Scope of spousal mandate: exclusion of procedural representation rights under the tacit mandate for community property administration.

Acţiune în rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Introducerea cererii de către unul dintre soţi în lipsa unui mandat expres din partea celuilalt soţ. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant. Excepţia lipsei coparticipării procesuale obligatorii

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Părţile. Reprezentarea părţilor

Index alfabetic: mandat tacit între soţi

mandat de reprezentare

coparticipare procesuală obligatorie

C.proc.civ., art. 36, art. 59, art. 83, art. 85

C.civ., art. 345

Mandatul tacit dat în raporturile dintre soți pentru încheierea actelor de conservare, de folosință și de administrare a bunurilor comune, reglementat de art. 345 alin. (2) C.civ., nu cuprinde și dreptul de reprezentare în fața instanței de judecată, care trebuie să respecte condițiile procedurale prevăzute de art. 83 și art. 85 C.proc.civ.

Ca atare, promovând acțiunea în rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și în numele soțului său, reclamanta era datoare să prezinte unul dintre înscrisurile la care face referire art. 85 C.proc.civ. pentru a justifica reprezentarea juridică a acestuia. Or, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada unui asemenea mandat, acţiunea este introdusă de o persoană care nu are calitatea de reprezentant.

Dat fiind faptul că reclamanta nu are calitatea de reprezentant al soţului său (parte în antecontractul a cărui rezoluţiune se cere), iar pricina nu poate fi soluționată fără participarea acestuia, întrucât în cazul cererilor având ca obiect desfiinţarea unui act juridic coparticiparea procesuală este obligatorie, şi prin urmare pentru a opera rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare este necesar ca toate părțile stipulate în cuprinsul actului juridic să figureze ca părți în procesul civil, devine incidentă excepția lipsei litisconsorțiului activ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 786 din 11 mai 2023

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi - Secția civilă, în data de 07.09.2018, reclamanta A., în nume propriu şi pentru reclamantul B., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii C. SRL, D., E. şi F., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9786/2016, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor la restituirea avansului, cu plata dobânzii legale de la data introducerii cererii şi până la restituirea efectivă a sumei plătite drept avans.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1549, art. 1170, art. 1270 C.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4311 din 15.04.2019, Judecătoria Iaşi - Secția civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1461/2019 din 08.10.2019, Tribunalul Iaşi - Secția I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei iniţial învestite, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Iaşi, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 54/2019 din 06.11.2019, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi.

2. Sentința pronunțată de Tribunalul Iași

Prin sentinţa civilă nr. 827 din 15.04.2021, Tribunalul Iași - Secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a anulat acţiunea promovată pentru reclamantul B. de către A., în contradictoriu cu pârâţii C. SRL, D., E. şi F., ca fiind introdusă de o persoană ce nu are calitate de reprezentant.

A admis excepţia lipsei coparticipării procesuale. invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă, pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași

Prin decizia civilă nr. 584 din 07.12.2021, Curtea de Apel Iaşi - Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. A obligat apelanta la plata către intimata C. SRL a sumei de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei iniţial învestite.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel, susţinând că, în mod greşit, calea de atac a fost soluţionată prin raportare doar la dispoziţiile art. 83-85 C.proc.civ., având în vedere caracterul patrimonial al acţiunii.

În acest sens, a invocat prevederile art. 345 alin. (2) C.civ., potrivit cu care fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. Totodată, a invocat şi dispoziţiile art. 345 alin. (4) C.civ., care prevede că, în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.

Or, convenţia a cărei anulare s-a solicitat prin prezenta cauză nu este un act de dispoziţie care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 346 C.civ., şi implicit a dispoziţiilor art. 83-85 C.proc.civ., întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege şi anume aceea ca actul să fie unul de înstrăinare, ci este un act de reintrare în patrimoniul comun a unui bun mobil - respectiv suma de 40.929 lei, echivalentul celor 9198,25 euro.

