Good faith acquisition of real property rights: limits on reversing the legal presumption via extrinsic knowledge of title defects

Dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Cartea funciară

Index alfabetic: contract de vânzare-cumpărare

bună-credinţă

prezumţie legală relativă

drept tabular

C.civ., art. 14, art. 901, art. 1254

Buna-credinţă este creatoare de drept, în sensul că dobânditorul cu titlu oneros al unui drept real imobiliar, pe care l-a înscris în cartea funciară, va fi considerat titularul acelui drept, chiar dacă, ulterior înscrierii dreptului în favoarea sa, s-a dispus radierea dreptului autorului său tabular. În această situaţie specifică, instanţa de judecată va dispune, la cererea adevăratului titular al dreptului real imobiliar, numai radierea dreptului antecesorului tabular, nu însă şi a dreptului terţului dobânditor.

Pentru a exista buna-credinţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 901 alin. (2) C.civ.

În primul rând, să nu fi fost notată, înainte de înregistrarea cererii de înscriere a dreptului terţului dobânditor, nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare, întrucât, prin notarea unei acţiuni judecătoreşti, care este opozabilă terţilor, devine incertă existenţa dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară în favoarea antecesorului terţului dobânditor. Dacă terţul dobânditor ignoră notarea, riscă să piardă dreptul dobândit, ca urmare a desfiinţării, pe cale judecătorească, a dreptului antecesorului său, în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În al doilea rând, din cuprinsul cărţii funciare să nu rezulte nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane. Această condiţie se referă la notarea în cartea funciară, anterior înregistrării cererii de înscriere a dreptului terţului dobânditor, a altor situaţii juridice (de exemplu, antecontracte de vânzare-cumpărare, acte de urmărire silită a imobilului, pactul comisoriu), a căror valorificare ar putea determina radierea dreptului tabular şi înscrierea lui în folosul persoanelor beneficiare a acelor situaţii.

În al treilea rând, terţul dobânditor să nu fi cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare. Această condiţie decurge din caracterul relativ al prezumţiei exactităţii înscrierilor în cartea funciară, care conferă posibilitatea adevăratului titular al dreptului real imobiliar să combată această prezumţie şi, inclusiv, prezumţia bunei-credinţe a terţului dobânditor, prin dovedirea faptului că acesta a cunoscut că antecesorul său tabular nu avea toate calităţile prevăzute de lege pentru a-i putea transmite acel drept. Într-o atare situaţie, terţul dobânditor nu va mai putea invoca buna-credinţă în apărarea dreptului său care va fi radiat ca şi dreptul antecesorului său.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1598 din 12 octombrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 24 septembrie 2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., constatarea, în principal, a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1048 sub 17.05.2019, pentru cauză ilicită/fraudă la lege, iar, în subsidiar, constatarea nulităţii relative a acestui contract, pentru preţ fictiv şi derizoriu, constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la 31.12.2020, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 94 din 23.01.2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 820 din 2.12.2021, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a respins ca nefondate excepţiile lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1048/2019, încheiat între B. şi C., a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta E., a respins în rest pretenţiile, a obligat reclamantul să plătească pârâtei E. suma de 8.000 lei, cu titlu cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 341A din 27.09.2022, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelantul să plătească intimatei B. suma de 14.756 lei şi intimatei E. suma de 8.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 11.11.2022, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată modificate, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susţinând că decizia recurată că a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 901 şi ale art. 14 C.civ., sens în care a învederat următoarele argumente:

Prevederile art. 901 alin. (2) C.civ. au fost interpretate în mod greşit de către instanţa de apel, care nu a ţinut seama de pârghiile pe care un cumpărător diligent le avea la dispoziţie pentru a se asigura că imobilul pe care urma să îl achiziţioneze nu are nicio problemă legală, îndeosebi în ceea ce priveşte titlul vânzătorului. Interpretarea instanţei de apel este restrictivă, întrucât nu vizează conduita terţului, ci interverteşte sarcina diligenţei către reclamant, sancţionându-l pentru neînregistrarea unui sechestru asigurător.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 901 alin. (2) C.civ. reiese că, dacă terţul dobânditor a cunoscut pe altă cale inexactitatea cuprinsului cărţii funciare, nu mai poate fi considerat de bună-credinţă. În cauză, raţionamentul instanţei de apel se mărgineşte la analiza cărţii funciare, fără a face o analiză şi a celorlalte motive invocate de reclamant pentru a demonstra reaua-credinţă a subdobânditoarei imobilului, inclusiv a celor subsumate art. 901 alin. (2) lit. c) C.civ.. Prin raportare la această teză, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere că lipsa bunei-credinţe poate fi demonstrată şi altfel decât prin raportare doar la cartea funciară, şi anume prin orice alte aspecte de fapt.

