Rights body wins delay penalties; VAT claim denied and case remanded solely on penalty calculation

Comunicarea publică a fonogramelor şi a operelor muzicale în absenţa obţinerii autorizaţiei neexclusive. Obligaţie legală de plată a remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme şi autorilor de opere muzicale. Penalităţi de întârziere. Determinarea cuantumului în raport cu prevederile metodologiilor corespunzătoare fiecărui tip de remuneraţie

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

comunicare publică

penalităţi de întârziere

Legea nr. 8/1996, art. 165 alin. (7)

Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, art. 3. 4

C.civ., art. 1381, art. 1535

Metodologia privind remuneraţiile datorate de utilizatori în cazul comunicării publice prin utilizarea muzicii în scop ambiental, cuvenite producătorilor de fonograme, respectiv autorilor de opere audiovizuale, publicată prin Decizia ORDA nr. 120/2016, prevede în art. 3.4 cuantumul daunelor moratorii datorate de către utilizatori pentru plata cu întârziere a remuneraţiilor, sub forma penalităţilor de întârziere.

Astfel, potrivit normei sus menţionate, „pentru întârzieri la plata remunerațiilor, utilizatorii datorează penalități în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din sumele neachitate la scadenţă, aceștia fiind de drept puși în întârziere, fără a fi necesară notificarea acestora.”

O asemenea prevedere echivalează cu evaluarea legală a prejudiciului reprezentat de întârzierea la plata remunerațiilor, din moment ce metodologiile elaborate pentru fiecare domeniu de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, au caracter normativ, fiind publicate ca atare în Monitorul Oficial și sunt opozabile „tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat”, chiar dacă aceștia nu au participat la negocierea lor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, în mod greşit, instanța de apel s-a raportat, în soluționarea capătului de cerere privind acordarea daunelor moratorii, la rata dobânzii de referinţă a BNR de la data plăţii, neţinând cont de prevederile Metodologiei publicată prin Decizia ORDA NR. 120/2016, aplicabilă cauzei, corespunzătoare remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi pentru comunicarea publică de fonograme fără obţinerea în prealabil a autorizaţiei licenţă neexclusivă.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 518 din 4 aprilie 2023

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă la data de 03.03.2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la: plata remuneraţiei unice echitabile, inclusiv a TVA-ului aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 01.01.2019 - la zi (data efectuării raportului de expertiză sau depunerii calculului în instanță) – s-a estimat că remuneraţia datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2019 - 31.12.2019 este în cuantum de 990 lei (la care se adaugă TVA); plata remuneraţiei, inclusiv a TVA-ului aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale în spatiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 01.01.2019 - la zi (data efectuării raportului de expertiză sau depunerii calculului în instanţă), având în vedere mandatul acordat UPFR de către X. prin Decizia ORDA nr. 6/2016 – s-a estimat că remuneraţia datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2019 - 31.12.2019 este în cuantum de 720 lei (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, conform metodologiilor în vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remuneraţie; plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiei, calculate de la data scadenţei până la data achitării efective a remuneraţiei;

în subsidiar, în cazul în care pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţia de furnizare a informaţiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit.

b) din Legea nr. 8/1996, republicată, obligarea pârâtei la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situaţiilor financiare publicate la Registrul Comerţului sau declarate la Ministerul Finanţelor, precum şi potrivit situaţiilor de pe site-ul Ministerului Turismului; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 112, art. 162 lit. c), art. 188 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, coroborate cu cele ale Deciziilor ORDA nr. 399/2006, nr. 189/2013, nr. 99/2015, nr. 10/2016, nr. 120/2016 şi nr. 60/2019, respectiv Decizia ORDA nr. 173/2007, precum şi cu dispoziţiile art. 1349 noul Cod civil.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 2022 din 22.12.2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1710 lei, sumă ce va fi actualizată la data plății, din care suma de 990 lei reprezentând contravaloarea remunerației datorate producătorilor de fonograme şi suma de 720 lei reprezentând remunerația datorată autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 01.01.2019 – 31.12.2019. A obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților aferente debitului de 1710 lei calculate de la data scadentei obligațiilor de plată şi până la data plății efective, prin raportare la rata dobânzii de referinţă a BNR. A respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1100 lei, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 42 din 19.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei menţionate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material incidente, prin aprecierea că cererea de acordare a penalităţilor de întârziere este neîntemeiată deoarece penalităţile sunt specifice răspunderii civile contractuale.