Astfel, a considerat că aprecierea instanţei cu privire la inexistenţa mandatului este lipsită de temei, cu atât mai mult cu cât, la data introducerii acţiunii, divorţul nu fusese pronunţat, ceea ce denotă că mandatul recurentei-reclamante era prezumat ca fiind existent şi acceptat de fostul soţ.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că mandatul solicitat era acoperit la data introducerii acțiunii, iar pe parcursul litigiului nu s-a pus în discuție lipsa mandatului expres dat de soțul reclamantei.

A mai arătat că dreptul de dispoziţie reclamat de aceasta nu are nicio influenţă asupra dreptului de conservare a patrimoniului comun cu fostul soţ, participaţia acestuia fiind irelevantă în condiţiile în care miza litigiului este de a îşi apropria un bun mobil scos din patrimoniul soţilor şi deţinut fără drept de către intimați, în condiţiile neexecutării obligaţiei.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în virtutea rolului activ al acesteia, în considerarea art. 78 C.proc.civ., putea să dispună introducerea în cauză a fostului soţ, pentru ca acesta să-şi exprime opţiunea cu privire la cererea de chemare în judecată.

În continuare, a arătat că un alt argument în favoarea caracterului dispozitiv al acţiunii, în care sunt operabile dispoziţiile privind actele de administrare a bunurilor cu regim matrimonial, este dat de normele care reglementează rezoluţiunea judiciară, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1550 C.civ. raportat la art. 1552 din acelaşi act normativ, rezoluţiunea poate fi declarată unilateral, prin notificare scrisă, când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat.

Pentru a da relevanţă practică noului regim al rezoluţiunii convenţionale, prin art. 1548 C.civ. a fost instituită prezumţia de culpă a debitorului unei obligaţii contractuale, dedusă din simplul fapt al neexecutării, acesta constituind fundamentul invocării denunţării unilaterale.

Astfel, recurenta a considerat că, deşi acest litigiu vizează un act de dispoziţie, efectul desfiinţării acestui act nu este cel de prejudiciere a fostului soţ, ci de reîntregire a patrimoniului comun, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 2009 C.civ. cu referire la dispoziţiile art. 339 şi art. 345 C.civ..

Referitor la calitatea de reprezentant, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în considerarea dispozițiilor art. 345 C.civ., care dispune că actele de conservare sau de administrare a bunurilor se fac și fără consimțământul celuilalt soț, care se prezumă a fi dat, întrucât nu este o cerere care să schimbe destinația bunurilor administrate, ci are ca obiect administrarea comunității de bunuri.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei litisconsorţiului activ, recurenta-reclamantă a solicitat să fie avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată a acţionat în calitate de coreclamant al numitului B., astfel încât condiţia impusă de dispoziţiile art. 59 C.proc.civ. a fost respectată, acesta cunoscând existenţa litigiului şi conţinutul cererii de chemare în judecată la momentul depunerii acesteia. Totodată, a solicitat să fie avut în vedere că şi în ceea ce priveşte notificările prealabile adresate pârâţilor, aceasta a acţionat şi în numele numitului B., cu care era căsătorită la aceea dată, în condiţiile dispoziţiilor art. 345 C.civ., acesta cunoscând demersurile reclamantei şi fiind de acord cu acestea.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a contestat sentința primei instanțe raportat la competenţa materială a instanţei, susţinând că Tribunalul Iaşi nu era competent material să soluţioneze prezentul litigiu în primă instanță, ci Judecătoria Iaşi, având în vedere că rezoluţiunea contractului avea ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară şi ducea la restituirea sumei de 40.929 de lei date ca avans, şi nu a valorii bunului tranzacţionat, fiind vorba de un antecontract de vânzare-cumpărare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa care a soluţionat conflictul negativ de competenţă, respectiv Curtea de Apel Iaşi, a ignorat acest aspect şi, contrar dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit.k) C.proc.civ., a stabilit că litigiul are valoarea premisă a tranzacţiei finale, pronunţând astfel o soluţie nulă, cu ignorarea obiectului litigiului şi a valorii acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, iar susţinerile recurentei, potrivit cărora aceasta avea calitatea de reprezentant, întrucât la data promovării acţiunii era căsătorită şi beneficia de mandatul prezumat al soţului, trebuie înlăturate având în vedere că, potrivit art. 85 C.proc.civ., în ipoteza în care fostul soţ nu a semnat cererea de chemare în judecată, acesta nu putea fi reprezentat decât prin mandat expres sau autentic.