Prezumţia exactităţii înscrierilor în cartea funciară poate fi răsturnată prin raportare la circumstanţele specifice ale speţei, anume diferenţa semnificativă dintre preţul pe care l-a plătit Popa Livia şi preţul pieţei/preţul pe care l-a plătit E., litigiile existente pe portalul instanţelor, în care era implicată autoarea vânzătoarei C., timpul scurt scurs între vânzări, precum şi faptul că imobilul fusese vândut între rude de gradul I.

Intimata-pârâtă E. nu a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare, întrucât nu a făcut verificări suplimentare privind actul vânzătorilor, înstrăinările anterioare ale imobilului ce sunt indicate în extrasul de carte funciară, litigiile în care a fost implicat imobilul, litigiile în care sunt implicate părţile, calitatea părţilor implicate în tranzacţiile precedente, preţul de achiziţie în celelalte tranzacţii. Or, instanţa de apel a considerat că aceste chestiuni nu intră în sfera art. 901 alin. (2) lit. c) C.civ., cu toate că se circumscriu pe deplin noţiunii „pe altă cale”.

Dacă intimata-pârâtă ar fi făcut astfel de verificări, ar fi observat că imobilul este implicat într-o serie de dispute juridice, după cum şi preţul vânzării anterioare dintre rude (115.000 USD) este derizoriu faţă de preţul pe care intimata-pârâtă urma să îl achite (221.000 USD). Instanţa de apel nu neagă aceste circumstanţe, ci apreciază, într-o interpretare restrictivă, că art. 901 alin. (2) lit. c) C.civ. nu se referă la astfel de situaţii.

Instanţa de apel a interpretat în mod eronat şi prevederile art. 14 alin. (2) C.civ., din moment ce apreciază că prezumţia bunei-credinţe rămâne validă chiar dacă există elemente faptice care o pot răsturna, cum este şi elementul cunoaşterii şi posibilităţii de a verifica titlul vânzătorului, în care preţul este vădit mai mic decât cel pe care vânzătorii i l-au pretins.

Într-adevăr, buna-credinţă este prezumată de legiuitor, dar art. 14 alin. (2) C.civ. stabileşte limite ale acestei bune-credinţe, în sensul că părţile pot realiza proba contrarie, prin orice mijloace de probă, cum sunt răspunsurile la interogatoriul administrat în fond, coroborate cu înscrisurile şi cu registrele publice disponibile. Instanţa de apel a apreciat că nu se poate face proba relei-credinţe prin readministrarea probei cu interogatoriul în apel, deşi tocmai caracterul nemijlocit al acestei probe ar fi putut conduce la o edificare completă a instanţei de apel în privinţa lipsei bunei-credinţe.

Analiza instanţei de apel este greşită şi în ceea ce priveşte probele administrate, considerând că doar o eventuală mărturisire la interogatoriu a cunoaşterii stării de solvabilitate a pârâtei B. de către E. este de natură a reliefa reaua-credinţă a cumpărătoarei, nu şi aprecierea instanţei asupra răspunsurilor şi a sincerităţii intimatei cu privire la verificarea sau neverificarea conţinutului contractului de vânzare, apreciere pe care instanţa de apel ar fi putut să o realizeze şi nemijlocit, dacă ar fi administrat din nou proba cu interogatoriul subdobânditoarei E.

Prin raportare la interogatoriul administrat, reiese că intimata-pârâtă E. nu a verificat înstrăinările anterioare, aspect ce subliniază lipsa de diligenţă a acesteia, cu atât mai mult cu cât înstrăinarea apare în extrasul funciar ataşat întâmpinării. Or, acolo unde există culpă, nu poate exista bună-credinţă, aspect ce este susţinut de doctrina şi practica judiciară.

Ca atare, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 901 alin. (2) lit. c) coroborate cu cele ale art. 14 alin. (2) C.civ., prin raportare exclusiv la cuprinsul cărţii funciare, fără a ţine seama de conduita subdobânditoarei, pe care ar fi trebuit să o evalueze în considerarea reperului cumpărătorului diligent. Argumentul instanţei de apel privind posibilitatea recurentului de a înregistra un sechestru asigurător este în afara cadrului procesual, de vreme ce art. 901 C.civ. priveşte doar conduita terţului dobânditor, acesta fiind singurul care poate fi acuzat că nu a utilizat toate pârghiile necesare pentru a putea verifica starea imobilului.

În drept, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi ale art. 901 şi art. 14 C.civ.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu suma de 6.565 lei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi C. şi D. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata-pârâtă E. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. 3 C.proc.civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. 1 lit. d) C.proc.civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”. Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanţa de apel normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor recursului.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte urmează a analiza doar acele argumente din memoriul de recurs care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., invocat de recurentul-reclamant, nu şi pe acelea care aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în fond şi în apel.

