Prescription of subsidiary eviction regression against auction creditor tied to primary debtor liability under Art. 522 C.proc.civ.

Evingerea adjudecatarului. Raport de subsidiaritate între acţiunea în angajarea răspunderii debitorului pentru evicţiune şi acţiunea în regres împotriva creditorului. Prescripţia dreptului material la acţiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: act de adjudecare

evicţiune

acţiune în regres

despăgubiri

C.proc.civ. 1865, art. 522

Prevederile alin. (1) al art. 522 C.proc.civ. 1865 instituie premisa care dă terţului adjudecatar dreptul la despăgubiri pentru ipoteza încălcării de către debitorul înstrăinător a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, iar alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează ipoteza în care, după stabilirea răspunderii debitorului şi a dreptului la despăgubiri al adjudecatarului, acesta din urmă, încercând să pună în executare titlul obţinut, nu se poate îndestula de la debitor.

Astfel, acţiunea reglementată de alin. (2) al art. 522 C.proc.civ. 1865, nu are caracter autonom, de sine stătător, independent de acţiunea în stabilirea răspunderii contra evicţiunii faţă de debitor, ci unul subsidiar, intenţia legiuitorului fiind de a se stabili prioritar răspunderea debitorului şi, numai dacă acesta nu poate, în mod obiectiv, să repare prejudiciul, reparaţia va fi asigurată de creditor, în limita preţului încasat.

Având în vedere raportul de subsidiaritate existent între cele două acţiuni, dreptul material la acţiune împotriva creditorului fiind strâns legat de dreptul la acţiune împotriva debitorului, momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiunea în regres faţă de creditor este acelaşi cu cel al naşterii dreptului la acţiunea în răspundere pentru evicţiune, ce poate fi promovată împotriva debitorului, şi anume cel de la care adjudecatarul a fost evins, iar nu de la un moment ulterior, respectiv de la data la care se constată că debitorul nu are bunuri urmăribile sau că există o imposibilitate de valorificare a unor astfel de bunuri. Promovarea cererii în răspundere pentru evicțiune are un efect întreruptiv de prescripție în ceea ce privește acțiunea subsidiară împotriva creditorului, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, însă numai sub condiția ca cererea de chemare în judecată să fie admisă, conform art. 16 alin. (2) din acelaşi decret.

Prin urmare, în măsura în care s-a prescris dreptul la acţiune în răspunderea debitorului pentru evicţiune, prin ipoteză, devine imposibilă stabilirea unui drept la despăgubiri, pentru valorificarea căruia să poată fi urmărit creditorul.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1590 din 12 octombrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi-Secţia civilă la 2.10.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea preţului de 950.000 lei, actualizat cu dobânda legală şi rata inflaţiei, iar, în condiţiile în care faţă de aceasta nu se poate desfăşura executarea silită, obligarea pârâtei C. S.A. la restituirea preţului de 950.000 lei, actualizat cu dobânda legală şi rata inflaţiei.

Prin precizarea depusă la 26.06.2019, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtei debitoare B. S.A. la plata sumei de 950.000 lei, actualizată cu dobânda legală şi cu rata inflaţiei, reprezentând preţul plătit pentru imobilele adjudecate prin actul de adjudecare nr. 3 din 23.11.2006, să se constate că adjudecatarul nu se poate îndestula de la debitoarea B. S.A., având în vedere starea de faliment a acesteia, astfel că intervine răspunderea creditorului, solicitând, în consecinţă, obligarea pârâtelor C. S.A. şi C. S.A.- Sucursala Olteniţa la restituirea preţului de 950.000 lei, actualizat cu dobânda legală şi cu rata inflaţiei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 494 din 15.07.2019, Tribunalul Călăraşi a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.A. suma de 24.119,90 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 187A din 05.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamantă, a admis apelul incident formulat de pârâtele Banca C. S.A. şi Banca C. S.A.-Sucursala Olteniţa, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate şi a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte Banca C. S.A. suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat, ce a fost redus conform art. 274 alin. (2) C.proc.civ. 1865.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, modificarea deciziei civile recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. 1865, susţinând că este nelegală soluţia instanţei de apel privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care a învederat următoarele argumente:

