Loss-of-use award for occupied land upheld; appeal fails on recusal, expert, and set-off challenges.

Cerere de recuzare a expertului. Efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Judecata

Index alfabetic: expert

recuzare

C.proc.civ., art. 332

Dispozițiile art. 332 C.proc.civ. privitoare la recuzarea expertului nu conţin dispoziţii derogatorii de la cele care guvernează, prin intermediul unei reglementări detaliate, recuzarea judecătorului.

În lipsa unor derogări exprese, rămân, prin raportare şi la prevederile art.5 alin.(3) C.proc.civ., a se aplica şi în cazul expertului, mutatis mutandis, dispoziţiile art. 49 alin.(2) C.proc.civ.

Prin urmare, existenţa cererii de recuzare a expertului nu îl împiedica pe acesta să răspundă obiecțiunilor formulate, urmând ca instanţa să stabilească, în cazul în care cererea ar fi fost ulterior admisă, dacă actele efectuate mai pot fi păstrate.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 609 din 6 aprilie 2023

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la 7.07.2017, pe rolul Tribunalului Prahova - Secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Institutul B., obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă asupra suprafeţei de 911 m.p. din terenul în suprafaţă de 1482 m.p. proprietatea sa.

În cauză, prin sentinţa civilă nr.2CC din 9.01.2018, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a dispus strămutarea judecării litigiului la Tribunalul Buzău, desfiinţând actul de procedură privind desemnarea expertului.

Prin sentinţa civilă nr.410 din 29.01.2018, Tribunalul Prahova - Secţia I civilă a scos cauza de pe rol şi a dispus înaintarea dosarului spre competentă soluţionare, la Tribunalul Buzău.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr.1417 din 15.10.2018, Tribunalul Buzău -Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârât prin întâmpinare. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Institutul B., invocată de pârât. A admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul B. A obligat pârâtul Institutul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 309.740 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a terenului de 911 mp situat în Sinaia, pentru perioada 20.06.2015-24.04.2018, precum şi în continuare la plata către reclamant a sumei de 9.110 euro, în echivalent în lei la data plăţii, lunar, începând cu luna mai 2018 şi până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a terenului de 911 mp situat în Sinaia. A admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâtul Institutul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 25512,86 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 18.012,86 lei reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 1.500 lei reprezintă onorariu expert şi suma de 6000 lei reprezintă onorariu avocaţial. A respins restul pretenţiilor privind taxa judiciară de timbru.

Prin sentinţa civilă nr.144 din 4.02.2019, Tribunalul Buzău - Secţia I civilă, în baza art.406 C.proc.civ., a luat act de renunţarea reclamantului A. la cererea de completare a sentinţei civile nr. 1417/2018 a Tribunalului Buzău. A admis cererea privind restituirea taxei judiciare de timbru, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. În baza art.45 alin.(l) lit.a) din O.U.G. nr.80/2013, a dispus restituirea către reclamantul A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.932 lei.

Pârâtul a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în primul ciclu procesual.

Prin decizia nr.1877 din 19.06.2019, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 lei, reprezentând onorariu de avocat, către intimat.

Această decizie a format obiect al recursului de către pârât.

Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, prin decizia nr.1587 din 22.07.2020 a admis recursul, a casat decizia de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în al doilea ciclu procesual.

Prin încheierea din camera de consiliu din 23.09.2021, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de petentul Institutul B. a completului de judecată X.

Prin decizia nr.3245 din 20.12.2021, aceeaşi instanţă a admis apelul formulat de pârâtul Institutul B. împotriva sentinţei civile nr. 1417 din 15.10.2018, a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată. A obligat pârâtul la plata sumei de 6.377 euro/lună către reclamant, în echivalent lei la data plăţii, începând cu data de 01.08.2021 şi până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 911 mp, situat în Sinaia, precum şi a sumei de 911 euro, reprezentând diferenţă pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a aceluiaşi teren, aferentă lunii iulie 2021. A respins, în rest, cererea ca rămasă fără obiect. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Recursul declarat în cauză.

Împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din 23.09.2021, precum şi a deciziei de apel, a declarat recurs pârâtul Institutul B.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivelor de recurs înscrise în art.488 alin. 1 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurentul a dezvoltat următoarele aspecte.

Instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat dispoziţiile art. 501 C.proc.civ., precum şi cele referitoare la recuzarea expertului, prevăzute în art. 332 din acelaşi cod, astfel că, în temeiul art. 488 alin. 1. pct. 5 C.proc.civ., încheierea de respingere a recuzării şi hotărârea de apel sunt pronunţate cu încălcarea regulilor privind caracterul obligatoriu a hotărârii date în recurs şi a regulilor după care se soluţionează o cerere de recuzare a expertului. Recurentul a solicitat, în ipoteza constatării incidenţei acestui motiv de casare, anularea completării la raportul de expertiză realizată de expertul Y., întrucât obiectivele încalcă îndrumările instanţei de recurs, iar expertul nu putea să le soluţioneze din moment ce a fost recuzat la termenul din 7.06.2021;

A detaliat recurentul că, pentru termenul din 7.06.2021, a recuzat expertul, iar la termenele ulterioare instanţa de apel a validat lucrarea făcută de expertul recuzat, încălcând Codul de procedură civilă cu interpretarea că un expert recuzat nu este incompatibil să efectueze lucrarea asemenea unui judecător, ci poate să facă lucrarea chiar dacă a fost recuzat.

Instanţa a refuzat să consemneze în încheierea de şedinţă excepţia invocată de Institut, aceea a nulităţii completării raportului de expertiză efectuat de către un expert recuzat, reţinând „că expertului nu i se aplică regula abţinerii căreia i se subordonează un judecător recuzat’’. O astfel de interpretare a legii nesocoteşte norma prescrisă în cuprinsul art.332 C.proc.civ., normă care ordonă fără echivoc că „Experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii’’.

A invocat recurentul necomunicarea, la termenul de judecată din 13.09.2021, a cererii de compensare a creanţelor reciproce, pretins a fi fost formulată de A., spre a fi analizată, pentru a-şi formula apărările. A învederat instanţei de apel acest aspect, însă s-a insistat ca pârâtul să se pronunţe în şedinţă asupra compensării, cu încălcarea prevederilor OG nr.22/2002 privind plata titlurilor executorii. În această situaţie, recurentul pârât avea dreptul să ia la cunoştinţă de conţinutul cererii, după cum avea şi obligaţia de a o supune aprobării Ministerului Culturii, ordonatorul său principal de credite, conform art. 21 alin 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice „Ordonatorii terţiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate şi utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.’’

Cererea de compensare reciprocă a creanţelor este, de fapt, preţul stabilit şi impus de către A. încă dinaintea expertizei, respectiv de la 30.04.2021, şi confirmat de expertul recuzat pentru termenul din 24.06.2021. Cererea este, de fapt, o notă de şedinţă lipsită de dovezi şi de temei legal şi care priveşte o sumă alocată de la bugetul de stat, insesizabilă.

Reclamantul avea obligaţia de a restitui pârâtului suma de bani şi nu ,,să impună o compensare aranjată cu expertul’’ şi confirmată cu încălcarea legii de către instanţă.

A solicitat admiterea acest motiv de recurs şi anularea tuturor actelor efectuate până la termenul din 13.09.2021.

Instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţia instanţei de recurs, care i-a pus în vedere să ţină cont de faptul că reclamantul nu este titularul vreunui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra construcţiilor, drept care să-i fi permis obţinerea de beneficii din exploatarea acestora. Înalta Curte a reţinut că, spre deosebire de primul proces de la Sinaia, care a identificat şi perioada pentru care se solicită despăgubirea calculată prin raportare la cel mai mic preţ de pe piaţa imobiliară din Sinaia practicat pentru închirierea de terenuri similare, în procesul de faţă expertul Y. a menţinut criteriul greşit, respectiv preţul de închiriere a unui spaţiu comercial, închiriere în scop de extindere a unei construcţii pentru desfăşurarea de către reclamant a unor activităţi economice de prestări servicii în turism şi servicii conexe. În raport cu acest obiectiv al reclamantului formulat chiar de instanţa de apel în rejudecare, expertul îi menţine intimatului reclamant o despăgubire ilegal admisă de Tribunalul Buzău şi pentru care impune compensarea.