Recurentul-reclamant a susţinut că decizia civilă recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 14 şi ale art. 901 alin. (2) lit. c) C.civ., învederând că instanţa de apel s-a raportat exclusiv la cuprinsul cărţii funciare, fără a ţine seama de conduita intimatei-pârâte E. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 94/2020, pe care trebuia să o evalueze în considerarea reperului cumpărătorului diligent, în sensul că intimata-pârâtă putea să cunoască cauzele de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1048/2019, astfel încât nu se poate reţine buna sa credinţă.

Având a dezlega acest motiv, se reţine că, potrivit art. 14 C.civ.: „(1) Orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară.”

Buna-credinţă (bona fides) este o stare psihică, ce se caracterizează prin sinceritatea cu care cel aflat în eroare afirmă că a avut o reprezentare corectă (caracterizată prin convingere, credinţă, certitudine) despre o stare de fapt sau de drept, viziune care i-a permis să ia o decizie sau să aibă o atitudine într-o împrejurare dată. În Codul civil din 1864 nu exista un text care să consacre noţiunea şi prezumţia bunei-credinţe, însă noul Cod legiferează conceptul exercitării drepturilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă şi consacră postulatul bunei-credinţe, sub forma unei prezumţii legale relative (iuris tantum), care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Pe de altă parte, conform prevederilor art. 901 alin. (1) C.civ., „sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său”.

Acest text de lege reglementează dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular şi instituie prezumţia bunei-credinţe în materia cărţilor funciare, care operează numai în favoarea terţilor dobânditori cu titlu oneros ai drepturilor reale imobiliare şi a terţilor dobânditori ai ipotecii convenţionale, în situaţia în care dreptul tabular aparţine în realitate unei alte persoane decât antecesorul acestor terţi. În această materie specifică, buna-credinţă reprezintă credinţa dobânditorului dreptului tabular că antecesorul său avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite acel drept, convingere care se întemeiază pe prezumţia exactităţii înscrierii drepturilor reale imobiliare în cartea funciară, sub rezerva caracterului relativ al acestei prezumţii.

Buna-credinţă este creatoare de drept, în sensul că dobânditorul cu titlu oneros al unui drept real imobiliar, pe care l-a înscris în cartea funciară, va fi considerat titularul acelui drept, chiar dacă, ulterior înscrierii dreptului în favoarea sa, s-a dispus radierea dreptului autorului său tabular. În această situaţie specifică, instanţa de judecată va dispune, la cererea adevăratului titular al dreptului real imobiliar, numai radierea dreptului antecesorului tabular, nu însă şi a dreptului terţului dobânditor.

Pentru a exista buna-credinţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 901 alin. (2) C.civ..

În primul rând, să nu fi fost notată, înainte de înregistrarea cererii de înscriere a dreptului terţului dobânditor, nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare, întrucât, prin notarea unei acţiuni judecătoreşti, care este opozabilă terţilor, devine incertă existenţa dreptului real imobiliar înscris în cartea funciară în favoarea antecesorului terţului dobânditor, astfel că, dacă terţul dobânditor ignoră notarea, riscă să piardă dreptul dobândit, ca urmare a desfiinţării, pe cale judecătorească, a dreptului antecesorului său, în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În al doilea rând, din cuprinsul cărţii funciare să nu rezulte nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane. Această condiţie se referă la notarea în cartea funciară, anterior înregistrării cererii de înscriere a dreptului terţului dobânditor, a altor situaţii juridice (de exemplu, antecontracte de vânzare-cumpărare, acte de urmărire silită a imobilului, pactul comisoriu), a căror valorificare ar putea determina radierea dreptului tabular şi înscrierea lui în folosul persoanelor beneficiare a acelor situaţii.

În al treilea rând, terţul dobânditor să nu fi cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare. Această condiţie decurge din caracterul relativ al prezumţiei exactităţii înscrierilor în cartea funciară, care conferă posibilitatea adevăratului titular al dreptului real imobiliar să combată această prezumţie şi, inclusiv, prezumţia bunei-credinţe a terţului dobânditor, prin dovedirea faptului că acesta a cunoscut că antecesorul său tabular nu avea toate calităţile prevăzute de lege pentru a-i putea transmite acel drept. Într-o atare situaţie, terţul dobânditor nu va mai putea invoca buna-credinţă în apărarea dreptului său care va fi radiat ca şi dreptul antecesorului său.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect aceste condiţii legale, inclusiv cea prevăzută la art. 901 alin. (2) lit. c) C.civ., singura, de altfel, în legătură cu care au fost formulate critici prin memoriul de recurs.