Intimaţii-pârâţi E. şi F. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că, la data promovării litigiului pendinte, dosarul având ca obiect desfacerea căsătoriei dintre recurenta-reclamantă şi B. era deja înregistrat pe rolul instanţei de judecată, astfel că nu mai exista un mandat tacit între soţi, în legătură cu gestionarea bunurilor acestora.

Totodată, au susţinut că desfiinţarea unui act juridic bilateral constituie un act de dispoziţie care reclamă manifestarea expresă de voinţă a tuturor părţilor semnatare.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Iaşi, au arătat că această excepţie nu a fost invocată până în recurs, astfel că această neinvocare constituie o consolidare a competenţei în favoarea instanţei sesizate.

Referitor la susținerile recurentei că instanța nu a pus în discuția părților lipsa mandatului fostului soț al reclamantei, intimații au arătat că la termenul din 04.03.2021, prima instanță a dat un termen pentru ca reclamanta să pună concluzii asupra excepției lipsei calității de reprezentant a reclamantei pentru fostul soț și asupra lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimaţii-pârâţi, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, luând în examinare critica privind necompetența materială a Tribunalului Iași în judecarea cauzei în primă instanță, se constată că, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C.proc.civ. coroborate cu art. 488 alin. (2) din acelaşi cod, critica este inadmisibilă, întrucât, din analiza cererii de apel formulate de reclamantă, se observă că aspectele privind competența primei instanțe nu se regăsesc printre motivele de apel invocate şi nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio, direct în recurs.

De altfel, se reține că prin sentinţa civilă nr. 54 din 06.11.2019, pronunțată în regulator de competență de Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, a fost tranșată definitiv competența materială a primei instanțe, în favoarea Tribunalului Iaşi, hotărârea fiind definitivă potrivit art. 135 alin. (4) C.proc.civ., motiv pentru care aspectele dezlegate nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cale de atac.

Procedând în continuare la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se observă că, printr-o primă critică, recurenta a invocat greșita soluționare a cererii sale de apel doar prin raportare la dispozițiile art. 83-85 C.proc.civ., fără a fi avute în vedere dispozițiile art. 345 alin. (2) și (4) C.civ., potrivit cu care fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, administrare sau acte de dobândire a bunurilor comune, opinând ca fiind lipsită de temei aprecierea instanței cu privire la inexistența mandatului, mai ales în condițiile în care la data introducerii acțiunii divorţul nu era pronunțat, iar mandatul era prezumat și acceptat.

Critica este nefondată.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o amplă distincție între mandatul dat în raporturile dintre soți pentru încheierea actelor juridice ce privesc bunurile comune, supus dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 345 C.civ., și mandatul dat în cadrul procesului, respectiv reprezentarea persoanei fizice în fața instanței de judecată, care trebuie să respecte condițiile procedurale prevăzute de art. 83 și art. 85 C.proc.civ..

Într-adevăr, dispozițiile art. 345 C.civ., invocate de recurentă, dau expresie prezumției mandatului tacit reciproc, în privința actelor de conservare, de folosință și de administrare a bunurilor comune. Totuși, de reţinut este faptul că nu trebuie să se creeze o confuzie între mandatul tacit reciproc și mandatul de reprezentare juridică, a cărui dovadă se poate face prin înscris autentic sau poate fi acordat prin declarație verbală în fața instanței și consemnat în încheierea de ședință de la termenul la care a fost acordat, potrivit art. 85 C.proc.civ..

