelor dispozițiilor legale privind accesiunea în ceea ce privește aceste construcții ar fi neîntemeiată. Fiind îndreptățiți a solicita dobândirea dreptului de proprietate, ca urmare a opțiunii de a păstra construcțiile edificate de un alt proprietar, un tert, pe terenul proprietatea lor, cu atât mai mult se pot prevala de acest drept cu privire la construcții edificate chiar de către autorii lor, în privința cărora operează și prezumția de proprietate.

Au arătat că dreptul lor de opțiune s-a născut odată cu pronunțarea hotărârii definitive în dosarul nr. x/3/2008, prin care le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului teren în suprafață de 7.197 mp. Acest drept de opțiune este transmisibil, astfel încât, odată cu transmiterea proprietății asupra unui imobil teren, în patrimoniul proprietarului actual se transferă și dreptul de opțiune cu privire la dreptul potestativ de accesiune. Prin urmare, au susținut că în patrimoniul lor, odată cu dreptul de proprietate recunoscut prin decizia pronunțată în dosarul nr. x/3/2008, s-a născut și dreptul de opțiune privind dreptul de accesiune, de care s-au prevalat prin cererea de chemare în judecata ce face obiectul prezentei cauze.

De asemenea, relativ la critica privind inadmisibilitatea acțiunii în constatarea accesiunii, intimații au arătat că susținerile recurentei sunt greșite, acțiunea promovată fiind o veritabilă acțiune în realizare. În mod eronat se susține că decizia recurată încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 1497/2014, atât timp cât, în cuprinsul respectivei hotărâri, nu a fost analizată posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor. Legea nr. 10/2001 nu poate constitui un impediment în obținerea construcțiilor 5 și 15 și nici în exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului de către titularii acestuia, în cazul de față dreptul de folosință asupra terenului de sub construcții.

Dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit prin decizia nr. 1497/2014 cu toate prerogativele acestuia și fără a fi grevat de nicio sarcină și ori dezmembrământ. Așadar, titularii dreptului de proprietate dețin un bun actual a cărei existență este certă fiind stabilit prin hotărâre judecătorească și prin urmare, este supus protecției art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe când recurenta nu a putut exhiba vreun titlu de proprietate, de vreme ce nici actul de înființate și nici procesul verbal de predare-primire a patrimoniului acesteia, la momentul înființării, nu pot constitui titluri de proprietate valabile.

Referitor la modalitatea în care instanța de apel a aplicat normele legale privind accesiunea, intimații au apreciat a fi corecte statuările curții de apel în conformitate cu care deși dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării materialelor în teren, dreptul de proprietate asupra acestora depinde, însă, de momentul exercitării dreptului potestativ de accesiune. Este irelevant cine este proprietarul terenului la momentul edificării construcțiilor, cât timp dreptul de proprietate asupra construcțiilor se naște la momentul exercitării dreptului potestativ de accesiune, premisa necesară fiind aceea de a fi în situația unor construcții edificate de o terță persoană pe terenul altuia, situație ce a fost verificată în speță.

Neîntemeiate sunt și susținerile referitoare la caracterul constitutiv de drepturi a hotărârilor judecătorești prin care se obligă la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, în cazul de față decizia civilă nr. 1497/2014, ca urmare a abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, în ipoteza acordării unui efect constitutiv hotărârilor judecătorești din această materie, s-ar valida preluarea ilicită de către stat de la momentul naționalizării, ceea ce nu poate fi permis, întrucât, în cazul de față, prin hotărârea nr. 791/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că preluarea bunului s-a efectuat fără titlu valabil, ceea ce duce la imposibilitatea statului de a transmite mai departe ceea ce nici acesta nu a dobândit la rândul său.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor părţilor adverse şi admiterea recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele care succed:

1. Evocând motivele de recurs înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 7 C.proc.civ., recurenta D. SA a susținut nelegalitatea deciziei atacate motivat de împrejurarea că instanța de apel ar fi încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, precum și autoritatea de lucru judecat a încheierii din 30.03.2017 a Judecătoriei Sector 1 București, pronunțată în dosarul nr. x/299/2015*. În esență, s-a pretins că instanța de apel, prin decizia atacată, a dispus (și) obligarea societății D. la lăsarea în liniștită și deplină posesie a construcțiilor în privința cărora a constatat că a intervenit accesiunea, deși capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară a fost anulat, prin încheierea din 30.03.2017 și niciuna dintre părți nu a apelat încheierea respectivă.

Susținerile recurentei din perspectiva incidenței motivelor de casare înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 7 C.proc.civ. se vădesc a fi întemeiate.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24.11.2015, pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, sub nr. x/299/2015, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Bucureşti și SC D. SA, să constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra construcţiilor C1, C2, C3, C4,C6, C7, C8 şi C9, situate pe terenul în suprafaţă de 7.197 mp din Bucureşti, (...) și să oblige pârâţii să le lase construcţiile în liniştită si deplină posesie.

Reclamanții au anexat cererii de chemare în judecată chitanța privind plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 4.820 lei.

Apreciind că prin acțiunea introductivă, reclamanții au învestit instanța cu două capete de cerere cu finalitate diferită, respectiv un capăt având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară și un capăt de cerere privind revendicare imobiliară, în aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. I din OUG nr. 80/2013, în conformitate cu care atunci „când o acțiune are mai multe capete de cerere cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede altfel”, instanța a pus în vedere reclamanților, în cursul procedurii de regularizare, prin rezoluția din 25.11.2015, obligația de a completa taxa judiciară de timbru, cu suma de 4.775 lei, aferentă capătului de cerere având ca obiect acțiune în revendicare.

Prin precizările depuse, la 14.12.2015, în dosarul nr. x/299/2015, reclamanții A., B. şi C. au arătat că solicită instanţei doar să constate, ca urmare a accesiunii imobiliare, dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor C1, C2, C3, C4, C6,C7, C 8 şi C 9 situate pe termenul în suprafaţă de 7.197 mp din Bucureşti și au solicitat, expres, instanţei să anuleze, ca netimbrat, capătul de cerere privind obligarea pârâților să lase construcţiile menționate în liniştită şi deplină posesie.

