Trademark cancellation: Bad faith registration intent not established by prior association or contractual breach

Marcă. Acţiune în anulare pentru înregistrare cu rea-credinţă. Cunoaşterea mărcii anterioare. Neîndeplinirea cerinţei privind intenţia frauduloasă

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Marcă

Index alfabetic: marcă anterioară

rea-credinţă

Legea nr. 84/1998, art. 56 alin. (1) lit. c)

De principiu, existența unor relații directe sau indirecte între părţi, anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, poate fi un indiciu de rea-credință din partea titularului mărcii. Într-o astfel de situație, înregistrarea unui semn similar sau identic de către titularul mărcii a cărei anulare se cere, în nume propriu, poate fi considerată, în funcție de împrejurări, o încălcare a uzanțelor comerciale cinstite.

Este necesar, însă, să se probeze circumstanțele obiective existente la data depunerii spre înregistrare a mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenției neloiale. Prin urmare, ceea ce este esențial de stabilit este atitudinea subiectivă a titularului mărcii a cărei anulare se cere, respectiv intenția, scopul urmărit prin înregistrarea mărcii.

Astfel, faptul că administratorii societăților în litigiu au fost, vreme îndelungată, asociați, că, după ieșirea din societate a administratorului pârâtei, părțile au încheiat o convenție prin care au convenit să își împartă ariile teritoriale, societatea pârâtă asumându-şi în mod expres obligația ca, în cazul în care va desfășura activități comerciale în afara razei teritoriale stabilite, să renunțe la folosirea mărcii aparţinând reclamantei, iar, după înregistrarea propriei mărci, pârâta a pătruns în aria teritorială de activitate a reclamantei, nu constituie astfel de circumstanțe obiective, întrucât nu relevă niciun element din care să poată fi dedusă reaua credință a pârâtei la înregistrarea mărcii.

Convenția încheiată între părţile litigante se referă exclusiv la modul de folosire a mărcii reclamantei, neavând nicio legătură cu marca pe care pârâta a înțeles să și-o înregistreze, astfel că presupusa încălcare de către pârâtă a clauzelor acestei convenții, poate atrage, cel mult, răspunderea sa contractuală, fără niciun fel de consecințe în aprecierea bunei sau relei credințe la înregistrarea mărcii.

Mai mult, împrejurarea că pârâta și-a retras de la înregistrare o primă marcă, ce prezenta elemente de similaritate cu marca reclamantei, modificând-o în așa fel încât aceasta să se diferențieze suficient de mult pentru a nu exista niciun risc de confuzie, demonstrează buna credință a pârâtei și lipsa oricărei intenții de fraudare a intereselor reclamantei.

Prin urmare, scopul înregistrării mărcii a fost acela al desfășurării de către pârâtă a unor activități comerciale specifice, chiar dacă este vorba despre acelaşi domeniu în care activează și reclamanta, şi al promovării propriei activități comerciale într-o formă apropiată de numele comercial sub care această activitate a fost desfășurată în timp, dar care, în acelaşi timp să difere şi să nu afecteze marca reclamantei.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1523 din 10 octombrie 2023

I. Circumstanţele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, la data de 21.10.2021, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și B. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să anuleze marca individuală combinată „VESTinFLOOR soluții complete de pardoseli” nr. 163466, nr. depozit reglementar M 2019 031141, dată depozit 19.04.2019, înregistrată pentru clasele NISA 35, 37, ediția 11, având ca titular pe societatea B. SRL, cu consecința radierii de către OSIM a acestei mărci din Registrul Național al Mărcilor. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii, reclamanta a invocat motivele de anulare reglementate de art. 56 alin. 1 lit. b) coroborat cu art. 6 alin. 1 lit. b), respectiv, de art. 56 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentința civilă nr. 649/ din 26.04.2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația.