Termenul de prescripţie curge de la data la care se constată că debitorul urmărit nu are bunuri urmăribile sau există o imposibilitate de valorificare a unor astfel de bunuri, fiind greşit raţionamentul instanţei de apel, în sensul că acţiunea întemeiată pe art. 522 alin. (2) C.proc.civ. 1865, fiind o acţiune subsidiară, în măsura în care este prescrisă faţă de debitoarea B. S.A, este prescrisă şi faţă de creditoarea C.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, au fost efectuate mai multe demersuri care au întrerupt cursul termenului de prescripţie. Astfel, la 15.06.2010, a formulat o notificare/invitaţie la conciliere către intimata C., înscris ce reprezintă punere în întârziere. La 20.04.2011, a formulat cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/116/2011, având ca obiect răspundere delictuală. La 01.11.2011, C. a plătit societăţii X S.R.L. preţul achitat pentru adjudecarea bunurilor B. S.A. la aceeaşi licitaţie, recunoscând că a încasat în mod nelegal sumele primite cu ocazia licitaţiei, prescripţia fiind întreruptă prin recunoaşterea dreptului. Totodată, la 15.02.2013, a formulat plângere penală şi cerere de constituire ca parte civilă, ce au fost soluţionate prin ordonanţa nr. x/P/2012 din 24.04.2018, menţinută definitiv prin încheierea din 12.12.2018 pronunţată de Judecătoria Olteniţa în dosarul nr. x/269/2018. Organele de urmărire penală au constatat că există prejudiciu, însă faptele nu au caracter penal, astfel că prescripţia a fost întreruptă cât timp au durat cercetările penale, respectiv până la 24.04.2018, moment după care curge un nou termen de prescripţie, astfel că cererea de chemare în judecată a fost depusă înăuntrul termenului de prescripţie.

Pe de altă parte, în mod nelegal instanţa de apel a atribuit dreptului la acţiune un caracter unitar, atât faţă de debitoare, cât şi faţă de creditorul care a încasat preţul de adjudecare, în condiţiile în care dreptul la acţiune faţă de creditorul care a încasat preţul de adjudecare nu are acelaşi parcurs ca dreptul la acţiune faţă de debitorul executat silit. Conform art. 522 alin. (2) C.proc.civ. 1865, acţiunea în regres faţă de creditorul care a încasat preţul de vânzare are un caracter diferit de acţiunea în regres faţă de debitor, în sensul că dreptul la acţiune faţă de creditor se naşte în măsura în care adjudecatarul nu s-a putut îndestula de la debitor. Or, nu putea să înscrie creanţa la masa credală, întrucât s-a născut ulterior deschiderii procedurii insolvenţei intimatei B. S.A. Mai mult, faţă de starea de insolvenţă a debitoarei, erau aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în sensul că, de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Ca atare, nu avea posibilitatea de a derula o procedură de executare silită faţă de debitoare, iar orice acţiune judiciară îndreptată împotriva acesteia urma a fi suspendată.

Prin urmare, nu i se poate imputa o eventuală pasivitate, din moment ce prevederile legale, coroborate cu starea de insolvenţă a debitoarei, o împiedica să deruleze cu succes acţiuni judiciare sau proceduri de executare silită.

Prescripţia nu poate curge împotriva celui care nu poate să acţioneze, iar, conform art. 40 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 36 din aceeaşi lege. Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în regres faţă de debitoarea B. S.A. a fost suspendată, inclusiv acţiunea în regres faţă de creditorul C. S.A., cel care a încasat preţul plătit de adjudecatar.