Cum reclamanții nu au înțeles să formuleze cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, potrivit art. 39 din OUG nr. 80/2013 și constatând că taxa judiciară de timbru a fost achitată doar cea aferentă capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate prin accesiune, fără a fi satisfăcut timbrajul aferent petitului ce privea lăsarea construcțiilor în liniștită și deplină posesie, prin Încheierea de ședință din 30.03.2017 pronunțată în dosarul nr. x/299/2015*, Judecătoria Sector 1 București a admis excepţia de netimbrare, invocată de către pârâta D. SA, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară.

Încheierea din 30.03.2017 prin care a fost soluționată excepția de netimbrare constituie, conform art. 235 C.proc.civ., o încheiere interlocutorie, de care instanța de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia, împotriva acesteia putând fi exercitată calea de atac a apelului, potrivit art. 466 alin.4 raportat la art. 248 alin.5 C.proc.civ., numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

În cauză, prin sentinţa civilă nr. 1952 din 19.12.2017 pronunțată de Tribunalul București, au fost respinse, ca nefondate, cererea principală, astfel cum a fost modificată, cât și cererea conexă.

Prin apelurile formulate în cauză, niciunul dintre cei trei intimaţi-reclamanţi A., B. şi C.) nu a atacat și criticat încheierea din 30.03.2017 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București și, ca atare, soluţia instanţei de fond cu privire la anularea, ca netimbrat, a capătului de cerere privind lăsarea construcţiilor în liniştită şi deplină posesie (acţiunea în revendicare imobiliară) a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C.proc.civ., atât timp cât singura modalitate de desființare a respectivei încheieri era cea a exercitării căii de atac a apelului.

Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural (art. 430 alin. 1 C.proc.civ.), precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor (art. 430 alin. 2 C.proc.civ.). Având în vedere că o excepție procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă poate fi soluționat(ă) și printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorității de lucru judecat operează și în privința acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanței, astfel cum prevede art. 424 alin. 5 C.proc.civ., iar art. 235 C.proc.civ dispune, în mod expres, că instanța este legată de încheierile interlocutorii.

Contrar apărărilor intimaților, dispoziția instanței de apel privind obligarea pârâtei D. SA de a lăsa construcțiile în liniștită și deplină posesie construcțiile, nu se circumscrie unei dispoziții accesorii, care derivă, implicit, din soluția dată cererii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin accesiune. Astfel cum s-a reținut în cuprinsul încheierii din 30.03.2017, din perspectiva operațiunii de calificare a obiectului cererii de chemare în judecată, reclamanții au învestit instanța, prin acțiunea introductivă, cu două capete de cerere, cu o finalitate diferită. Concret, pretențiile care conturează obiectul celor două capete de cerere sunt distincte, cu reglementări și premise juridice diferite și, care, presupun verificarea unor condiții distincte pentru a aprecia asupra temeiniciei pretențiilor solicitate.

Așa fiind, în contextul în care, prin încheierea din 30.03.2017, instanța de fond a realizat operațiunea propriu-zisă de calificare și încadrare a pretențiilor deduse judecății, reținând că petitul 2 de cerere nu a fost timbrat, rezultă că, în lipsa unui apel formulat de intimați împotriva încheierii de anulare a petitului respectiv, dispoziția instanței de apel privind obligarea recurentei de a lăsa construcțiile în liniștită și deplină posesie relevă o nesocotire atât a principiului disponibilității și a dispozițiilor referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C.proc.civ.), cât și a normelor înscrise în art. 430 C.proc.civ., cu referire la autoritatea de lucru judecat a soluției dispusă prin încheierea din 30.03.2017.

Cum motivele de recurs evocate sunt fondate, decizia atacată urmează a fi casată.

2. Printr-un alt motiv de recurs, fundamentat de cazul de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.5 și 7 C.proc.civ., se susține greșita soluționare a excepției tardivității motivelor de apel, invocate de A., prin notele scrise depuse la 29.102020.

În esență, s-a susținut că notele de ședință, la care s-a făcut referire, cuprind alte motive de apel în raport cu cele formulate în cuprinsul cererii de apel, înregistrată în termenul legal. Cum aceste motive suplimentare de apel au fost depuse peste termenul legal, recurenta a pretins că susținerile apelantei A., inserate în notele scrise, referitoare la efectul constitutiv al deciziilor de restituire în natură, dispuse în baza Legii nr. 10/2001, sunt tardive, astfel încât considerentele instanței de fond, cu privire la acest aspect, au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot fi analizate și desființate în apel.

Evaluând criticile recurentei referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, cu referire la cele prevăzute de dispozițiile art. 468 alin.1 C.proc.civ. care reglementează termenul de apel de 30 de zile, precum și cele care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, respectiv art. 477 C.proc.civ., Înalta Curte reține că acestea, deși susceptibile de încadrare în cazurile de casare înscrise în art. 488, alin.1 pct. 5 și 7 C.proc.civ, se vădesc a fi nefondate și nu pot conduce la incidența cazurilor de casare evocate.

Contrar afirmațiilor recurentei, din această perspectivă, exigențele referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului și pe cele privind autoritatea de lucru judecat au fost respectate, reținându-se judicios de instanța de apel că notele de sedință din 29.10.2020 formulate de intimata A. nu cuprind alte motive de apel decât cele evocate în cuprinsul apelului inițial, declarat în termenul prevăzut de art. 468 alin.1 C.proc.civ. și că aspectele evocate explicitează doar susținerile ce au fost invocate în cuprinsul apelului declarat.

Astfel, prin apelul formulat iniţial, reclamanta A. a susținut, printre altele, greșita aplicare a dispozițiilor art. 494 C.civ. și interpretarea greșită a consecințelor juridice ale abrogării alin. 2 al art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, că abrogarea textului normativ nu este de natură să înlăture efectele recunoaşterii dreptului de proprietate în favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a succesorilor acestora, astfel încât, din momentul în care le-a fost restituit în natură terenul în suprafață de 7197 mp, prin decizia nr. 1497/2014 a Curții de Apel București, și-au exercitat dreptul de accesiune asupra construcțiilor ridicate pe terenul lor.