3.Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 176A din data de 8.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta contestatoare A. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 649/2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă și a dispus obligarea apelantei reclamante la plata către intimata pârâtă B. SRL, a sumei de 6.175 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 176A din data de 8 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a declarat recurs contestatoarea A. S.R.L.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut, sub un prim aspect, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. b) (având corespondent în art. 47 lit. b) din Legea nr. 84/1998 în vigoare la data de depozit a mărcii a cărei anulare se solicită, respectiv 19.04.2019), coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, referitoare la conflictul dintre două mărci identice sau similare, înregistrate pentru produse/servicii identice sau similare, atunci când există un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere cu marca anterioară, precum și cu încălcarea jurisprudenței Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privitoare la etapele analizării riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, fiind indicate, în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele C-251/95, C-39/97, C-342/97, C-705/17.

Dezvoltând această critică, recurenta a solicitat să se constate că, în jurisprudența CJUE și a Tribunalului s-a stabilit că, prealabil parcurgerii etapelor pentru analiza riscului de confuzie, este necesară stabilirea publicului relevant, din care se va extrage consumatorul mediu prezumat a fi normal informat şi suficient de atent şi de avizat, conform jurisprudenței Curţii de Justiţie, pentru ca apoi să se realizeze examinarea comparativă a produselor/serviciilor, examinarea comparativă a mărcii anterioare cu semnul depus la înregistrare din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual, examinare finalizată prin aprecierea globală a riscului de confuzie, cu luarea în considerare a elementelor relevate în etapele anterioare, precum şi a altor factori pertinenți în cauză.

Recurenta a invocat cauza SABEL/Puma, Rudolf Dassler Sport, C-251/95, în care Curtea de Justiţie a subliniat că aprecierea globală trebuie, în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală a mărcilor în conflict, să se bazeze pe impresia generală produsă de mărci, ținând seama, în special, de elementele lor distinctive şi dominante; în plus, percepția mărcilor pe care consumatorul mediu o are în raport cu tipul de produs sau serviciu în cauză joacă un rol decisiv în evaluarea generală a riscului de confuzie, ținând seama şi de faptul că un consumator mediu va percepe în mod normal o marcă ca un întreg şi nu va intra în diferitele sale detalii.

Or, în opinia recurentei, în speță, Curtea de apel a aplicat în mod greșit prevederile legale care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere întrucât, contrar prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în examenul său, Curtea de apel nu a analizat (şi nici nu a dat importanța cuvenită) identității serviciilor pentru care cele două mărci au fost înregistrate, identitate care duce, implicit, la concluzia că şi publicul relevant căruia îi sunt adresate serviciile desemnate de cele două mărci coincide (se suprapune perfect), iar, pe de alt parte, în analiza similitudinii vizuale, fonetice şi conceptuale a mărcilor, Curtea de Apel nu a dat importanţă elementului verbal, principal şi dominant „INDFLOOR", care, în marca contestată, se regăsește foarte bine determinat coloristic sub forma „inFLOOR", simpla suprimare a literei „D" neaducând nicio schimbare în percepția vizuală, sonoră şi conceptuală a mărcii.

Astfel, din punct de vedere vizual, admițând că elementul verbal şi dominant „FLOOR" este unul descriptiv, ceea ce face ca marca să nu fie la fel de puternică precum în cazul unei mărci alcătuite dintr-un cuvânt/dintr-o combinație de cuvinte fantezist(e), Curtea de Apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că elementul verbal INDFLOOR este cel principal şi dominant şi, deci, elementul din marca combinată care va rămâne în mintea consumatorului mediu avizat şi care poate produce riscul de asociere între întreprinderi. Concluzia este, aşadar, aceea că mărcile sunt similare în grad mediu.

De altfel, simplul fapt că unul dintre elementele mărcii este considerat „slab" din cauza caracterului său descriptiv ori lipsit de distinctivitate nu poate conduce per se la concluzia că mărcile nu ar fi similare şi, deci, nu ar produce un risc de confuzie.