Referirea pe care o face instanţa de apel la art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi primită, întrucât textul de lege nu mai este în vigoare şi oricum se referea la creanţe ce au un caracter cert şi nu litigios. Or, dreptul pe care îl opune intimatelor nu are până în prezent o recunoaştere judiciară.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi a argumentat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea intimatei C. S.A. pentru evicţiune, învederând în esenţă că este vorba despre o tulburare de drept, pierzând dreptul de proprietate, întrucât actele de executare silită au fost anulate, că motivul evicţiunii a fost anterior vânzării, dat fiind că, anterior licitaţiei publice din 23.11.2006, intimata C. S.A. şi prepusul său nu au anunţat A.J.F.P. Olteniţa despre organizarea licitaţiei de către un executor bancar, precum şi că motivul evicţiunii nu a fost cunoscut de cumpărător.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte C. S.A. şi C. S.A.-Sucursala Olteniţa au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că soluţia instanţei de apel este legală, în cauză intervenind prescripţia dreptului material la acţiune şi nefiind incident niciunul dintre cazurile de întrerupere.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. 1865, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prin decizia civilă recurată, s-a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamantă, s-a admis apelul incident declarat de pârâta C. S.A. şi s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, instanţa de apel reţinând în esenţă că este prescris dreptul material la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 522 C.proc.civ. 1865, în condiţiile în care termenul de prescripţie a început să curgă la 25.05.2010 şi s-a împlinit la 25.05.2013, cu mult anterior introducerii cererii de chemare în judecată, fără a interveni vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului său.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 309 pct. 9 C.proc.civ. 1865, susţinând că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.

Având a analiza acest motiv de recurs, astfel cum a fost argumentat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că este nefondat.

Preliminar, se reţine că instanţele de fond au analizat pretenţiile deduse judecăţii din perspectiva dispoziţiilor art. 522 C.proc.civ. 1865, conform cărora: „(1) Dacă a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit. (2) În măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate.” Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs, toate părţile fiind de acord că litigiul este guvernat de dispoziţiile Codului din 1865.

În acest sens, se reţine că, prin sentința civilă nr. 867 din 25.04.2007 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/269/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 90R din 02.02.2008 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, au fost admise contestațiile la executare conexate formulate de creditoarele A.F.P.C. Oltenița şi Y. S.A. şi au fost anulate actele de executare subsecvente vânzării la licitația din 23.11.2006 a bunurilor imobile înscrise în cartea funciară nr. x, aflate în proprietatea debitoarei B. S.A., situate în comuna Mănăstirea, respectiv imobilele cu nr. cadastrale 19, 31/2, 31/4, 31/5 şi 31/6.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 377 din 26.02.2009 pronunţată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr. x/269/2009, definitivă prin nerecurare, s-a admis cererea formulată de către debitoarea B. S.A. și s-a dispus întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare pentru imobilele identificate prin procesele-verbale nr. 13-15 din 23.11.2006, printre care şi imobilele adjudecate de A. S.R.L. În baza acestei hotărâri judecătoreşti definitive, dreptul de proprietate asupra imobilelor a fost intabulat în cartea funciară în favoarea B. S.A., prin încheierile nr. 5597 din 25.05.2010, nr. 5598 din 25.05.2010 şi nr. 5599 din 25.05.2010.

Ca atare, suma de 950.000 lei, pretinsă de recurenta-reclamantă în litigiul de faţă, cu titlu de preţ plătit pentru adjudecarea imobilelor ce se aflau în proprietatea debitoarei B. S.A., reprezintă o creanţă care s-a născut la 25.05.2010, când a fost evinsă de imobilele adjudecate. Pierderea dreptului de proprietate al recurentei-reclamante s-a produs la momentul radierii dreptului său de proprietate din cartea funciară şi al intabulării dreptului de proprietate în favoarea debitoarei B. S.A.

Independent de momentul la care a avut loc evicţiunea, recurenta-reclamantă a susţinut că termenul general de prescripţie (3 ani) curge de la data la care se constată că debitorul nu are bunuri urmăribile sau că există o imposibilitate de valorificare a unor astfel de bunuri, învederând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acţiunea îndreptată împotriva creditorului are caracter subsidiar şi că, în măsura în care acţiunea este prescrisă faţă de debitoarea B. S.A., este prescrisă şi faţă de creditoarea C. SA.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestor critici de recurs.

Sub un prim aspect, având în vedere obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a constatat în mod corect că pretenţiile deduse judecăţii se pliază întocmai acţiunii reglementate de art. 522 C.proc.civ. 1865, care presupune ca adjudecatarul evins să îl acţioneze în judecată pe debitorul urmărit, pentru a fi despăgubit ca urmare a evicţiunii, iar, în măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, să se îndrepte împotriva creditorului care a încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de acesta.