Metodologia incidentă în speţă (decizia civilă nr. 784A/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 2013/2/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 952 din 25.11.2016 prin decizia ORDA nr. 120/2016) prevede o valoare a penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi.

De asemenea, obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile datorate de utilizatori pentru utilizarea muzicii în scop ambiental este una legală, stabilită prin art. 112 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, iar dispoziţiile acestei legi se completează cu cele metodologice (art. 3.4 din decizia ORDA nr. 120/2016).

Potrivit art. 165 alin. 7 din Legea nr. 8/1996, de la data publicării în Monitorul Oficial metodologiile devin opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, în cazul de faţă intimatei-pârâte care are calitatea de utilizator, astfel cum este definit prin lege.

În acest context, argumentele instanţei de apel, în sensul că intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere întrucât nu le cunoaşte şi nu şi le-a asumat, sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale anterior menţionate, utilizatorul neputând invoca necunoaşterea legii. Atât timp cât instanţa de apel a apreciat că în speţă este incidentă metodologia referitoare la obligarea intimatei-pârâte la plata remuneraţiilor specifice comunicării publice a fonogramelor în scop ambiental, raportându-se la cuantumul remuneraţiilor reţinute în aceste norme pentru a stabili prejudicial, soluţia neaplicării cuantumului penalităţilor raportat la aceleaşi norme metodologice apare ca nelegală.

Trebuie avute în vedere dezlegările date de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la natura metodologiilor care reglementează relaţiile dintre utilizatorii prin comunicare publică a fonogramelor şi titularii de drepturi reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă, precum şi valoarea remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că metodologia reprezintă contractul cadru al părţilor care au stabilit condiţiile de licenţiere şi tarifele aplicabile utilizării drepturilor de autor şi drepturilor conexe, contract a cărui valabilitate este asigurată de lege până la negocierea unei noi metodologii. Aceste statuări se coroborează şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională în decizia nr. 1061/2009.

Nu în ultimul rând, metodologiile incidente reflectă voinţa şi libertatea de negociere a părţilor implicate (atunci când metodologia este stabilită prin protocol), pe care trebuie să şi le exercite cu bună-credinţă, aspecte subliniate atât de legea naţională, cât şi de Directiva 2014/26/EU.

Doar în măsura în care consimţământul părţilor nu se concretizează, instanţa de judecată apreciază asupra oportunităţii şi temeiniciei criteriilor în raport cu care părţile solicită stabilirea formei finale a metodologiei.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susţinut că nu se poate deroga de la norma metodologică, care are natura unui contract cadru între părţi, daunele moratorii materializate în penalităţi de întârziere de 0,1%/zi, aferente utilizării de fonograme prin comunicare publică fiind legal datorate.

În mod greşit, instanţa de apel a respins cererea UPFR de obligare a pârâtei la plata TVA-ului aferent remuneraţiilor datorate, cu motivarea că în speţă nu ar fi incidentă hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-501/19, întrucât aceasta se aplică doar în cazul unei răspunderi contractuale, iar în speţă răspunderea pârâtei este una delictuală, neexistând un raport juridic contractual între părţi.

Recurenta-reclamantă a apreciat că în speţă este incidentă hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-501/19, faţă de considerentul 28 al acestei hotărâri.