Deşi corect a reţinut Înalta Curte în prima decizie de casare că imobilele clădiri nu sunt proprietatea reclamantului, că acesta este titularul dreptului de proprietate numai asupra terenului pe care sunt edificate cele 4 clădiri, că nu s-a invocat şi nici dovedit vreun drept de uzufruct al acestuia asupra construcţiilor în perioada pentru care se pretind despăgubiri, instanţa de apel îi acordă reclamantului despăgubiri, o dată cu titlu de chirie şi o dată cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

Este limpede că reclamantul nu poate să pretindă ca valoarea prejudiciului să includă valoarea beneficiului nerealizat prin valorificarea dreptului de uzufruct asupra terenului ocupat de construcţii, nefiind dovedite „câştigul” şi „avantajul” cuprinse în noţiunea de despăgubire reglementată în art. 1385 alin. 3 şi 4 din Codul civil şi acordată de Tribunalul Buzău în sumă de 6.377 euro/lună. Instanţa de apel refuză să respecte hotărârea instanţei supreme, punându-1 pe pârât în situaţia de a accepta compensarea, care cuprinde aceleaşi despăgubiri de la Tribunalul Buzău, acordate nelegal. Prin impunerea compensării, recurentul pârât se consideră vătămat de instanţa de apel.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., a susţinut recurentul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Deşi instanţa de apel statuează în sensul că natura compensaţiei cerute de A. este una judiciară şi nu legală, depăşind limitele cererii de apel şi ale cererii introductive de instanţă, apreciază ca fiind oportună imputarea diferenţei de 139.383 euro asupra contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pretinsă de reclamant, în continuare, până la data eliberării efective a terenului de către institut, rezultând că, pe perioada 01.10.2019-01.08.2021, aceasta datorează suma de 140.294 euro (6377 euro x 22 luni).

Instanţa de apel nu precizează ce text de lege a aplicat când a apreciat asupra „oportunităţii imputaţiei plații’’, imputaţie reglementată de Codul civil la art. 1508, potrivit căruia „Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. ’’

Caracterul contradictoriu al considerentelor rezultă cu evidenţă din motivarea potrivit căreia creanţa pe care reclamantul debitor a impus-o în vederea compensării nu era nici certă, nici lichidă şi nici exigibilă, ci este litigioasă, astfel că ea nu putea face obiectul unei imputaţii a plăţii, cum greşit a apreciat Curtea de Apel eludând toate regulile de judecare a apelului, în principal art. 477 alin. 1 C.proc.civ. coroborate cu art. 501 din acelaşi cod.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1. pct. 8 C.proc.civ., s-a arătat de către recurent că instanţa de apel a încălcat normele privind compensarea creanţelor, precum şi cele ale O.G. nr.22/2002 privind privind plata titlurilor executorii.

Deşi corect s-a reţinut în prima casare de către Înalta Curte că imobilele clădiri nu sunt proprietatea reclamantului, că acesta este titularul dreptului de proprietate numai asupra terenului pe care sunt edificate cele 4 clădiri, că nu s-a invocat şi nici dovedit vreun drept de uzufruct al acestuia asupra construcţiilor în perioada pentru care se pretind despăgubiri, instanţa de apel i-a acordat suma lunară de 6377 euro în echivalent în lei la data plăţii, începând cu 01.08.2021 şi până la încetarea faptului ocupării, şi a refuzat să îl oblige la restituirea sumelor încasate, în valoare de 309.740 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 20.06.2015-24.04.2018 şi suma de 154.870 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 01.05.2018-01.10.2019, adică în total suma de 464.610 euro.

Instanţa de apel s-a substituit Ministerului Finanţelor Publice şi ordonatorului principal de credite, Ministerul Culturii, încălcând O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, care dispune fără echivoc: „Creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă’’. Or, prin nesocotirea acest act normativ, instanţa de apel admite în realitate cererea de compensare a reclamantului A. şi apreciază asupra imputaţiei sumelor plătite şi datorate, fără să indice natura juridică a imputaţiei pe care a aplicat-o.

Pentru toate motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii, şi obligării intimatului să restituie sumele până în prezent achitate.

7. Apărările formulate în recurs.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în ce priveşte încheierea din 23.09.2021 şi decizia de apel, pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., fără însă a argumenta de ce susţinerile recurentului nu se circumscriu ipotezelor de nelegalitate inserate în cuprinsul textului legal menţionat. Dacă se va trece peste excepţia invocată, intimatul a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată pe care nu le-a justificat.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 08.12.2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat prin întâmpinare. A admis în principiu recursul declarat de pârâtul Institutul B. împotriva încheierii din 23.09.2021 şi deciziei nr. 3245 din 20.12.2021 ale Curţii de Apel Ploieşti, Secţia I civilă.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin.(1) pct. 13 C.proc.civ. (acestea fiind normele care au întemeiat cererea de recuzare a membrilor completului învestit cu rejudecarea apelului), judecătorul este necompatibil de a judeca „atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.