Luând spre examinare susținerile din cuprinsul notelor din 29.10.2020, se constată că acestea nu se circumscriu unor motive noi/suplimentare de apel, care sa justifice admiterea excepției tardivităţii, ci cuprind doar o serie de argumente care explicitau motivul de apel referitor la consecințele juridice ale abrogării dispoziţiilor alin. 2 al art. 2 din Legea 10/2001 și greșita aplicare a art. 494 Cod civil de la 1864 cu referire la mecanismul accesiunii imobiliare artificiale, aflat în interdependență cu statuarea instanței de fond în legătură cu calificarea caracterului constitutiv de drepturi atribuit deciziilor/dispozițiilor de restituire în natură, cât și hotărârilor judecătorești, pronunțate în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Dată fiind relația de interdependență între interpretarea instanței de fond dată acestei chestiuni și soluția cu privire la accesiune, considerentele instanței de fond referitoare la caracterul constitutiv de drepturi cu privire la hotărârile de restituire pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001 constituia un element esențial în examinarea condițiilor referitoare la accesiunea imobiliară artificială, aspect ce denotă, în mod evident, că notele de ședință examinate reprezintă dezvoltări ale motivelor de apel și nu alte motive, noi, de apel care sa justifice admiterea excepției tardivităţii, aşa cum susține eronat recurenta.

Aserțiunea recurentei potrivit căreia, la termenul din 29.10.2020, reprezentantul A. ar fi susținut că notele menţionate cuprind motive noi/suplimentare de apel, faţă de cele invocate în apelul iniţial, nu poate fi primită, atât timp cât și în cuprinsul referatului grefierului, întocmit la 26.01.2022, ca urmare a redării înregistrării ședinței de judecată din 29.10.2020, este menționat faptul că apărătorul apelantei A. a precizat că respectivele notele conțin „aspecte nou invocate ca interpretare a două chestiuni absolut esenţial din motivele de apel” și, că, „sunt doar dezvoltări ale motivelor de apel ce nu erau incluse in motivele de apel.” Așadar, s-a precizat, expres, că nu ar fi vorba de motive noi de apel, ci s-a argumentat că sunt, într-adevăr, aspecte noi, dar care vin să expliciteze și să dezvolte motivele de apel deja invocate, punctul de vedere fiind, de altfel, menționat expres de parte și în preambulul notelor de ședință la care recurenta face referire.

Rezultă, deci, că motivul de recurs este neîntemeiat.

3. O altă critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează aspectul că instanța de apel nu a analizat și soluționat apelul declarat de D. SA împotriva sentinței civile nr. 114/2018 a Tribunalului București referitor la cererea de stabilire a unei servituți de trecere.

Luând în analiză criticile formulate, Înalta Curte reține că acestea se vădesc a fi întemeiate, iar incidența cazurilor de casare înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 6 C.proc.civ. va atrage casarea deciziei recurate.

Raportat la cadrul procesual al învestirii, se observă că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamanta D. SA (astfel cum acesta a fost modificat) a solicitat, pe lângă constatarea existenţei dreptului de superficie al societății D., (şi) obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie construcţiile/clădirile proprietatea D. SA amplasate pe terenul în suprafață de 7197 mp din București şi obligarea pârâţilor să permită accesul pietonal şi auto la construcţiile proprietatea D. şi a terenului asupra căruia poartă dreptul de superficie.

Urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1952/2017 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus respingerea, ca nefondate, a cererii principale și a celei conexe, recurenta D. SA a formulat, în temeiul art. 444 alin.1 C.proc.civ., cerere de completare a sentinţei civile nr. 1952/2017, motivat de faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe un capăt de cerere principal, respectiv cel privind stabilirea servitutii de trecere, cererea de completare fiind soluționată, în sensul respingerii acesteia, prin sentința civilă nr. 1147/2018 a Tribunalului Bucureşti.

Recurenta D. a formulat, la 02.04.2018, apel împotriva sentinței civile nr. 1952/2017 a Tribunalului Bucureşti, cale de atac exercitată separat, la 29.06.2018 și împotriva sentința civilă nr. 1147/2018 a Tribunalului Bucureşti, prin acest din urmă apel fiind aduse critici în legătură cu nepronunțarea primei instanțe în privința capătului de cerere privind stabilirea dreptului de servitute de trecere, susținerile fiind formulate și în privința soluționării, pe fond, a capătului de cerere respectiv.

Procedând la examinarea motivelor de nelegalitate și netemeinicie evocate în cererea de apel formulată de reclamanta-pârâtă D. împotriva sentinței civile nr. 1952/2017, Curtea de Apel București a apreciat că apelul este neîntemeiat, sens în care, prin decizia civilă nr. 458/2022 a dispus respingerea acestuia.

În contextul în care apelul declarat de D. SA împotriva sentinței civile nr. 1147/2018 a Tribunalului București fusese înaintat, la 13.07.2018, Curții de Apel București, spre competentă soluționare, urmare a verificării considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte va reține omisiunea instanța de apel de a examina apelului exercitat de parte împotriva sentinţa nr. 1147/2018 prin care se invocase critici referitoare la cererea având drept obiect instituirea unei servituţi de trecere pe terenul proprietatea intimaţilor A., F. şi C.. În acest context, nici în dispozitivul deciziei curții de apel nu se regăseşte dispoziția instanței referitoare la soluția dată căii de atac exercitată de D. împotriva hotărârii prin care a fost soluționată cererea de completare a sentinței civile nr. 1952/2017 a Tribunalului București, în procedura reglementată de art. 444 C.proc.civ.