CJUE nu face distincţia între prestarea de servicii ca urmare a unei răspunderi contractuale sau delictuale, activitatea de comunicare publică având caracterul de prestare de servicii cu titlu oneros. Remuneraţia plătită de utilizator, indiferent că plata se realizează în cadrul unor raporturi contractuale sau delictuale, constituie contraprestaţia efectivă a serviciului prestat.

Or, a considera că în cazul unei răspunderi delictuale nu se datorează TVA, ar conduce la eludarea dispoziţiilor legale, atât naţionale, cât şi comunitare.

Conform legislaţiei naţionale, din punct de vedere al TVA, pentru colectarea remuneraţiilor datorate pentru drepturile de autor şi drepturile conexe, organismul de gestiune colectivă primeşte şi prestează un serviciu în sfera TVA care constă în colectarea şi repartizarea dreptului la remuneraţiile a căror gestiune îi este încredinţată, întrucât acţionează în nume propriu. În acest sens, sunt incidente dispoziţiile art. 126 şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal din 22 decembrie 2003 şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

S-a mai susţinut că în speţă trebuie avută în vedere şi legislaţia europeană, respectiv Directiva TVA nr. 112/2006.

Astfel, sumele solicitate cu titlu de despăgubire, chiar dacă pe temei delictual, reprezintă tocmai echivalentul remuneraţiei pe care pârâta ar fi achitat-o dacă ar fi solicitat emiterea autorizaţiei. În schimb pentru sumele solicitate în scopul reparării prejudiciului suferit prin întârzierea plăţii remuneraţiilor, cum este cazul daunelor moratorii, nu se datorează TVA. Este adevărat că în raportul juridic analizat de CJUE în hotărârea menţionată răspunderea pârâtei este contractuală, însă eludarea legii nu poate constitui temei justificat pentru înlăturarea de la aplicare a prevederilor legale aplicabile unei anumite activităţi sau operaţiuni economice.

Analiza instanţei europene nu vizează în esenţă caracterul contractual sau delictual al răspunderii incidente în respectiva cauză, ci dacă activitatea de colectare a remuneraţiilor desfăşurată de către organismele de gestiune colectivă reprezintă o prestare de servicii şi, astfel, intră sub incidenţa dispoziţiilor Directivei de TVA. Or, această dezlegare este vizată în principal de hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-501/19.

S-a mai reiterat de către recurenta-reclamantă că metodologiile incidente, opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, reprezintă contractul-cadru al părţilor care au stabilit condiţiile de licenţiere şi tarifele aplicabile utilizării drepturilor de autor şi drepturilor conexe.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se sublinia faptul că pârâta A. SRL nu a declarat apel, astfel încât a intrat sub autoritatea de lucru judecat dispoziţia primei instanţe referitoare la obligaţia pârâtei de plată a remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi, potrivit metodologiilor în vigoare, dată fiind comunicarea publică de fonograme, respectiv de opere audiovizuale, fără obţinerea în prealabil a autorizaţiei licenţă neexclusivă, împreună cu considerentele privind întrunirea în persoana pârâtei a condiţiilor răspunderii civile delictuale constând în săvârşirea unei fapte ilicite, vinovăţia şi necesitatea reparării prejudiciului prin acordarea de daune moratorii.

În schimb, a declarat apel reclamanta, criticând, pe de o parte, acordarea daunelor-interese moratorii prin raportare la rata dobânzii de referinţă a BNR de la data plăţii, iar nu în conformitate cu metodologiile în vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remuneraţie, după cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, respingerea cererii accesorii de plată a TVA, apelul reclamantei fiind respins în integralitate.

Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de recurs vizând ignorarea de către instanţa de apel a metodologiilor în domeniu, astfel cum acestea au fost publicate în Monitorul Oficial prin decizii ORDA, în ceea ce priveşte cererea accesorie de acordare a penalităţilor de întârziere.

Dispoziţiile art. 1381 C.civ. reglementează obiectul reparaţiei prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, iar potrivit alin. 3 al normei, „Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.”