Spre deosebire de celelalte cazuri de incompatibilitate a judecătorului cuprinse în dispozițiile art. 42 pct. 1-12 C.proc.civ., care privesc situații precis determinate, deci mai clar delimitate, cazul de incompatibilitate prevăzut de pct. 13 al articolului are un grad mai mare de generalitate, în ipoteza sa nefiind menționate situații concrete sau, în orice caz, care să aibă un grad mai ridicat de determinare.

Această particularitate a cazului de incompatibilitate în discuţie nu exclude însă interpretarea şi aplicarea sa riguroasă, în acord cu intenția legiuitorului, câtă vreme legea impune condiţia ca îndoielile cu privire la imparțialitatea judecătorului să rezulte nu din orice elemente de fapt, ci numai din acelea care, prin particularitățile lor concrete, fac ca respectivele bănuieli să poată fi considerate întemeiate, adică să justifice îndeajuns de puternic şi convingător credinţa autorului cererii că judecătorul recuzat nu ar putea soluţiona procesul cu deplină imparțialitate.

Astfel fiind, când elementele de fapt invocate nu satisfac această exigență, cererea de recuzare trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Dintr-o asemenea perspectivă de înțelegere a motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin.(1) pct. 13 C.proc.civ. rezultă şi că simpla efectuare a unor acte de procedură de către instanță ori respingerea unor cereri în legătură cu judecata formulate de vreuna dintre părţi nu pot avea, prin ele însele, semnificația unor împrejurări care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, căci atâta vreme cât nu pot fi corelate cu alte elemente care să justifice temerile părţii, ele nu pot fi înţelese decât ca manifestări ale dreptului şi, în egală măsură, ale obligației judecătorului de a soluţiona procesul potrivit convingerii sale. A considera altfel înseamnă a îngădui ca ori de câte ori judecătorul respinge o cerere a părţii în legătură cu judecata, judecătorul să devină recuzabil, ceea ce nu ar putea fi acceptat, căci ar putea favoriza abuzul, facilitând îndepărtarea din complet a unui judecător indezirabil.

Atunci când judecătorul cauzei respinge o cerere sau solicitare a părţii (fie că este vorba despre recuzarea unui expert tehnic judiciar numit în cauză sau despre controverse privitoare la (ne)legala comunicare a unei cereri sau a unui înscris depus de partea adversă), o asemenea soluţie nu justifică recuzarea lui, ci exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac împotriva respectivelor dispoziții sau măsuri procesuale luate de instanță.

Toate cele de mai sus conduc la concluzia că, în prezentul proces, cererea pârâtei de recuzare a membrilor completului de rejudecare a apelului a fost corect respinsă, faptul că a fost respinsă cererea de recuzare a expertului tehnic ori că nu i s-ar fi comunicat o cerere de compensare a creanțelor formulată de reclamant sau că s-ar fi făcut o greşită aplicare a prevederilor O.G. nr.22/2007 neputând avea valoarea unor împrejurări suficiente pentru a atrage, prin ele însele, incompatibilitatea judecătorilor cauzei.

Este neîntemeiată şi critica potrivit căreia atâta vreme cât pârâta formulase o cerere de recuzare a expertului tehnic judiciar, acesta nu mai putea răspunde la obiecțiunile la expertiză ale pârâtei, fiind necesar a se aștepta soluționarea cererii de recuzare. Are în vedere Înalta Curte că dispozițiile art. 332 C.proc.civ. privitoare la recuzarea expertului nu conţin, în planul efectelor cererii de recuzare, dispoziţii derogatorii de la cele care guvernează, prin intermediul unei reglementări detaliate, recuzarea judecătorului. Or, în lipsa unor derogări exprese, rămân, prin raportare şi la prevederile art.5 alin.(3) C.proc.civ., a se aplica şi în cazul expertului, mutatis mutandis, dispoziţiile art. 49 alin.(2) C.proc.civ., potrivit cărora „Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare”.