Prin urmare, în contextul circumstanțial expus, aceste deficiențe procedurale nesocotesc atât exigențele impuse art. 477 C.proc.civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, cât și cele privind motivarea deciziei atacate, impuse de art. 425 alin.1 lit. b) C.proc.civ., urmând a se constata întrunite cerințele pentru a reține incidența motivelor de casare înscrise în art. 488 alin.1 pct. 5 și 6 C.proc.civ., instanța de rejudecare urmând a proceda la o analiză efectivă a apelul exercitat de D., urmând a răspunde, punctual, criticilor referitoare la legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 1147/2018 pronunțate de Tribunalul București.

Apărarea intimaților privind inadmisibilitatea formulării în recurs a unor critici referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra apelului declarat împotriva sentinței nr. 1147/2018, pe motiv că remedierea acestei neregularități procedurale ar putea fi realizată pe calea reglementată de art. 444 C.proc.civ., nu poate fi primită.

Procedura prevăzută de art. 444 alin.1 din cod reglementează situația în care, prin hotărârea dată, instanța omite să se pronunțe „asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale”.

Așadar, procedura completării hotărârii are în vedere situația în care instanța, nesocotind limitele învestirii și principiul disponibilității, pronunță o hotărâre prin care omite să soluționeze toate capetele de cerere care au învestit-o (principale ori accesorii) sau omite să se pronunțe asupra unei cereri conexe sau incidentale, deși partea nu a renunțat la judecarea acestora.

Prin urmare, cererea de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă, exclusiv, ipotezelor care corespund situațiilor în care au fost nesocotite dispozițiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ., referitoare la respectarea principiul disponibilităţii procesului civil, potrivit căruia „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", precum și cele înscrise în art. 22 alin.6 C.proc.civ., care impun judecătorului obligația de a se pronunța „asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi a depăşi limitele învestirii".

În consecință, nu poate fi asimilată și nu intră sub incidența acestei proceduri situația în care instanța a omis să analizeze și să se pronunțe asupra unei căi de atac, scopul procedurii înscrise în art. 444 C.proc.civ. fiind cel al sancționării ipotezei în care judecătorul se pronunţă minus petita (s.n. nu asupra a tot ceea ce s-a cerut), având rolul de a asigura respectarea limitelor obiective ale învestirii instanței cu o serie de cereri (principale, accesorii ori incidentale) care pot fi formulate în cauză.

4. Nelegalitatea deciziei atacate a fost susținută și din perspectiva respingerii, greșite, a motivelor de apel care vizau constatarea dreptului de superficie al recurentei asupra terenului aferent construcțiilor pretins a fi proprietatea acesteia.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât instanța de apel a reținut, implicit, existența dreptului de proprietate al D. asupra construcțiilor litigioase, în condițiile în care instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile accesiunii imobiliare în favoarea intimaților, care reclamă existența a doi proprietari diferiți ai terenurilor și construcțiilor. Întrucât este proprietar pe construcții, recurenta a apreciat că solicitarea referitoare la constatarea dreptului de proprietate prin accesiune trebuia respinsă.

Critica recurentei nu se plasează sub incidenţa ipotezei de casare prevăzută de art.488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ, vizând contradictorialitatea motivării (când considerentele hotărârii conduc la o altă soluţie faţă de cea dispusă în dispozitiv), întrucât nu se identifică nicio contradicție în raționamentul expus în examinarea criticilor referitoare la soluția dată cererii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune. Examinarea considerentelor deciziei pronunțate relevă că motivarea instanței de apel sprijină ideea legăturii de accesorialitate a construcțiilor litigioase la bunul principal, respectiv la terenul proprietatea intimaților, fiind avute în vedere dispozițiile înscrise în art. 494 C.civ., în examinarea mecanismului accesiunii imobiliare, ce îndreptățesc proprietarul terenului să invoce accesiunea și să dobândească, în acest mod, dreptul de proprietate asupra construcției.

Art. 494 C.civ. – ce corespunde situației în care construcțiile, plantațiile și alte lucrări au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei pe terenul altuia – particularizează cazul în care legea îngăduie dovada contrară atât asupra faptului juridic al edificării, cât și al provenienței fondurilor, ce nu poate avea loc decât pe tărâmul dreptului de superficie, ceea ce presupunea dovedirea de către recurentă a unui titlu asupra construcțiilor care să poată fi opus proprietarilor terenului.

Apreciind că la momentul la care au fost edificate construcțiile (ulterior naționalizării), acestea erau supuse autorizării, potrivit dispozițiilor legale de la acel moment și, că, o atare autorizare nu a existat vreodată, aspect reținut, cu putere de lucru judecat, în cuprinsul deciziei nr. 1497/2014 a Curții de Apel București, instanța de apel a apreciat că societatea D. nu a demonstrat deținerea vreunui titlu de proprietate asupra construcțiilor

Aserţiunea instanței de apel trebuie înțeleasă în contextul întregii argumentații de care acesta a uzat, fiind destul de limpede că instanța de apel, în mod suplimentar, a evidențiat, în conjuncție cu susținerile intimaților-reclamanți, care vizau ipoteza în care s-ar recunoaște un drept de proprietate în favoarea recurentei, că acesta ar fi unul rezolubil și, care, ar depinde de exercitarea ori neexercitarea dreptului potestativ de accesiune de către proprietarul terenului.

Așadar, pornind în examinare condițiilor referitoare la dobândirea dreptului de accesiune și de la premisa că accesiunea presupune un mecanism bazat pe dreptul potestativ de accesiune a cărui exercitare reclamă o manifestare unilaterală de voință din partea proprietarului terenului, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a subliniat faptul că deși „nașterea dreptului de accesiune are loc pe măsura încorporării materialelor în teren, proprietatea asupra construcției se dobândeşte de către proprietarul terenului doar la momentul exercitării acestui drept potestativ de accesiune”.

Prin urmare, luând în examinare și ipoteza în care s-ar recunoaște un drept de proprietate asupra construcțiilor, instanța de apel a subliniat expres că acesta ar fi unul rezolubil, sens în care a arătat că „proprietarul terenului devine proprietar asupra construcției edificate de altul doar la momentul exercitării pozitive a dreptului de accesiune, iar în ceea ce priveşte situația juridică a construcției până la preluarea acesteia de către proprietarul terenului, în intervalul de timp dintre momentul edificării construcției și dobândirea acesteia, prin exercițiul dreptului de accesiune, de către proprietarul terenului, autorul construcției este titularul unui drept de proprietate rezolubilă”.