Într-adevăr, în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a înţeles să acţioneze atât împotriva debitoarei B. S.A. (primul capăt de cerere), cât şi împotriva creditoarei Banca C. S.A. (al doilea capăt de cerere), plecând de la premisa că nu se poate îndestula de la debitoarea aflată în procedura falimentului. Din cuprinsul acţiunii rezultă fără echivoc că recurenta-reclamantă a pretins, ca urmare a evicţiunii totale, să fie despăgubită, în principal, de debitoarea B. S.A., iar, în subsidiar, de creditoarea Banca C. S.A., neformulând o cerere îndreptată doar împotriva creditoarei pentru restituirea preţului de 950.000 lei, consecutiv anulării actului de adjudecare din 2006.

În al doilea rând, referitor la structura acţiunilor reglementate de art. 522 C.proc.civ. 1865, instanţa de apel a apreciat în mod just că adjudecatarul se poate îndrepta împotriva debitorului urmărit, pe calea unei acțiuni în angajarea răspunderii pentru evicțiune, iar, în măsura în care nu se poate îndestula de la debitor, se poate îndrepta şi împotriva creditorilor care au încasat preţul de adjudecare, însă răspunderea acestora este una subsidiară şi limitată la suma încasată de creditori în urma executării silite.

Astfel, art. 522 alin. (1) C.proc.civ. 1865 instituie premisa care dă terţului adjudecatar dreptul la despăgubiri pentru ipoteza încălcării de către debitorul înstrăinător a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. Răspunderea este a debitorului şi nu se prezumă, fiind condiţionată de formularea unei acţiuni împotriva acestuia, ocazie cu care sunt verificate condiţiile răspunderii debitorului pentru evicţiune, iar, în caz afirmativ, se stabileşte dreptul la despăgubiri al terţului adjudecatar. Obligaţia de reparare a prejudiciului astfel stabilit revine, în mod firesc, tot debitorului, acesta fiind ţinut să garanteze, în calitate de înstrăinător, pe adjudecatar contra evicţiunii. În continuare, la alin. (2) se reglementează ipoteza în care, după stabilirea răspunderii debitorului şi a dreptului la despăgubiri al adjudecatarului, acesta din urmă, încercând să pună în executare titlul obţinut, nu se poate îndestula de la debitor. Într-o astfel de ipoteză, legiuitorul permite adjudecatarului să îşi valorifice dreptul la despăgubiri, anterior stabilit faţă de debitor, pe seama creditorului, care va fi ţinut să răspundă exclusiv în limita preţului încasat.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, rezultă că ipoteza de la art. 522 alin. (2) C.proc.civ. 1865, adică acţiunea în regres faţă de creditor, nu are caracter autonom, de sine stătător, independent de acţiunea în stabilirea răspunderii contra evicţiunii faţă de debitor. Dimpotrivă, acţiunea în regres împotriva creditorului se poate exercita sub condiţia stabilirii cu prioritate a răspunderii debitorului contra evicţiunii, această acţiune fiind de natură patrimonială, supusă termenului de prescripţie de 3 ani, care curge de la data naşterii dreptului la acţiune. În cazul acţiunii în regres împotriva creditorului, intenţia legiuitorului a fost de a se stabili prioritar răspunderea debitorului şi, numai dacă şi în măsura în care această răspundere este stabilită, iar debitorul nu poate, în mod obiectiv, să repare prejudiciul, reparaţia va fi asigurată de creditor, în limita preţului încasat.

Ca atare, în măsura în care s-a prescris dreptul la acţiune în răspunderea debitorului pentru evicţiune, prin ipoteză, devine imposibilă stabilirea unui drept la despăgubiri, pentru valorificarea căruia să poată fi urmărit creditorul. Acesta este sensul raportului de subsidiaritate dintre cele două acţiuni, cea subsidiară reglementată la art. 522 alin. (2) neputând fi concepută independent de cea principală reglementată la art. 522 alin. (1). De altfel, trimiterea pe care alin. (2) o face la preţul încasat de creditor are rolul de a limita regresul faţă de acesta doar la cuantumul preţului încasat, în timp ce răspunderea debitorului contra evicţiunii este totală, în sensul că trebuie să acopere toate prejudiciile cauzate adjudecatarului ca urmare a evicţiunii. Limitarea aceasta este una firească, din moment ce, în acest caz, creditorul nu răspunde pentru o faptă proprie, regresul împotriva sa funcţionând ca o garanţie acordată adjudecatarului, obiectiv limitată la preţul încasat de către creditor, indiferent de întinderea pagubei suferite de către adjudecatar, ca efect al evicţiunii.