Prin urmare, existenţa cererii de recuzare a expertului formulată de pârâtă nu îl împiedica pe acesta să răspundă obiecțiunilor la expertiză, urmând ca, în cazul în care cererea de recuzare ar fi fost ulterior admisă, să se stabilească dacă actele efectuate de expert mai pot fi păstrate.

În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.(1) din OG nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă”.

Se poate observa că textul legal se referă la „achitarea” creanțelor din sumele aprobate cu această destinație, ceea ce trimite la concluzia că este avută în vedere plata lor efectivă, înțeleasă ca transfer de fonduri de la debitor către creditor în scopul stingerii obligației stabilite, printr-un titlu executoriu, în sarcina unei instituții publice.

Or, plata, ca mijloc de stingere a obligațiilor, reprezintă un instrument juridic distinct de acela al compensației (indiferent dacă aceasta din urmă este legală sau judiciară), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1615 C.civ. (având denumirea marginală „Moduri de stingere a obligaţiilor”), potrivit cărora „Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege”.

Fără a stărui, căci distincția dintre ele este evidentă, Înalta Curte menționează doar că plata, ca instituție juridică autonomă, este reglementată la nivel general prin dispoziţiile art. 1469 – 1515 C.civ., în vreme ce compensația este reglementată prin dispoziţiile art. 1616 – 1623 C.civ.

În ce priveşte statuarea potrivit căreia dispozițiile art. 1 alin.(1) din O.G. nr. 22/2002 au în vedere exclusiv plata, ca mijloc de stingere a obligaţiilor, iar nu şi compensația, corectitudinea ei rezultă inclusiv din examinarea altor dispoziţii cuprinse în acelaşi act normativ.

Astfel, la art. 2 alin. (1) teza I se stipulează că „Dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată”. Se poate observa că legiuitorul foloseşte termenul „plată”, legându-l de imposibilitatea începerii sau continuării executării creanței din lipsă de fonduri, ceea ce, cu evidenţă, exclude stingerea prin compensare a unor eventuale creanțe reciproce.

Tot astfel, art. 3 alin.(3) din O.G. nr. 22/2002 se referă la „....cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2...”, în vreme ce art. 4 alin.(1) se referă la faptul că ordonatorii principali de credite „....au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, (...) pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii”.

Aceste exemple (care ar putea fi însă întregite şi cu altele) nu lasă nicio îndoială cu privire la constatarea că O.G. nr. 22/2002 nu are în vedere stingerea prin compensație a obligaţiilor de plată stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice, ci doar stingerea lor prin plată.

În aceste circumstanțe de reglementare, critica recurentei potrivit căreia, reținând compensația, instanța de apel ar fi încălcat prevederile O.G. nr. 22/2002, este neîntemeiată.

Cu privire la critica potrivit căreia instanța de apel a recurs în mod nelegal la instituția imputației plăţii reglementată prin prevederile art. 1508 C.civ., precum şi cu privire la celelalte critici aflate în legătură cu aceasta, Înalta Curte consideră potrivit să precizeze că înțelegerea corectă a raționamentului juridic de care instanța de apel a uzat face necesară examinarea în ansamblu a considerentelor deciziei, iar nu raportarea punctuală la afirmația potrivit căreia, cu referire la suma de 139.383 Euro plătită în plus de pârâtă, că este „...oportună imputarea acestei diferențe de 139.383 Euro asupra contravalorii lipsei de folosință a terenului...”.

Astfel fiind, este necesar a se observa că în executarea silită a sentinței civile nr. 1417 din 15.10.2018 a Tribunalului Buzău, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1877 din 19.06.2019 a Curţii de Apel Ploiești, pârâta i-a plătit reclamantului suma de 464.610 Euro, suma de 309.740 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada 20.06.2015 – 24.02.2018, iar suma de 154.870 Euro reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 01.05.2018 – 01.10.2019.

Întrucât decizia civilă nr. 1877 din 19.06.2019 a Curţii de Apel Ploieşti a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, pârâta a concluzionat că a dispărut fundamentul juridic al sumei plătite reclamantului, apreciind că acesta datorează restituirea sumei.