Pe acest temei, prevederile Codului civil privind executarea obligaţiilor reprezintă dreptul comun atât în materia răspunderii civile contractuale, cât şi în materia răspunderii civile delictuale, neaplicarea acestora justificându-se doar în prezenţa unor norme derogatorii, specifice unuia sau altuia dintre tipurile de răspundere pentru prejudiciul cauzat fie printr-o faptă ilicită, fie prin neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligaţiilor contractate.

Art. 1535 C.civ. intitulat „Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti” şi care este integrat capitolului rezervat executării silite a obligaţiilor prevede, în alin. 1, că „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (...)”.

Art. 1535 C.civ. nu distinge în privinţa naturii răspunderii decurgând din executarea cu întârziere a unei obligaţii şi care generează repararea prejudiciului prin acordarea daunelor moratorii, astfel încât se constată că este nelegală aprecierea instanţei de apel potrivit căreia, în ipoteza săvârşirii unei fapte în afara unui raport juridic contractual stabilit cu reclamanta UPFR, pârâta nu ar putea fi obligată la plata unor penalităţi de întârziere.

După cum rezultă chiar din termenii în care este formulată norma citată, acordarea daunelor moratorii presupune evaluarea convenţională a prejudiciului, dar este compatibilă şi cu evaluarea legală a acestuia, „în lipsa” unei clauze penale, prin care părţile unui contract au evaluat anticipat prejudiciul suferit de către creditor prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale (inclusiv prin neexecutarea la timp, astfel cum reiese din art. 1539 C.civ., caz în care este permis, chiar în situația unei clauze penale, cumulul penalităţii cu executarea în natură a obligaţiei principale).

Metodologia privind remuneraţiile datorate de utilizatori în cazul comunicării publice prin utilizarea muzicii în scop ambiental, cuvenite producătorilor de fonograme, respectiv autorilor de opere audiovizuale, aplicabilă în cauză - în forma stabilită prin Decizia civilă nr. 784/2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 2013/2/2016 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 952 din 25.11.2016 prin Decizia ORDA nr. 120/2016 - prevede cuantumul daunelor moratorii datorate de către utilizatori pentru plata cu întârziere a remuneraţiilor, sub forma penalităţilor de întârziere, după cum s-a reținut chiar prin decizia atacată.

Astfel, potrivit art. 3.4 din metodologie, „Pentru întârzieri la plata remunerațiilor, utilizatorii datorează penalități în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din sumele neachitate la scadenţă, aceștia fiind de drept puși în întârziere, fără a fi necesară notificarea acestora.”

O asemenea prevedere echivalează cu evaluarea legală a prejudiciului reprezentat de întârzierea la plata remunerațiilor, din moment ce metodologiile elaborate pentru fiecare domeniu de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, au caracter normativ, fiind publicate ca atare în Monitorul Oficial și sunt opozabile „tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat”, chiar dacă aceștia nu au participat la negocierea lor, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 165 alin. 7 din Legea nr. 8/1996 (în forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată – 3.03.2020, aceeași cu cea valabilă în perioada de referință a pretențiilor deduse judecății – 1.01-31.12.2019).

Or, în cauză, în mod greşit, instanța de apel nu a ținut cont, în soluționarea cererii privind acordarea daunelor moratorii, de prevederile metodologiei publicate în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 120/2016, cu atât mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat plata de daune-interese moratorii conform metodologiei în vigoare, iar, pe de altă parte, se constatase în primă instanță neîndeplinirea obligației principale de plată a remunerației unice echitabile către titularii de drepturi, prin raportare la aceeași metodologie, soluția pe acest aspect nefiind apelată de către pârâtă.

Nu în ultimul rând, se poate menţiona faptul că, în prezent, Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 8/1996 prevede în mod explicit raportarea exclusiv la dobânda legală a penalităţilor de întârziere la plata remuneraţiilor, însă actualul art. 165 alin. 91 din lege a fost introdus abia prin Legea nr. 69/2022, de modificare a Legii nr. 8/1996, în vigoare cu începere din data de 4.04.2022, astfel încât nu este aplicabil ex tunc, litigiul de faţă, început la data de 3.03.2020, vizând plata remunerațiilor pentru anul 2019.