În concluzie, art. 522 C.proc.civ. 1865 reglementează două tipuri de acţiuni, aflate în raport de subsidiaritate, fiind eronată interpretarea pe care recurenta-reclamantă o dă acestui text de lege.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, dispoziţiile art. 522 alin. (2) C.proc.civ. 1865 prevăd, în mod clar, caracterul subsidiar al acţiunii ce poate fi promovată împotriva creditorilor. În acest sens, folosirea locuțiunii conjuncționale „în măsura în care”, ce introduce o propoziție condițională „nu se poate îndestula de la debitor”, conturează fără echivoc raportul dintre cele două demersuri care configurează mecanismul juridic al regresului, în sensul că legiuitorul a înțeles să confere acțiunii îndreptate împotriva creditorilor un caracter subsidiar, condiționat de promovarea acţiunii împotriva debitorului şi constatarea imposibilității de a valorifica, total sau parţial, creanța de la debitor, adjudecatarul neavând posibilitatea de acționa, în mod direct, împotriva creditorului, pe temeiul acțiunii reglementate de art. 522 alin. (2) C.proc.civ. 1865.

În altă ordine de idei, acţiunea reglementată de art. 522 C.proc.civ. 1865 implică, drept premisă, evicţiunea totală sau parţială a adjudecatarului, astfel că dreptul acestuia la acţiune se naşte de la data la care este evins. Evicţiunea presupune pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau tulburarea în exercitarea prerogativelor de proprietar, context în care art. 1337 C.civ. 1864 stipulează că „vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului”. În această privinţă, instanţa de apel a reţinut în mod corect că evicţiunea totală a adjudecatarului s-a produs la data intabulării dreptului de proprietate asupra imobilelor în favoarea debitoarei B. S.A., prin încheierile nr. 5597 din 25.05.2010, nr. 5598 din 25.05.2010 şi nr. 5599 din 25.05.2010, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă la 25.05.2010, concluzie care, de altfel, nu a fost criticată de către recurenta-reclamantă.

Plecând de la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, conform cărora „prescripţiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”, rezultă că legea aplicabilă în cauză prescripției extinctive, sub toate aspectele sale (termen, început, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este cea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă, respectiv Decretul nr. 167/1958.

Dată fiind configurația acțiunii reglementate de art. 522 C.proc.civ. 1865, instanţa de apel a apreciat în mod legal că dreptul adjudecatarului la acţiunea în regres faţă de creditoarea Banca C. S.A. începe să curgă de la acelaşi moment cu cel al naşterii dreptului la acţiunea în răspundere pentru evicţiune, ce poate fi promovată împotriva debitoarei B. S.A., iar nu de la un moment ulterior, respectiv de la data la care se constată că debitoarea nu are bunuri urmăribile sau că există o imposibilitate de valorificare a unor astfel de bunuri, cum în mod greşit a susţinut recurenta-reclamantă. Concluzia instanţei de apel este legală şi se fundamentează pe raportul de subsidiaritate ce există între cele două acţiuni, cea în angajarea răspunderii pentru evicţiune a debitorului, respectiv cea în regres îndreptată împotriva creditorului, cu consecinţa că dreptul material la acţiune împotriva creditorului este strâns legat de dreptul la acţiune împotriva debitorului, astfel că momentul de la care începe să curgă prescripția este acelaşi în ambele situaţii, şi anume cel la care adjudecatarul a fost evins.