Recurenta a solicitat a se avea în vedere cele statuate de CJUE în cauza Hansson, C-705/17, cu privire la modul în care trebuie interpretat art. 4 alin. (1) lit. (b) din Directiva (CE) nr. 95/2008 [şi care corespunde art. 8 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1001/2017], în sensul că se opune ca legislația națională să reglementeze o declaraţie de renunțare având ca efect excluderea din analiza factorilor importanți pentru stabilirea riscului de confuzie a unui element dintr-o marcă complexă, ce face obiectul acestei declaraţii sau care atribuie unui astfel de element, de la bun început şi în mod permanent, o importanţă limitată în analiza acestui risc. Cu alte cuvinte, deși Curtea a admis că elementul lipsit de distinctivitate sau descriptiv ce face obiectul declaraţiei de renunțare ar putea avea o importanţă redusă în aprecierea globală a mărcii şi, deci, să fie perceput ca atare de publicul relevant, această concluzie nu este general valabilă, ceea ce înseamnă că urmează a se aprecia, de la caz la caz, dacă elementul lipsit de distinctivitate din cadrul mărcii, care a făcut obiectul unei declaraţii de renunțare, reprezintă un factor important în examinarea riscului de confuzie sau nu. Curtea nu este, aşadar, de acord cu excluderea a priori din examinarea riscului de confuzie a elementului asupra căruia există aşa-numitul „disclaimer".

Recurenta a mai susținut că, din punct de vedere fonetic/sonor, este de necontestat că un consumator mediu avizat, întrebat de unde a achiziționat servicii de montaj pardoseli, va spune de la „IN(D)FLOOR", fără ca litera „D" să fie ușor de distins, iar nu de la „VEST" ori de la „INDFLOOR cu picioarele pe pământ" sau de la „INFLOOR Soluţii complete de pardoseli". Un consumator mediu avizat va avea impulsul de a desemna o marcă ce conține mai multe elemente verbale şi figurative, prin elementul principal şi dominant care îi rămâne în minte şi care, în cazul de faţă, se va pronunța mai degrabă „INFLOOR", decât „INDFLOOR" întrucât combinația de consoane „ND" este greu de rostit şi afectează pronunția celei de-a doua consoane, care se devocalizează. Concluzia este, aşadar, aceea că mărcile sunt similare în grad ridicat.

Din punct de vedere conceptual, este dincolo de orice dubiu că mesajul transmis de ambele mărci vizează pardoselile, dată fiind semnificația în limba română a cuvântului „FLOOR" care, fiind elementul principal şi dominant în marcă, este cel care transmite mesajul despre marcă oricărui consumator mediu avizat. Concluzia care se impune este aceea că mărcile sunt identice sub aspect conceptual.

În final, în ceea ce priveşte aprecierea globală a riscului de confuzie, incluzând riscul de asociere, apreciere pe care, potrivit opiniei recurentei, Curtea a efectuat-o lacunar şi cu aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, aceasta a solicitat să se constate că serviciile desemnate de mărci sunt similare în grad foarte ridicat, că, din punct de vedere fonetic şi vizual, mărcile sunt similare, iar din punct de vedere conceptual, mărcile sunt identice, că dacă intimata ar fi avut intenția de a utiliza cuvântul „FLOOR" fără a produce risc de confuzie/risc de asociere, ar fi utilizat acest element verbal fără a-i alătura particula „In" (şi care determină, în final, confuzia/riscul de asociere: InFloor/IndFloor), existând o mulțime de variante fanteziste în care cuvântul FLOOR să poată fi inclus într-o marcă.

Recurenta a invocat cauza Canon Kabushiki Kaisha/Metro-Goldwyn-Mayer, C-39/97, în care Curtea a stabilit că examinarea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare, în special, a similitudinii mărcilor în conflict şi a produselor şi/sau serviciilor desemnate de acestea, deoarece un grad scăzut de similitudine între produsele şi/sau serviciile desemnate de mărci poate fi compensat de un grad ridicat de similitudine între mărci şi invers.

Aşadar, recurenta consideră că, în aprecierea globală a riscului de confuzie, Curtea de apel trebuia să constate şi să dea importanţă inclusiv faptului că similitudinea conceptuală în mod ridicat neutralizează diferențele vizuale, precum şi că, pentru tipul de servicii desemnate de mărci, marca recurentei mai degrabă se rostește prin desemnarea elementului principal şi dominant care atrage, implicit, identitatea conceptuală.