Or, aceste argumente conturează suficient de clar concluzia că și în situația în care s-ar recunoaște un drept de proprietate în favoarea D. (nedovedită în cauză, potrivit situației de fapt reținută de instanțele fondului) acesta nu ar fi unul pur și simplu asupra construcțiilor, ci unul rezolubil, condiționat de neexercitarea de către proprietarii terenului a dreptului de accesiune cu privire la construcțiile ridicate pe terenul său, drept potestativ pe care proprietarii terenului l-au exercitat, însă, manifestând opțiunea de a dobândi proprietatea asupra construcțiilor, prin accesiune.

Cum raționamentul expus este în măsură să susțină, corelat, soluția dispusă prin decizia recurată, urmează a se reține netemeinicia motivului de recurs fundamentat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ. privind teza considerentelor contradictorii.

5. Susținerile recurentei pun în discuție aspectul privind nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva incidenței cazului de casare înscris în art.488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. referitor la greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material. Incidența normelor legale enunțate a fost susținută sub aspectul încălcării normelor legale înscrise în Legea nr. 15/1990, pe care recurenta le-a invocat ca izvor al dreptului său de superficie, dobândit asupra construcțiile edificate pe terenul, situat în București.

Critica formulată este neîntemeiată și nu poate atrage incidența cazului de casare invocat.

Cercetând condițiile pentru dobândirea dreptului de superficie în beneficiul recurentei, respectiv condițiile în care aceasta a intrat în stăpânirea construcțiilor în litigiu, potrivit situației de fapt stabilită de instanțele fondului, pe baza materialului probator administrat, reiese că un asemenea drept nu a fost constituit prin niciunul dintre modalitățile prevăzute de lege, respectiv convenția părților, legat, uzucapiune sau lege, astfel cum corect a fost reținut prin decizia recurată.

În cadrul demersului judiciar declanșat în cauză, recurentă a susținut că dreptul său de superficie, compus din dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren și dreptul de folosință cu privire la terenul menționat, derivă din lege. A pretins că dreptul său s-a născut prin efectul Legii nr. 15/1990, astfel încât, în patrimoniul său, a intrat dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în conformitate cu art. 20 din actul normativ menționat.

Astfel cum susține și recurenta, soluția legislativă reglementată prin art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 determină, pe de o parte, o nouă natură juridică a dreptului de administrare directă al fostelor unităţi economice de stat, devenite societăţi comerciale, respectiv acea de drept de proprietate, iar, pe de altă parte, funcţia de a stabili că asupra bunurilor pe care le vor dobândi, în viitor, aceste societăţi comerciale vor avea, de asemenea, un drept de proprietate.

Având în vedere dispozițiile înscrise în art. 20 alin.2 din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora „societățile comerciale au devenit proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor asupra cărora aveau un drept de administrare regulat născut”, instanța de apel a procedat corect la verificarea condițiilor în care construcțiile litigioase au fost edificate pe terenul preluat de către Statul român, dat fiind faptul că, din interpretarea normei legale, reiese că dobândirea de către societățile comerciale a dreptului de proprietate putea fi realizat numai în privința bunurilor asupra cărora aveau un drept de administrare valabil născut.

Or, cum corect instanța de apel a reținut în cauză, prin Legea nr. 15/1990, invocată de recurentă, nu se poate constituie un astfel de drept pentru proprietarii construcțiilor neautorizate, edificate pe terenurile preluate abuziv în regimul comunist.

Circumstanțele factuale reținute în cauză relevă că prin Decizia de înfiinţare nr. 592/1991, emisă în temeiul Legii nr. 15/1990, a fost înființată societatea comerciala D. SA, activul și pasivul activității de construcţii și reparaţii a fost preluat de la Regia autonoma X Sucursala Y și predat, pe bază de proces-verbal, societăţii comerciale în vederea realizării obiectului său de activitate. Totodată, din Procesul verbal nr. 11158/1991 privind împărțirea patrimoniului Sucursalei Y, reiese că D. SA a preluat în patrimoniu suprafaţa de teren de 7.179 mp situata în sos. S. nr. 1-3 și construcţiile aflate pe acesta.

Cum aceste documente nu evidențiază compunerea construcţiilor, suprafaţa acestora, data edificării lor, etc., concluzia instanțelor de fond se vădește a fi corectă, în sensul că aceste înscrisuri nu sunt apte să transfere dreptul de proprietate asupra construcțiilor existente pe teren, cât timp imobilele nou edificate nu conțin elementele de caracterizare și individualizare și nu sunt însoțite de autorizații de construire, potrivit legislației în materie. Or, legislația în vigoare, anterior datei de 1 ianuarie 1990, impunea obținerea a autorizației de construire, sens în care dispoziţiile Legii nr. 267/1946, art. 5 din Decretul nr. 221/1950 si art. 2 din Decretul nr. 144/1958 (aflat in vigoare până la data de 10.08.1991, când a fost abrogat prin art.48 din Legea nr. 50/1991, care a menţinut obligaţia autorizării executării construcţiilor) au prevăzut expres această obligație.

Nici înscrierea recurentei în cartea funciară ca proprietar asupra construcțiilor, în baza documentelor evocate, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi, ci doar de opozabilitate față de terți, iar înscrierea ca proprietar în evidențele autorităților fiscale nu are, de asemenea, nicio relevanță cu privire la valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor-construcții.

Construcțiile litigioase (cu excepția corpurilor 5 și 15, potrivit expertizei) au fost edificate ulterior preluării abuzive a terenului, astfel încât simplul fapt de a ridica o construcție pe un teren care a fost preluat de către stat, în perioada în care acest teren se afla în detenția statului, nu este de natura a determina nașterea unui drept de superficie, având în vedere că, la momentul edificării construcțiilor litigioase, proprietar al terenului era Statul Român, iar fostul proprietar a fost lipsit de posibilitatea de opoziție la edificarea construcțiilor respective.