Astfel, dat fiind faptul că mandatul tacit reciproc nu cuprinde și dreptul de reprezentare în fața instanței, reclamanta era datoare să prezinte instanței unul dintre înscrisurile la care face referire art. 85 C.proc.civ. pentru a justifica reprezentarea juridică a soțului său, critica privind omisiunea instanței de judecată de a pune în discuția părților lipsa mandatului expres fiind nefondată.

Aceasta întrucât, din analiza actelor dosarului, se observă că, în fața primei instanțe, reclamantei i-a fost acordat un termen de judecată pentru complinirea lipsei calității de reprezentant, așa cum reiese din încheierea din 04.03.2021, când tribunalul, în temeiul art. 400 C.proc.civ., a repus cauza pe rol și a citat părțile pentru termenul din 15.04.2021, cu mențiunea de a pune concluzii asupra excepției lipsei calității de reprezentant a reclamantei pentru numitul B. și asupra excepției lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Cum reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, instanța de apel a validat soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant, fiind fără relevanță critica recurentei referitoare la împrejurarea că, la momentul promovării acțiunii, divorțul nu era pronunțat, iar mandatul era prezumat, aceasta în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, mandatul de reprezentare în fața instanței, chiar și pentru soți, se acordă cu respectarea dispozițiilor art. 85 C.proc.civ..

Pentru aceleași motive, nu poate fi primită nici critica recurentei în sensul că prezentul litigiu vizează un act de dispoziție, iar efectul desființării actului este acela de reîntregire a patrimoniului comun, fiind aplicabile, în opinia recurentei, dispozițiile art. 2009 C.civ. cu referire la art. 339 și art. 345 C.civ..

Astfel, corect s-a reținut în speță că în ceea ce privește reprezentarea judiciară nu sunt incidente dispozițiile art. 2009 din Codul civil, în conformitate cu care, în literatura de specialitate, mandatul convențional între soți a fost definit ca fiind contractul în virtutea căruia un soț încheie un act juridic ori mai multe acte juridice, pe seama celuilalt soț, cu respectarea regimului matrimonial ales, ci dispozițiile Codului de procedură civilă privind reprezentarea părţilor în judecată.

Așadar, pentru ca înscrisul sub semnătură privată datat „7 iulie 2018”, depus de reclamantă în primă instanță, să reprezinte un mandat din partea soțului său, mandat care să poată susţine calitatea procesuală a acestuia din urmă, ar fi trebuit ca acest mandat să îndeplinească condiţiile art. 85 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., adică să fie cuprins într-un înscris autentic sau să fie dat prin declaraţie verbală în faţa instanţei de judecată.

Cum nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, instanţa de recurs nu poate constata caracterul fondat al criticilor recurentei şi apreciază că în mod corect instanţa de apel a menținut soluția primei instanțe, în sensul că acțiunea promovată pentru reclamantul B. a fost introdusă de o persoană care nu are calitatea de reprezentant.

Printr-o altă critică, de asemenea nefondată, recurenta a susținut că instanţa de apel ar fi trebuit să dea dovadă de rol activ şi să dispună introducerea în cauză a fostului soț al reclamantei, în temeiul art. 78 C.proc.civ..

Alin. (1) al acestor dispoziții legale invocate de recurentă statuează că, în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede că „în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.”

Dispoziţiile art. 78 alin. (2) C.proc.civ. reglementează situaţia generică în materie contencioasă, şi anume a dreptului instanţei de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecăţii o impune. Practic, acest text vizează situaţia în care cadrul procesual, din punctul de vedere al părţilor, este incomplet, fiind incidente ipoteze de coparticipare procesuală obligatorie.