După cum în mod corect au arătat intimatele-pârâte prin întâmpinare, potrivit mecanismului instituit prin art. 522 C.proc.civ. 1865, din momentul în care se produce evicțiunea (în cauză, 25.05.2010), se naşte dreptul adjudecatarului la acţiune împotriva debitorului. Dat fiind că acțiunea împotriva creditorului are un caracter subsidiar, adjudecatarul trebuie să acționeze mai întâi împotriva debitorului, promovarea cererii în răspundere pentru evicțiune urmând a avea efect întreruptiv de prescripție şi în ceea ce privește acțiunea subsidiară împotriva creditorului, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, însă numai cu condiția ca cererea de chemare în judecată să fie admisă, conform art. 16 alin. (2) din acelaşi decret.

Într-adevăr, reglementarea acţiunii în regres împotriva creditorului prezintă următoarea particularitate, din perspectiva curgerii termenului de prescripţie extinctivă: deşi dreptul material la acţiune începe să curgă de la un singur moment, în măsura în care titularul dreptului de creanţă (adjudecatarul evins) iese din pasivitate şi se îndreaptă împotriva debitorului, conform ordinii de urmărire indicate de către legiuitor, efectul este cel al întreruperii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în ceea ce-l priveşte pe creditor, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În egală măsură, stingându-se dreptul material la acţiune împotriva debitorului, se stinge şi dreptul la acţiune împotriva creditorului, care nu poate fi urmărit în mod direct, fără urmărirea prealabilă a debitorului.

În cauză, se constată că recurenta-reclamantă nu a acționat, sub nicio formă, împotriva debitoarei B. S.A., în vederea stabilirii răspunderii sale pentru evicţiunea totală produsă la 25.05.2010.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că nu putea să înscrie creanţa de 950.000 lei la masa credală, întrucât aceasta s-a născut ulterior deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei B. S.A. Faţă de starea de insolvenţă a debitoarei, a arătat că erau aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în sensul că, de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Ca atare, recurenta-reclamantă a conchis că nu avea posibilitatea de a derula o procedură de executare silită faţă de debitoarea B. S.A., iar orice acţiune judiciară îndreptată împotriva acesteia urma a fi suspendată.

Înalta Curte constată că aceste susţineri nu pot fi primite.

Astfel, din moment ce procedura simplificată de insolvență împotriva debitoarei B. S.A. s-a deschis prin sentinţa nr. 2299 din 01.11.2007 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/116/2007, creanța recurentei-reclamante născută împotriva debitoarei la 25.05.2010 este, în mod evident, născută în timpul procedurii de insolvență, context în care este evident că nu deveneau incidente prevederile art. 36 şi ale art. 40 din Legea nr. 85/2006, care vizează creanţele născute anterior deschiderii procedurii.

Cu alte cuvinte, din moment ce creanţa pretinsă de către recurenta-reclamantă este născută în timpul procedurii insolvenţei, înseamnă că nu îi erau aplicabile prevederile art. 36 şi ale art. 40 din Legea nr. 85/2006, care se referă la drepturi născute anterior deschiderii procedurii, fiind reglementate chiar la capitolul privind efectele deschiderii procedurii.

Având o creanţă născută după deschiderea procedurii de insolvență, instanţa de apel a reţinut în mod corect că recurenta-reclamantă putea să o valorifice în cadrul acestei proceduri, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, conform cărora „creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment”. Cursul prescripției în privința unei astfel de cereri de plată nu este suspendat, întrucât suspendarea intervine numai în cazul acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor născute anterior deschiderii procedurii de insolvență.

Ca atare, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că nu i se poate imputa pasivitatea, din moment ce prevederile legale, coroborate cu starea de insolvenţă a debitoarei, o împiedicau să deruleze cu succes acţiuni judiciare sau proceduri de executare silită împotriva debitoarei. Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-reclamante, conform căreia art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu mai era vigoare la data introducerii acţiunii, întrucât pe toată perioada cât a curs termenul de prescripţie (25.05.2010-25.05.2013), textul de lege respectiv a fost în vigoare, fiind introdus în corpul legii prin OUG nr. 173/2008, iar Legea nr. 85/2006 fiind abrogată la data de 27.06.2014. Nu are relevanţă nici argumentul recurentei-reclamante, conform căruia art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 s-ar referi doar la creanţele certe, nu şi la cele litigioase, din moment ce textul de lege nu face o asemenea distincţie şi, prin urmare, nici interpretul nu trebuie să distingă (conform adagiului latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Întrucât recurenta-reclamantă nu a acționat, în interiorul termenului general de prescripţie, în scopul valorificării creanței sale în cadrul procedurii de insolvenţă, conform art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, dreptul acesteia de a pretinde despăgubiri de la debitoarea B. S.A., pe temeiul răspunderii pentru evicțiune, s-a stins prin prescripție la 25.05.2013, moment la care, în considerarea celor prezentate supra, s-a stins şi dreptul la acţiune împotriva creditoarei C., pe temeiul cererii subsidiare în regres, reglementate la art. 522 alin. (2) C.proc.civ. 1865.