Ipoteza edificării (ulterior preluării abuzive) unor construcții neautorizate a fost reglementată de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 10/2001, norma legală recunoscând dreptul persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv să obțină restituirea în natură a terenului pe care se afla construcții neautorizate. Așadar, chiar legiuitorul a asimilat lipsa autorizării construcțiilor cu o edificare ilegală, în termenii art. 10.4 din HG nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reglementând posibilitatea restituirii în natură a terenului pe care sunt edificate asemenea construcții, cadru normativ analizat și în cuprinsul deciziei nr. 1497/2014 a Curții de Apel București atunci când a fost abordat natura măsurii reparatorii și încadrarea construcțiilor în situația reglementată de art. 10 din Legea nr. 10/2001, ocazie cu care, statuând asupra existenței unor construcții neautorizate, s-a apreciat că această împrejurare nu poate constituie un impediment în restituirea întregii suprafeţe de 7197 mp teren, în natură.

Rezultă, așadar, că și acest motiv al recursului este neîntemeiat.

6. Printr-o altă critică de nelegalitatea se pretinde modul greșit de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în constatarea accesiunii din perspectiva caracterului subsidiar al acesteia, fiind susținut că intimații, potrivit art. 35 C.proc.civ., aveau la îndemână o acțiune în realizare, respectiv o acțiune confesorie, în măsura în care se urmărea realizarea dreptului de superficie sau în revendicare, în măsura în care se urmărea realizarea dreptului de proprietate asupra clădirilor.

Critica recurentei, deși susceptibilă de încadrare în cazul de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., nu este întemeiată, cât timp instanța de apel a reținut corect că nu se verifică situația inadmisibilității acțiunii în constatare, ca o consecință a caracterului subsidiar al acesteia față de acțiunea în realizare, atât timp cât acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară nu se circumscrie unei simple acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în sensul art. 35 C.proc.civ..

Accesiunea conduce, în mod obișnuit, la modificarea obiectului dreptului de proprietate, în sensul că proprietarul terenului devine și proprietarul construcției ce s-a edificat pe teren, constituind un mod de dobândire originar lato sensu, prin care construcția devine proprietatea proprietarului terenului potrivit art. 645 C.civ. de la 1864.

Or, pretenția dedusă judecăţii de reclamanții A., F. și C. vizează pronunțarea unei hotărâri privind recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare, având ca element determinant restituirea în natură, în procedura specială a Legii nr. 10/200, a terenului în suprafață de 7198 mp, potrivit deciziei nr.1497/2014 pronunțată de Curtea de Apel București.

Deși bazată pe o serie de fapte juridice anterioare, hotărârea ce se solicită a se pronunța are, sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care îl pretinde, pentru că, în absența invocării lui și a constatării de către instanță a îndeplinirii condițiilor legale, cel care se prevalează de existența accesiunii nu-și poate demonstra dreptul de proprietate. Este așa numitul caracter/efect mixt al hotărârii, deopotrivă declarativ, bazat pe fapte anterioare judecății, și constitutiv al dreptului.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a realizat o analiză completă și corectă a cererii, constatând judicios că, din perspectiva dispozițiilor art. 35 C.proc.civ., nu se identifică situația inadmisibilității acțiunii în constatarea dreptului de proprietate ca urmare a mecanismului accesiunii imobiliare, instanțele fondului procedând corect la examinarea cerințelor legale.

7. Nici critica referitoare la nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării efectului pozitiv al autorității lucrului judecat a deciziei civile nr.1497/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 33230/3/2008, nu poate fi primită.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel nu a încălcat puterea lucrului judecat a deciziei civile nr.1497/2014, întrucât considerentele la care se face trimitere în cuprinsul cererii de recurs, în sensul că: „se impune a se observa că atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin notificare, reclamanţii au solicitat doar restituirea terenului situat în Bucureşti, nu şi a construcţiilor situate pe acest teren, acestea fiind limitele în care litigiul urmează a fi soluţionat, în raport de prevederile art. 129 alin. 6 C.proc.civ. însă în cuprinsul dispoziţiilor art. 10 alin. 1-3 din Legea nr. 10/2001, natura şi modalitatea de edificare a construcţiilor situate pe terenul preluat abuziv sunt elemente care determină limitele în care este posibilă restituirea în natură a terenului, Curtea urmând a avea în vedere constatările şi concluziile expuse de expertul tehnic judiciar în rapoartele de expertiză efectuate în cauză şi în răspunsurile la obiecţiuni", relevă, fără echivoc, faptul că instanța a determinat și expus limitele învestirii sale, care s-au circumscris cererii privind restituirea terenului de 7179 mp situat la adresa menționată, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, iar nu a construcțiilor edificate pe acesta.

Analiza efectuată în cuprinsul considerentelor deciziei civile nr.1497/2014 - în privința acelor elemente definitorii care vizau momentul edificării construcțiilor, caracterul ușor sau demolabil al acestora sau dacă construcțiile au fost autorizate sau nu - a fost realizată doar din perspectiva examinării posibilității restituirii în natură a terenului pe care au fost edificate imobilele cu acele elemente de caracterizare și nu o analiză a îndreptățirii solicitanților de a (re)dobândi dreptul de proprietate asupra construcțiilor respective, cum eronat susține recurenta în cuprinsul memoriului de recurs.

Așadar, examinarea elementelor referitoare la construcții din cuprinsul deciziei civile nr.1497/2014 a fost realizată în contextul în care instanța de apel a procedat la verificarea condițiilor înscrise în art.10 din Legea nr. 10/2001 cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului pe care sunt edificate construcții ce prezintă elementele de caracterizare, astfel cum au fost determinate în cauză, aspect ce denotă că motivul de recurs evocat este neîntemeiat.