Ca atare, în materie contencioasă, dacă legea nu prevede în mod expres dreptul instanţei de a introduce, din oficiu, terţi în proces, părţile iniţiale au dreptul să hotărască dacă se vor judeca sau nu şi cu persoana arătată de instanţă. Dacă părţile iniţiale sunt de acord cu introducerea în cauză a terţului, instanţa va lua act în consecinţă, iar dacă părţile nu sunt acord sau nu solicită introducerea terţului în cauză, instanţa va respinge cererea pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

Ipoteza reglementată de art. 78 alin. (2) C.proc.civ. se regăseşte în speţă, întrucât judecătorul primei instanţe, potrivit încheierii din 4 martie 2021, a repus cauza pe rol şi a citat părţile cu mențiunea de a pune concluzii şi asupra excepției lipsei coparticipării procesuale obligatorii.

Ceea ce critică recurenta prin cererea de apel nu este aplicarea greşită a art. 78 C.proc.civ. de către prima instanţă, ci lipsa rolului activ al instanţei de apel în introducerea în cauză a fostului soţ al reclamantei, în temeiul art. 78 din cod.

Or, în acest context, se reține că, în toate cazurile, potrivit alin. (3) al art. 78 C.proc.civ., introducerea unei persoane în proces poate fi făcută numai în fața primei instanțe, întrucât schimbarea cadrului procesual în apel sau recurs ar contraveni art. 478 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, precum și art. 494 C.proc.civ., care face trimitere la judecata în apel, rațiunea rezidând în regula neîncălcării gradelor de jurisdicție prevăzute de lege. În speța de faţă, obiectul litigiului vizează strict rezoluțiunea pentru neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii contractuale și repunerea părților în situația anterioară, astfel încât cadrul procesual este cel stabilit de reclamantă prin cererea dedusă judecăţii, potrivit principiului disponibilității procesului civil, nefiind incidentă nicio derogare de la acest principiu care să fi impus incidenţa alin. (1) al art. 78 C.proc.civ..

Luând în examinare, în continuare, referirea recurentei la dispozițiile art. 1548, art. 1550 raportat la art. 1552 C.civ., care dispun cu privire la modul de operare și condițiile rezoluțiunii unilaterale, se reţine că aceste dispoziţii legale nu pot fi analizate întrucât cauza a fost soluționată în temeiul unor excepții procesuale, fără a fi analizat fondul pretențiilor reclamantei, prioritare față de chestiunile de drept material.

În ceea ce privește excepția lipsei litisconsorțiului activ, recurenta a susținut că a acționat în condițiile art. 345 C.civ. în numele fostului soț, cu care era căsătorită la momentul introducerii acțiunii, fiind respectată condiția impusă de art. 59 C.proc.civ..

Analizând critica adusă de recurentă excepției lipsei coparticipării procesuale, invocată din oficiu, se reţine că una din condiţiile de exercitare a oricărei acţiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, calitate procesuală activă şi pasivă.

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil substanţial determină o coparticipare şi în plan procesual, coparticipare ce este obligatorie în cazul cererilor având ca obiect desfiinţarea unui act juridic.

Prin cererea dedusă judecății, recurenta-reclamantă a solicitat rezoluţiunea unui antecontract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9786/2016, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, încheiat între pârâții C. SRL, E. și F., în calitate de promitenți vânzători, și reclamanta și fostul soț al acesteia, în calitate de promitenți cumpărători, cu privire la promisiunea de vânzare a unui imobil din municipiul Iași.

Astfel, pentru a opera rezoluțiunea actului juridic civil era necesar ca toate părțile stipulate în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare să figureze ca părți în procesul civil, aspect ce rezultă din prevederile art. 36 C.proc.civ., care statuează cu privire la definiția calității procesuale și la subiectele raportului juridic litigios, dar și din art. 59 din același cod, care definește coparticiparea procesuală, aspecte reținute judicios și de către instanța de apel.

Dat fiind faptul că părţile nu au solicitat introducerea în cauză a numitului B., iar pricina nu poate fi soluționată fără participarea acestuia, întrucât a fost parte în antecontractul a cărui rezoluțiune se cere, în mod corect instanțele de fond au respins cererea reclamantei, pentru lipsa coparticipării procesuale obligatorii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.