În altă ordine de idei, contrar argumentelor dezvoltate prin memoriul de recurs, se constată că instanţa de apel a respins în mod legal apărările privind întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

Sub un prim aspect, referitor la notificarea/invitaţia la conciliere adresată intimatei-pârâte Banca C. S.A. la 15.06.2010, instanţa de apel a reţinut în mod legal că aceasta nu a avut ca efect întreruperea cursului prescripției, întrucât, după cum s-a arătat deja, norma aplicabilă prescripției extinctive, inclusiv în ceea ce privește cauzele de întrerupere, este Decretul nr. 167/1958, care, la art. 16, reglementează, în mod expres şi limitativ, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, printre acestea nefigurând formularea unei notificări/invitaţii la conciliere. De altfel, şi dacă s-ar fi întreprins vreun demers susceptibil a întrerupe cursul prescripţiei, acesta trebuia îndreptat faţă de debitoarea B. S.A., intimata-pârâtă C. S.A. fiind ţinută doar în subsidiar.

În al doilea rând, referitor la cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/116/2011 şi prin care s-a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a comitentului Banca C. S.A. pentru fapta prepusului său (executorul bancar), instanţa de apel a reţinut în mod legal că nu poate avea efect întreruptiv al cursului prescripției extinctive. Astfel, dincolo de faptul că acţiunea a fost îndreptată împotriva creditoarei C. S.A., iar nu a debitoarei B. S.A., şi de faptul că dreptul pretins în acțiunea respectivă este distinct de cel ce face obiectul litigiului de faţă, este de observat că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 3223/2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, definitivă prin decizia civilă nr. 191/2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 902/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, devenind incidente prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora „prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.

Sub al treilea aspect, în raport cu plata pe care Banca C. a efectuat-o, la 01.11.2011, către SC Y. S.R.L., instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu poate fi incident cazul de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzut de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât acesta presupune recunoașterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Or, dreptul pretins de către Y. S.R.L. este, în mod evident, distinct de cel pretins de către recurenta-reclamantă, fiind vorba despre prețul plătit de acea societate pentru adjudecarea altor imobile.

În al patrulea rând, în ceea ce priveşte plângerea penală formulată la 15.02.2013, prin care recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă, instanţa de apel a reţinut în mod legal că nu produce efectul întreruptiv de prescripție. Aceasta, întrucât în dosarul penal nr. x/P/2012 s-a solicitat tragerea la răspundere penală a executorului bancar şi a Băncii C. S.A. cu privire la modalitatea în care s-au derulat licitaţiile a căror anulare s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 867 din 25.04.2007 pronunţată de Judecătoria Olteniţa în dosarul nr. x/269/2006, precum şi recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta penală reclamată, drept care este distinct de cel pretins în litigiul de faţă. Mai mult, şi în această ipoteză sunt incidente prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin ordonanța nr. x/P/2012 din 24.04.2018, s-a dispus clasarea cauzei penale, soluţia ce a fost menţinută de către judecătorul de cameră preliminară, prin încheierea pronunţată la 12.12.2018 în dosarul penal nr. x/269/2018.

În considerarea celor expuse anterior, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, început la 25.05.2010, a curs neîntrerupt şi s-a împlinit la 25.05.2013, astfel că este legală soluţia de respingere a acţiunii ca prescrisă.

Faţă de aceste considerente, constatând că soluţia instanţei de apel este legală şi că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. 1865, astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurenta-reclamantă, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ. 1865, a respins recursul ca nefondat.