8. Nelegalitatea deciziei atacate a fost susținută și din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 494 Cod civil de la 1864 din perspectiva posibilității intimaților-reclamanți de a solicita și obține, în temeiul legii speciale în materie, restituirea în natura a construcțiilor situate pe terenul din București.

În examinarea criticii formulate se va avea în vedere că o parte din construcții, respectiv corpurile C7 si C8 (identificate ca fiind corpurile nr. 5 și nr. 15 în raportul de expertiză administrat în dosarul nr. x/3/2008, omologat prin decizia civilă nr. 1497/2014), au fost edificate anterior preluării abuzive de către Statul Român, iar celelalte construcții aflate pe teren sunt construcții (neautorizate) edificate ulterior momentului preluării abuzive.

Examinarea valorificării dreptului pretins prin intermediul mecanismului accesiunii imobiliare trebuie realizată pe fond, însă și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială în privința restituirii bunuri preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, drept pentru care, în privința construcțiilor care au fost preluate abuziv odată cu terenul din București, susținerile recurentei referitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii speciale a Legii nr. 10/2001 cu privire la restituire acestora, se vădesc a fi întemeiate.

Premisa declanșării demersului judiciar, fundamentat pe dispozițiile dreptului comun, de către reclamanții A., B. și C., privind pronunțarea unei hotărâri în constatarea dobândirii dreptului lor de proprietate prin accesiune a fost acea a existenței dreptului lor de proprietate asupra imobilului-teren, obținut în procedura specială a Legii nr. 10/2001, prin decizia nr. 1497/2014 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, în baza căreia terenul în suprafaţă de 7.197 mp, situat în Bucureşti, le-a fost restituit în natură, pe amplasamentul autorului comun.

În ce privește construcţiile identificate conform planului de amplasament şi delimitare a imobilului ca fiind C7 şi C8 (respectiv corpurile nr. 5 şi nr. 15 identificate prin raportul de expertiză) s-a arătat că acestea au fost preluate de la autorii lor împreuna cu terenul de 7197 mp, în temeiul Legii nr. 187/1945 a reformei agrare, aspect reținut în considerentele deciziei nr. 1497/2014.

Fiind vorba de un imobil, compus din teren și construcții trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, întregul imobil intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun și, care, reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil.

Legea nr. 10/2001 cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, înlocuind dreptul comun, în privința restituirii imobilelor preluate abuziv de Statul Român.

Cum terenul în suprafaţă de 7.197 mp și cele două construcții edificate pe acesta fac parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, intimații-reclamanții au demarat și finalizat (cu succes) procedura specială instituită de lege, însă numai în privința imobilului-teren, iar nu și în privința construcțiilor, acestea din urmă nefiind solicitate de reclamanți, prin notificare.

Este adevărat că prin intermediul mecanismului accesiunii imobiliare reclamanții nu tind la valorificarea unui drept de proprietate, existent în patrimoniul lor, însă aceștia urmăresc, prin demersul judiciar de față, chiar dobândirea unui drept de proprietate asupra construcțiilor amplasate pe terenul care le-a fost restituit în natură, în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Or, în condiţiile în care reclamanții au uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru valorifica drepturilor pentru restituirea imobilului preluat abuziv situat în București, procedură ce a fost finalizată prin sentinţa civilă nr. 1497/2014, reiese că valorificarea acestor drepturi, în circumstanțele particulare speței, nu mai poate fi realizată pe calea dreptului comun, în oricare din formele sale, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul principiul specialia generalibus derogant,

Din această perspectivă, este de observat că prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă a stabilit, cu valoare de principiu: „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

În cuprinsul considerentelor acestei decizii, s-a reținut că „Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi”.

Chiar dacă acțiunea conexă are ca obiect accesiune imobiliară, iar nu revendicarea, este aplicabil principiul stabilit de instanţa supremă în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 ce consacră imposibilitatea de a alege calea dreptului comun pentru recuperarea imobilelor preluate abuziv în detrimentul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, dată fiind caracterul acesteia de normă specială, principiu ce este aplicabil oricăror acţiuni în care reclamanţii urmăresc să obţină proprietatea imobilelor preluate abuziv pe orice altă cale decât cea conferită de Legea nr. 10/2001.

Or, câtă vreme pentru imobilul preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 legiuitorul a adoptat o lege specială care prevede condiţiile şi procedura în care persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Fără îndoială, intimații nu se plasează în sfera persoanelor exceptate de la procedura reglementată de legea specială ori a celor care nu au putut să uziteze, din motive independente de voința lor, de această procedură, în termenele legale, de vreme ce aceştia au demarat și obținut, în procedura specială, restituirea în natura a terenului în suprafață de 7197 mp, însă nu au valorificat această modalitate procesuală și în privința construcțiilor amplasate pe teren, preluate abuziv odată cu terenul, prin formularea unei notificări, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așadar, lipsa diligențelor intimaților în temeiul normelor speciale de restituire a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român, nu le conferă dreptul de a obține, pe calea mecanismului accesiunii imobiliare artificiale de drept comun, obținerea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul menționat, în privința cărora legiuitorul a instituit o reglementare specială.

Nu se poate vorbi, cum eronat susțin intimații, de o neconcordanță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu prevederile Convenției Europene a Dreptului Omului, pe motiv că prevederile Legii nr. 10/2001 ar constitui un impediment în obținerea construcțiilor preluate abuziv și, în același timp, ar constitui o piedică în exercitarea plenară a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului restituit.

Garantarea unui drept nu se poate face decât în condițiile exercitării acestuia în termenii prevăzuți de lege. Or, Legea nr. 10/2001 a constituit pentru intimați cadrul normativ care a creat posibilitatea redobândirii depline atât a terenului în suprafață de 7197 mp, cât și a construcțiilor preluate odată cu terenul menționat, cale procedurală valorificată, după cum deja s-a arătat deja, doar în privința terenului, iar nu și a construcțiilor, mecanismul de funcționare a sistemului de măsuri reparatorii dovedindu-se a fi eficient.