În consecință, critica formulată este fondată și va fi admisă ca atare, Înalta Curte urmând a admite recursul declarat de către reclamanta UPFR.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante referitoare la neacordarea taxei pe valoarea adăugată (TVA), se constată că, în mod corect, instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii cererii reclamantei de aplicare a TVA-ului la debitul principal a cărui plată a fost stabilită în sarcina pârâtei, întrucât colectarea remunerațiilor din cauză nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al TVA.

Hotărârea CJUE pronunţată la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19 UCMR – ADA nu poate fi invocată pentru a se susţine contrariul, aspect corect dezlegat prin decizia recurată în cauză, pentru considerentele ce succed, care au în vedere situaţia diferită a titularilor de drepturi în numele şi pe seama cărora acţionează organismul de gestiune colectivă ce colectează remuneraţia cuvenită acestora şi care formează obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, anume producătorii de fonograme şi autorii de opere audiovizuale.

În privinţa producătorilor de fonograme, se reţin următoarele:

Astfel, art. 106 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 (în forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată, aceeaşi cu cea din anul 2019, perioada de referinţă a pretenţiilor formulate) prevede că „producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: (...) f) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepţia celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remuneraţie echitabilă”.

Un asemenea drept patrimonial reiese şi din art. 112 alin. 1 al legii, potrivit căruia „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.”

Pe acest temei, producătorii de fonograme reprezentaţi de către reclamanta UPFR sunt îndreptățiţi la o remuneraţie unică echitabilă pentru comunicarea publică - în sensul art. 13 lit. f din Legea nr. 8/1996 -, de fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, iar această situaţie este incidentă în cauză, după cum s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea primei instanţe, neapelată de către pârâtă.

Mai mult decât atât, art. 121 din lege (în forma relevantă în speţă), prevede că „În cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remuneraţie obligatorie, aceştia nu se pot opune utilizărilor care o generează.”

Prin urmare, titularii de drepturi din cauză nu au dreptul de a autoriza ori de a interzice comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial, având exclusiv dreptul a primi o remuneraţie unică echitabilă de la utilizator. Cuantumul acesteia se stabileşte prin metodologii şi se colectează de către organismul de gestiune colectivă, în condiţiile prevăzute la art. 168, astfel cum prevede art. 112 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 8/1996 (în forma relevantă în speţă).

Autorizarea efectivă a unui utilizator chiar de către titularul de drepturi constituie, însă, un element esenţial al unei „prestări de servicii”, în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA), ca operaţiune supusă TVA-ului, astfel cum rezultă din hotărârea CJUE pronunţată la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19 UCMR – ADA, invocată de către recurentă.

Cauza în care s-a formulat de către această instanţă trimiterea preliminară la CJUE şi în cadrul căreia a intervenit dezlegarea menţionată viza titulari ai dreptului de autor (reprezentaţi de un alt organism de gestiune colectivă, anume UCMR – ADA), care, potrivit legii naţionale reprezentate de Legea nr. 8/1996, beneficiază de prerogativa autorizării oricărei utilizări a operelor muzicale şi care îşi exercitaseră în mod efectiv dreptul de autorizare a utilizării operelor lor.

În acest context s-a pronunţat CJUE asupra existenţei unei operaţiuni supuse TVA, arătând că „într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, titularul de drepturi de autor furnizează o prestare de servicii cu titlu oneros organizatorului de spectacole, în pofida intervenției organismului de gestiune colectivă” (pct. 33 din hotărâre).