Pe de altă, reclamantul a solicitat înaintea instanței de rejudecare a apelului, prin notele de şedinţă depuse la 10.05.2021, ca în temeiul prevederilor art. 1618 C.civ. să se aibă în vedere compensarea creanțelor reciproce, luându-se deci în considerare şi sumele pe care pârâta le datorează reclamantului potrivit celor stabilite prin raportul de expertiză din prezentul proces.

Faţă de această solicitare, instanța de rejudecare a apelului a apreciat că creanța deținută de reclamant nu este încă certă, lichidă şi exigibilă, urmând a fi stabilită doar în cursul prezentei judecății. Prin urmare, a conchis instanța de apel că reclamantul nu poate invoca, în cauză, compensația legală, pentru a-i profita prevederile art. 498 alin.(5) C.proc.civ.

A mai adăugat însă instanța de apel că, în cauză, „Curtea de apel nu poate face însă abstracție de faptul că, până la data pronunțării prezentei decizii, contravaloarea lipsei de folosință a terenului pretinsă de reclamant, pentru perioada 20.06.2015 – 24.04.2018, stabilită prin completarea raportului de expertiză la suma de 216.818 Euro, a fost deja achitată de către apelantul – pârât, care a virat intimatului – reclamant o sumă de bani mai mare, 309.740 Euro, rezultând o diferență în minus din recalcularea contravalorii lipsei de folosință a terenului, pentru perioada menționată, de 92.922 Euro.

În egală măsură, până la data pronunțării prezentei decizii, apelantul – pârât a achitat intimatului – reclamant și contravaloarea lipsei de folosință a terenului, în continuare, pe perioada 01.05.2018 – 01.10.2019, în sumă de 154.870 Euro (9.110 Euro/lunăX17 luni), sumă mai mare decât cea stabilită prin completarea raportului de expertiză, și anume 108.409 Euro (6377 Euro/lunăX17 luni), rezultând o diferență în minus din recalcularea contravalorii lipsei de folosință a terenului, pentru perioada anterior menționată, de 46.461 Euro (154.870 Euro - 108.409 Euro).

Prin urmare, până la data de 01.10.2019, apelantul – pârât a achitat intimatului – reclamant, o sumă de bani mai mare cu 139.383 Euro (92.922 Euro + 46.461 Euro), decât cea stabilită prin completarea raportului de expertiză întocmit în cauză, satisfăcând astfel în integralitate pretențiile reclamantului deduse judecății până la data de 01.10.2019.

Curtea de apel apreciază ca fiind oportună imputarea acestei diferențe de 139.383 Euro asupra contravalorii lipsei de folosință a terenului pretinsă de reclamant, în continuare, până la data eliberării efective a terenului de către pârât, rezultând că pe perioada 01.10.2019 – 01.08.2021 pârâtul datorează reclamantului suma de 140.294 Euro (6377 Euro/lună X 22 luni).

Prin urmare, în raport cu sumele deja achitate, pentru perioada 01.10.2019 – 01.08.2021, diferența de plată în sarcina pârâtului este de 911 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a aceluiaşi teren, aferentă lunii iulie 2021 (140.294 Euro-139.383 Euro).

Față de toate considerentele expuse și având în vedere că apelantul - pârât a susținut în mod întemeiat pe tot parcursul procesului că a achitat intimatului – reclamant peste 500.000 de Euro de la momentul declanșării litigiilor între părți, Curtea de apel constată că parte din pretențiile deduse judecății de către reclamant au fost satisfăcute, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, va admite apelul formulat de pârât, va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și va obliga pârâtul la plata sumei de 6.377 euro/lună către reclamant, în echivalent lei la data plăţii, începând cu data de 01.08.2021 şi până la data încetării faptului ocupării, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafață de 911 mp, situat în Sinaia, precum şi a sumei de 911 euro, reprezentând diferenţă pentru contravaloarea lipsei de folosință a aceluiaşi teren, aferentă lunii iulie 2021, respingând în rest cererea, ca rămasă fără obiect.

Vor fi menţinute în rest dispozițiile sentinţei, de vreme ce toate celelalte critici ale pârâtului au fost deja analizate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare și apreciate ca nefondate”.

Acest raționament juridic al instanței de rejudecare a apelului, examinat inclusiv din perspectiva implicațiilor sale asupra soluţiei date apelului declarat de pârât, evidențiază, întâi de toate, că referirea la „imputarea” diferenței de 139.383 Euro nu trebuie înțeleasă ca vizând instituția juridică a imputației plăţii, reglementată prin prevederile art. 1506 – 1509 C.civ., căci aceasta se referă, prin chiar ipoteza sa fundamentală, la existenta mai multor datorii ale debitorului faţă de același creditor: potrivit art. 1506 alin.(1) C.civ., „Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor”.