Așa fiind, în contextul în care intimații-reclamanți au avut deschisă calea redobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor, în condițiile și procedura prevăzută de legea specială de reparație, mecanismul accesiunii imobiliare nu poate eluda procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 și să acopere, în acest mod, omisiunea culpabilă de a nu solicita restituirea construcțiilor, în procedura specială reglementată de legiuitor.

Deopotrivă, în circumstanțele în care recurentei nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra construcțiilor, iar solicitarea acesteia privind constatarea unui drept de superficie asupra terenului a fost respinsă, aspectul invocat de intimați privind imposibilitatea exercitării depline a prerogativelor dreptului lor de proprietate excede cadrului procesual de față, existând posibilitatea ca raporturile pe orizontală, adică între subiecții de drept privat, să fie reglate în cadrul unui alt demers judiciar.

9. Relativ la celelalte construcții (neautorizate) aflate pe teren, realizate ulterior momentului preluării abuzive și în afara perioada de referință a Legii nr. 10/2001, Înalta Curtea va reține că acestea deși nu se plasează sub incidența Legii speciale, dispozițiile art. 10 din actul normativ menționat a reglementat posibilitatea restituirii în natură a terenului în ipoteza existenței unor construcții, cu anumite elemente definitorii, printre acestea regăsindu-se și cea a ipotezei edificării, ulterior preluării abuzive, a construcțiilor neautorizate, situație regăsită în dosarul nr. x/3/2008 al Curții de Apel București, finalizat prin decizia nr. 1497/2014.

Cum în privința acestor construcții, intimații au uzitat de mecanismul accesiunii imobiliare, reglementat de dispozițiile art. 494 Cod civil de la 1864, Înalta Curte urmează a analiza, în cele ce urmează, criticile recurentei care susțin lipsa întrunirii condițiilor legale pentru a constata dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune.

Prevalându-se de motivul de casare înscris în art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurenta de susținut nelegalitatea deciziei atacate, motivat de împrejurarea că instituția accesiunii imobiliare nu se verifică în cauză, întrucât respectivele construcții au fost edificate cu mult anterior pronunțării hotărârii judecătorești (decizia nr. 1497/2014) prin care intimaților-reclamanți le-a fost restituit terenul în natură, hotărâre care produce efecte constitutive, iar nu declarative, cum eronat s-a reținut prin decizia recurată.

Criticele recurentei se vădesc a fi întemeiate și vor atrage casarea deciziei recurate.

Situația premisă, invocată de intimați, pentru exercitarea dreptului de accesiune a fost cea a ipotezei, nou apărute, referitoare la redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, prin decizia civilă nr. 1497/2014, intimații-reclamanți urmărind ca, în calitatea lor de proprietari ai imobilului principal, să dobândească, prin exercitarea dreptului de accesiune, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren.

Ipoteza unor construcții efectuate cu materiale proprii pe terenul altei persoane își are suportul legal în art. 494 Cod civil de la 1864, care stipula că „dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice”

În speță, construcţiile edificate pe teren au fost realizate fără autorizație, între anii 1948-1951, în cadrul lucrărilor de organizare de șantier pentru edificiul „Combinatul poligrafic Casa Scânteii”, de cate Statul Român.

Dreptul de proprietate al intimaților-reclamanți asupra terenului în suprafață de 7.197 mp a fost recunoscut, în procedura legii speciale, prin efectul deciziei civile nr. 1497/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, hotărâre care are un efect constitutiv de drepturi.

Or, pentru a fi îndeplinite condițiile accesiunii imobiliare artificiale trebuie ca, la momentul încorporării materialelor, proprietari ai terenului să fi fost ințimații-reclamanți, iar nu Statul Român.

Construcţia argumentativă a instanței de apel care a înlăturat caracterul constitutiv de drepturi a dispozițiilor de restituire în natură și al hotărârilor judecătorești pronunțate în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 (reținut de prima instanță) este rezultatul aplicării și interpretării greșite normelor de drept substanțial.

Conform art. 25 alin.4 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Alin. 3 teza I al art. 26 din același act normativ prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În aplicarea textelor legale, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate al notificatorului asupra bunului ia naștere în momentul emiterii deciziei/dispoziției de aprobare a restituirii în antură ori, după caz, al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea bunului.

Această concluzie este întărită de abrogarea alineatului 2 al art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin pct.2 al art. I din Legea nr. 1/2009, text legal care prevedea că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.

Or, prin mijlocirea mecanismului accesiunii imobiliare artificiale – semnificând incorporarea unui lucru cu alt lucru, fiecare cu proprietar diferit – proprietarul lucrului mai important (principal) devine proprietarul lucrului mai puțin important (accesoriu) – aplicație a regulii accesoriun sequitur principale în materia modurilor de dobândire a dreptului de proprietate.

Așadar, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care terenul a fost restituit intimaților-reclamanți A., F. și C., aceștia nu aveau calitatea de proprietari ai terenului, situat în București, întrucât decizia/dispoziția de restituire sau hotărârea judecătorească, pronunțată în procedura art. 26 din Legea nr. 10/2001 produce efecte pentru viitor, nu și pentru trecut.

Prin urmare, în verificarea condițiilor accesiunii imobiliare artificială, nu se poate reține că intimații-reclamanți sunt îndreptățiți la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren, de vreme ce, la momentul încorporării materialelor în teren, proprietar al terenului era Statul român și nu intimații-reclamanți, fiind irelevant aspectul că, ulterior, la momentul exercitării pozitive a dreptului de accesiune, intimații dețineau, asupra terenului, un drept de proprietate.

În consecință, față de toate considerentele expuse, având în vedere că soluția prevăzută de art. 497 C.proc.civ. în cazul admiterii recursului de către Înalta Curte este aceeași, indiferent de motivul de casare reținut a fi incident în cauză, în baza art. 497 cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., a fost admis recursul declarat de reclamanta D. SA, casată decizia civilă nr. 458 A din 21.03.2022 a Curții de Apel București și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, urmând a se ține seama de chestiunile de drept stabilite cu titlu definitiv prin prezenta decizie, ocazie cu care se va statua și asupra cererilor formulate în cauză cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.