Prestarea de servicii în sensul Directivei TVA decurge din raportul juridic caracterizat printr-un schimb de prestații reciproce, stabilit chiar între titularul de drepturi de autor asupra operei respective, care acordă dreptul de utilizare, şi utilizator, care furnizează, la rândul său, o prestație acestui titular prin îndeplinirea obligației de plată a remunerației pentru utilizarea operei, remunerația constituind contraprestația efectivă a serviciului prestat în cadrul acestui raport juridic (pct. 34-36 din hotărâre).

Prin urmare, faţă de raţionamentul juridic regăsit în hotărârea CJUE, este exclusă o prestare de servicii cu titlu oneros în absenţa dreptului de autorizare a unei utilizări, aparţinând titularilor de drepturi, ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre o asemenea operaţiune impozabilă în cazul producătorilor de fonograme, care beneficiază doar de dreptul la remuneraţia unică echitabilă, după cum s-a arătat prin prezenta decizie.

În acest cadru, este lipsită de relevanţă intervenţia organismului de gestiune colectivă care îi reprezintă pe aceşti titulari, prin eventuala acordare a autorizaţiei-licenţă neexclusivă utilizatorului (chiar dacă titularii nu beneficiază de dreptul de autorizare a utilizării), prevăzută de Metodologia publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 120/2016, a cărei aplicare s-a făcut în cauza de faţă, licenţa interesând colectarea remuneraţiei unice echitabile.

În considerentele aceleiaşi hotărâri CJUE pronunţate în cauza C-501/19, referitoare la cea de-a doua întrebare adresată de către instanţa de trimitere, s-a reamintit jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia „atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul unei alte persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră, în temeiul articolului 28 din Directiva TVA, că ea a primit și a prestat ea însăși serviciile respective”, creându-se, astfel, „ficțiunea juridică a două prestări de servicii identice furnizate consecutiv” (pct. 42-43 din hotărâre).

De altfel, Codul fiscal conţine prevederi similare, art. 271 din Legea nr.227/2015 (în forma din anul 2019) prevăzând că „(2) Atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective. (3) Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt: (...) e) servicii de intermediere efectuate de persoane care acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când intervin într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii.”

În aceeaşi hotărâre, Curtea a conchis, ţinând cont de cadrul juridic naţional, că „...într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, organismul de gestiune colectivă, prin acordarea unor licențe utilizatorilor operelor protejate și prin perceperea remunerațiilor în schimbul acestei utilizări în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor, ia parte la prestarea de servicii efectuată de acest titular în beneficiul utilizatorului (...). Prin urmare, trebuie să se considere că, într‑o primă etapă, organismul menționat a primit prestarea de servicii menționată de la titularii respectivi, înainte de a o furniza personal consumatorilor finali, într‑o a doua etapă” (pct. 45).

Din hotărârea CJUE reiese, aşadar, că, numai în măsura în care titularul de drepturi poate efectua o prestare de servicii, s-ar putea reţine o asemenea operaţiune impozabilă în cazul organismului de gestiune colectivă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Considerentele expuse anterior conduc la concluzia că hotărârea CJUE, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu poate fi invocată în sprijinul aplicării TVA la debitul principal stabilit în cauză în sarcina pârâtei şi, mai mult decât atât, nu invalidează efectele Deciziei nr. 48/2017 pronunţate de către Înalta Curte – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicate în Monitorul Oficial nr. 595 din 25/07/2017.

Prin decizia pronunţată în mecanismul de unificare jurisprudenţială, s-a statuat, în interpretarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (reglementarea anterioară celei din Legea nr. 227/2015) şi a Legii nr. 8/1996, că, în ceea ce-i priveşte pe artiştii interpreţi şi executanţi, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor ce li se cuvin pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică de înregistrări sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora „nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată”.

Titularii de drepturi conexe vizaţi de acea hotărâre, respectiv artiştii interpreţi şi executanţi, beneficiază doar de un drept la remuneraţie echitabilă în cazul comunicării publice de fonograme conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora, întocmai ca producătorii de fonograme în ipoteza din speţă, fiind incident, pentru toate aceste categorii de titulari, acelaşi art. 112 din Legea nr.8/1996, deja citat în prezenta decizie.