Sub un prim aspect, este de subliniat că, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 901 alin. (1) C.civ., în favoarea intimatei-pârâte E. operează prezumţia legală relativă de bună-credinţă, fiind dobânditoarea unui drept real înscris în cartea funciară, în măsura în care sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cele trei condiţii prevăzute la art. 901 alin. (2) lit. a)-c) C.civ. În consecinţă, sarcina probei contrare aparţine recurentului-reclamant, acesta fiind cel căruia îi incumbă obligaţia de a dovedi că intimata-pârâtă E. nu a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 94/2020, prin raportare la cele trei condiţii legale.

Ca atare, astfel cum în mod corect s-a învederat prin întâmpinare, în faţa instanţelor de fond nu îi revenea intimatei-pârâte E. sarcina de a demonstra că nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare, ci îi incumba recurentului-reclamant obligaţia de a proba, dincolo de orice îndoială, că aceasta a fost de rea-credinţă la data dobândirii imobilului.

În al doilea rând, nu se poate reţine „inexactitatea cuprinsului cărţii funciare”, din moment ce, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 94/2020, era valabil titlul vânzătorului, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1048/2019 fiind constatată abia în cadrul litigiului de faţă. Totodată, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, se constată că instanţa de apel nu s-a limitat la verificarea menţiunilor din cartea funciară, ci a făcut şi o analiză a celorlalte motive invocate de către recurentul-reclamant în scopul de a demonstra reaua-credinţă a subdobânditoarei, înlăturându-le motivat.

Astfel, instanţa de apel a cercetat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 94/2020, constatând că vânzătorii D. şi C. au declarat în cuprinsul său faptul că imobilul supus vânzării nu face obiectul niciunui litigiu sau proceduri de executare silită, nu este grevat de vreo clauză de inalienabilitate sau insesizabilitate legală sau convenţională, nu este sechestrat, aflându-se în circuitul civil, împrejurări atestate prin extrasul de carte funciară pentru autentificare nr. 11137 din 21.01.2020. În aceste condiţii, instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantului, în sensul că un cumpărător diligent ar fi trebuit să cerceteze contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1048/2019 şi să îşi dea seama că acesta este lovit de cauze de nulitate absolută, dată fiind relaţia de rudenie dintre părţi şi preţul derizoriu. Faţă de această susţinere, instanţa de apel a reţinut că titlul vânzătorului nu se impunea a fi cercetat de intimata-pârâtă E. în modalitatea alegată de reclamant, aceasta nefiind o cunoscătoare a dreptului civil, pentru a putea face aprecieri evidente legate de caracterul fraudulos sau ilicit al actului, nefiind suficient a fi observate relaţiile de rudenie dintre părţile contractante sau un preţ sub preţul pieţei, pentru a califica acel contract ca fiind lovit de nulitate absolută. Ca atare, raportându-se la probatoriul administrat, care nu poate fi cenzurat în recurs, instanţa de apel a stabilit că în mod temeinic judecătorul fondului a reţinut că intimata-pârâtă E. se bucură de prezumţia legală de bună-credinţă, fiind, astfel, incidentă în cauză o excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, instituit la art. 1254 alin. (2) din Codul civ, excepţie prevăzută de dispoziţiile art. 901 alin. (1) C.civ.

Recurentul-reclamant susţine că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât intimata-pârâtă E. nu a fost de bună-credinţă, din moment ce, astfel cum ar fi procedat un cumpărător diligent, nu a făcut verificări suplimentare privind titlul vânzătorului, înstrăinările anterioare ale imobilului, litigiile care au privit imobilul, litigiile în care au fost implicate părţile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1048/2019, relaţiile de rudenie dintre acestea, caracterul derizoriu al preţului etc.

Or, toate aceste aspecte sunt chestiuni de fapt, care au fost analizate şi dezlegate de către instanţele de fond şi care nu pot fi supuse cenzurii în faţa instanţei de recurs, întrucât privesc temeinicia deciziei civile recurate, iar nu legalitatea sa, chiar dacă recurentul-reclamant le invocă în argumentarea criticii că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 901 alin. (2) lit. c) şi art. 14 alin. (2) C.civ. În realitate, recurentul-reclamant aduce argumente de fapt, iar nu de drept, susţinând că intimata-pârâtă E. a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare, astfel că nu mai poate fi considerată terţ dobânditor de bună-credinţă, fiind evident că astfel de argumente tind la schimbarea situaţiei de fapt, care a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel şi care nu poate fi repusă în discuţie în faza extraordinară de atac a recursului.

Faţă de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală şi că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., astfel cum a fost argumentat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.