Recurenta a făcut referiri și la cauza Lloyd Schuhfabrik MeyerLloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, în care Curtea a subliniat că în această etapă se va analiza, spre exemplu, dacă există elemente ale mărcii de natură a neutraliza similitudinile constatate sau dacă, dimpotrivă, una sau mai multe similitudini ale semnelor sunt de natură a neutraliza diferențele constatate şi mai ales, după cum s-a arătat în jurisprudenţă, gradul de cunoaștere a mărcii pe piaţă, asocierea care se poate realiza între semn şi marcă, gradul de similitudine între marcă şi semn, precum şi între produsele şi/sau serviciile desemnate.

Conchizând, recurenta a solicitat să se constate că, în contextul relațiilor dintre părţi, devine evidentă dorința intimatei de a-şi asocia serviciile cu marca sa, cunoscută pe piață drept „INDFLOOR", marcă ce se regăsește şi în numele comercial al societății reclamante.

Subsumat aceluiași caz de casare, reglementat de art. 488 alin. 1 punctul 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. 1 lit. c) (având corespondent în art. 47 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 84/1998 în vigoare la data de depozit a mărcii a cărei anulare se solicită, respectiv 19.04.2019), referitoare la reaua credință cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii, precum și cu încălcarea jurisprudenței CJUE în materie de interpretare a relei credințe.

Astfel, pornind de la Cauza C-529/07 Chocoladenfabriken Lindt&Sprungli AG vs. Franz Hauswirt GmbH, în care CJUE a stabilit că aprecierea relei-credinţe se va face cu luarea în considerare a tuturor factorilor importanți (pertinenţi) ai cauzei şi care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a semnului, recurenta a solicitat să se constate că, în cauză, elementele de apreciere a relei credințe sunt întrunite, contrar analizei lacunare realizate de Curtea de Apel cu privire la intenția frauduloasă a intimatei, despre care Curtea a constatat că nu există.

În acest sens a arătat, pe de o parte, că, pârâta cunoștea existenţa mărcii anterioare a reclamantei, aspect ce rezultă cu prisosință din probele care atestă relația, începând cu anul 2012, dintre membrii organelor de conducere ale celor două societăți aflate în conflict, iar, pe de altă parte, că existenţa unei identități sau similitudini a mărcii anterioare, pentru produse ori servicii identice sau similare, a fost demonstrată, conform celor deja arătate.

Recurenta consideră că intenția pe care a avut-o solicitantul de a-l împiedica pe terț să utilizeze acest semn în continuare rezidă, pe de o parte, din înregistrarea de către intimată a mărcii sale, care este identică, din punct de vedere conceptual, şi similară, din punct de vedere vizual şi fonetic, cu marca reclamantei şi, pe de altă parte, din conduita ulterioară, manifestată în pătrunderea cu această marcă în ariile teritoriale ale reclamantei, delimitate prin Contractul de cesiune de părţi sociale din 14.08.2015.

Pornind de la definiția dată relei credințe în literatura juridică, ca fiind incorectitudinea, atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, ce se circumscrie fraudei în dauna terților, recurenta a solicitat să se constate că împrejurările mai sus prezentate se circumscriu relei-credinţe a intimatei, precum şi fraudei în dauna titularului de marcă anterioară.

Recurenta consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispoziţiile privitoare la reaua-credință în raport de contractul din data de 14.08.2015 atunci când a reținut că respectarea sau nerespectarea convenției reprezintă „chestiuni de drept contractual comercial, ce nu fac obiectul prezentei cauze, convenția dintre foștii asociați, actualmente administratori ai societăților aflate în conflict, putând fi folosită doar ca mijloc de dovedire a existenţei vreunuia din elementele care conturează reaua credință la înregistrarea mărcii, astfel că numai în aceste limite va fi luată în considerare (...) ".

Recurenta consideră că această interpretare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este greșită întrucât neexecutarea obligațiilor contractuale naște o prezumție de culpă în sarcina celui ce se obligă, așa cum în mod expres prevede art. 1548 C.civ. „culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării", în speță fiind vorba de nerespectarea de către intimată a obligației de a-şi limita teritorial prestarea serviciilor la județele Timiș, Arad, Caraș-Severin şi Hunedoara, urmată de înregistrarea unei mărci având ca element principal şi dominant elementul principal şi dominant al mărcii reclamantei.