Or, în prezentul proces această evidentă condiţie nu se regăsește, fiecare dintre părţi având o singură datorie către cealaltă. Prin urmare, văzând şi că instanţa de apel nu a făcut nicio trimitere sau referire la dispozițiile legale privitoare la imputația plăţii, rezultă că, în contextul cauzei, este îndeajuns de limpede că termenul „imputație” folosit de instanță a vizat o modalitate de compensare a creanțelor reciproce, iar nu o finalitate conformă cu prevederile art. 1506 C.civ.

Tot în legătură cu raționamentul şi argumentele instanței de apel, Înalta Curte arată că trebuie înțeles că atunci când a apreciat, în raport cu invocarea compensaţiei legale de către reclamant prin notele de şedinţă din data de 10.05.2021, că nu sunt încă întrunite condițiile compensației legale, instanța de apel a considerat că la respectivul moment procesual reclamantul nu deținea încă o creanță certă, lichidă şi exigibilă.

În acelaşi timp însă, raţiuni de ordin practic, aflate în directă legătură cu imperativul legal al executării cât mai grabnice a obligațiilor, deci al protejării legitime a creditorului unei obligații, îi permiteau instanței de apel să observe că deşi, pe de o parte, reclamantul îi datorează pârâtei o sumă de bani ca urmare a desființării titlului executoriu în virtutea căruia obținuse obligarea pârâtei la plata sumei arătate în respectivul titlu, pe de altă parte prin decizia dată în rejudecarea apelului s-a stabilit că pârâta îi datorează, la rândul ei, reclamantului o sumă de bani mai mare decât aceea pe care pârâtul ar fi ținut să i-o restituie.

În aceste circumstanțe particulare ale cauzei este de avut în vedere şi că decizia instanței de apel, prin care s-a stabilit suma datorată reclamantului de către pârâtă, era executorie, în temeiul prevederilor art. 633 pct. 1 C.proc.civ. („Sunt hotărâri executorii: 1. Hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel”), încă de la momentul pronunțării sale, respectiv din data de 20.12.2021. Astfel fiind, rezultă că chiar dacă instanța de rejudecare a apelului nu ar fi reținut în mod expres, pentru data pronunțării deciziei, intervenirea compensației (având ca efect stingerea integrală a creanței reclamantului către pârâtă), compensația legală oricum ar fi intervenit, prin forţa legii, la aceeaşi dată a pronunțării deciziei.

La o asemenea modalitate de stingere a obligațiilor dintre părţi trimiteau, cu evidență, prevederile art. 1616 Cod civil, potrivit cărora „Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele”, coroborate cu cele ale art. 1617 din acelaşi Cod, conform cărora: „Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii reciproce certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.

Toate cele ce preced trimit la concluzia că raționamentul juridic pe care s-a întemeiat instanța de apel este, în elementele lui principale, unul legal, făcând neîntemeiate susținerile contrare ale pârâtei recurente.

Este neîntemeiat şi motivul de recurs prin care se afirmă că expertiza efectuată înaintea instanței de rejudecare a apelului nu a ținut seama de criteriul de determinare a contravalorii lipsei de folosință stabilit de instanța de recurs, avându-se în vedere prețul de închiriere a unui spațiu cu destinație comercială, iar nu prețul practicat pentru închiriere de terenuri similare. Are în vedere Înalta Curte că atât din obiectivele expertizei stabilite de instanța de rejudecare a apelului, cât şi din examinarea conținutului propriu-zis al expertizei nu rezultă că s-ar fi avut în vedere un alt criteriu de determinare a sumei decât acela al prețului cel mai mic practicat pe piața imobiliară.

Rezultă din cele de mai sus şi că nu s-ar putea considera că decizia atacată conţine motive contradictorii în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 6 C.proc.civ., examinarea în ansamblul său şi prin raportare la firul său logic a raționamentului instanței şi a argumentației care îl susține trimițând la concluzia că decizia dată în apel se sprijină pe o interpretare şi aplicare corectă a normelor de drept material incidente şi pe o construcție argumentativă unitară.

În temeiul prevederilor art. 496 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.