Completul pentru dezlegarea chestiunii de drept a considerat că, faţă de absenţa dreptului de autorizare şi ţinându-se cont de jurisprudenţa CJUE, „nu există un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestaţii reciproce între titularii drepturilor conexe din cauză şi un terţ care face o radiodifuzare sau o comunicare publică a interpretării sau a execuţiei sale deja fixate pe suporturi, cu atât mai mult cu cât, în litigiul pendinte, nu fusese emisă terţului utilizator autorizaţia/licenţa neexclusivă de către organismul de gestiune colectivă (pct. 120-122 din decizie).

Întrucât producătorii de fonograme, în circumstanţele speţei de faţă, se află într-o situaţie similară celei vizate de decizia obligatorie a Înaltei Curţi, care continuă să îşi producă efectele chiar după pronunţarea hotărârii CJUE din cauza C-501/19 UCMR – ADA, dezlegarea şi considerentele acesteia se impun mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

În privinţa autorilor de opere audiovizuale, reprezentaţi, de asemenea, de către reclamantă, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de titularii de drepturi menţionaţi anterior, aceştia au prerogativa autorizării comunicări publice a operelor lor, pe temeiul art. 13 lit. f din Legea nr. 8/1996, de la care nu este prevăzută vreo derogare prin normele speciale referitoare la operele cinematografice şi alte opere audiovizuale din art. 65-72 ale legii.

Cu toate că, faţă de acest drept patrimonial, autorii în discuţie ar putea efectua o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui terţ utilizator, în sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Directiva TVA şi în aplicarea hotărârii CJUE pronunţată la data de 22 februarie 2019 în cauza C-501/19 UCMR – ADA, trebuie constatat că, în circumstanţele speţei, nu a intervenit o asemenea operaţiune impozabilă.

Astfel cum s-a arătat deja în decizia de faţă, după cum rezultă chiar din hotărârea CJUE şi din jurisprudenţa constantă a Curţii, autorizarea efectivă a unui utilizator chiar de către titularul de drepturi constituie, însă, un element esenţial al unei „prestări de servicii”, în sensul Directivei TVA.

În acest sens, prin hotărârea în discuţie, s-a statuat că „Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui (...) consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr‑o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.”

Considerentele hotărârii, deja redate în prezenta decizie, susţin pe deplin concluzia necesităţii unei autorizări efective a utilizării, prin acordarea autorizaţiei/licenţă neexclusivă, întrucât prestarea de servicii decurge doar din raportul juridic caracterizat printr-un schimb de prestații reciproce, anume acordarea dreptului de utilizare de către titular, respectiv remuneraţia, care reprezintă contraprestația efectivă din partea utilizatorului (pct. 34-36 din hotărârea CJUE).

Or, în prezenţa unei utilizări neautorizate de către titularul de drepturi, precum în cauză, nu poate fi vorba despre vreo prestaţie din partea titularului, respectiv despre un schimb de prestaţii reciproce.

Această constatare nu este infirmată de împrejurarea că, prin admiterea pretenţiilor reclamantei, pârâta din cauză a fost obligată la plata remuneraţiei cuvenite titularilor de drepturi, deoarece remuneraţia asigură, în acest caz, repararea prejudiciului produs titularilor prin utilizarea neautorizată a operelor lor, fără a reprezenta o contraprestaţie a unui serviciu prestat de către titulari temeiul răspunderii pârâtei fiind unul delictual, aspect subliniat în mod corespunzător de către instanţa de apel.

În consecinţă, se constată că instanţa de apel a menţinut în mod corect soluţia primei instanţe de respingere a cererii privind plata TVA.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul, exclusiv în considerarea primului motiv de recurs, iar în aplicarea art. 497 C.proc.civ., a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de către reclamantă, sub aspectul acordării penalităților de întârziere prevăzute de metodologia în vigoare.