În opinia recurentei, reaua credință a intimatei la solicitarea de înregistrare a mărcii este evidentă având în vedere certitudinea cunoașterii existenţei mărcii anterioare a reclamantei, faptul că părțile prestează aceleași servicii pe o piață delimitată teritorial, precum şi faptul că intimata, deși avea în sarcină respectarea obligațiilor contractuale, a încălcat principiul pacta sunt servanda.

În final, analizând ultimul criteriu pentru aprecierea relei-credinţe statuat jurisprudențial de CJUE, respectiv, examinând comparativ protecţia juridică pe care o au, atât semnul terțului, cât şi semnul solicitat la înregistrare, recurenta a solicitat să se constate că marca sa este anterioară mărcii a cărei anulare o solicită, astfel că beneficiază de protecție prin drepturi exclusive anterioare care se opun drepturilor dobândite de intimată ulterior.

În concluzie, faţă de motivele de fapt şi de drept prezentate, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata B. SRL a depus întâmpinare la recursul formulat de A. S.R.L., solicitând, în principal, constatarea nulității acestuia, în conformitate cu dispozițiile at. 489 alin. 2 C.proc.civ., întrucât criticile invocate în motivarea căii de atac reprezintă doar reiterarea susținerilor din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel, susțineri care deja și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, fiind pe larg analizate de instanța devolutivă. Ca urmare, câtă vreme criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel iar, pe de altă parte, tind să conducă la reinterpretarea situației de fapt și a probatoriului.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și păstrarea în tot a deciziei atacate, decizie pe care o apreciază ca fiind legală, instanța de apel aplicând corect normele de drept material incidente în speță.

A solicitat, totodată, obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C.proc.civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. 1 C.proc.civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. 2 C.proc.civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ..

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanta A. SRL, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și probatoriul administrat, respectiv modul în care acestea au fost analizate și interpretate de instanța devolutivă, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Astfel, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva nerespectării etapelor analizării riscului de confuzie, și, respectiv, a neanalizării tuturor factorilor importanți (pertinenți) ai cauzei, care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii și care trebuie să fie luați în considerare în aprecierea relei-credințe, așa cum s-a stabilit în jurisprudența CJUE.

Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Pe de altă parte, recurenta a invocat motivarea lacunară a deciziei atacate, această critică putând fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ..

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor părții cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C.proc.civ., acesta fiind unul apt a determina legala învestire a instanțe de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C.proc.civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. SRL.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurenta a circumscris criticile aduse deciziei instanței de apel motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 C.proc.civ., dispoziție normativă care are în vedere situația în care „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Acestea au fost structurate pe două paliere, corespunzător celor două motive de anulare a mărcii, indicate în cererea de chemare în judecată, recurenta invocând, în fiecare caz în parte, atât aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 84/1998, cât și încălcarea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, reiese inclusiv incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., în condițiile în care recurenta a susținut că motivarea deciziei recurate este lacunară, astfel că legalitatea hotărârii urmează a fi analizată și din perspectiva acestui motiv de recurs.

Sub un prim aspect, se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. b) coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât nu a avut în vedere dezlegările date în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dezlegări care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere, în sensul că, pe de o parte, nu a analizat și nici nu a dat importanța cuvenită identității serviciilor pentru care cele două mărci în conflict au fost înregistrate, identitate care conduce, implicit, la concluzia că și publicul relevant căruia îi sunt adresate serviciile desemnate de cele două mărci coincide, iar, pe de altă parte, în analiza similitudinii vizuale, fonetice și conceptuale a mărcilor, nu a dat importanță elementului verbal, principal și dominant INDFLOOR care, în marca contestată, se găsește foarte bine determinat coloristic, sub forma inFLOOR, simpla suprimare a literei D nefiind de natură a aduce nicio schimbare în percepția vizuală, sonoră și conceptuală a mărcii.

Criticile astfel formulate sunt nefondate, Înalta Curte constatând, în primul rând, că au fost formulate cu neobservarea unei reguli care este de esența judecăţii în apel, și anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluțiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conține cererea/memoriul de apel.

În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. 1 C.proc.civ., care stabilesc în mod explicit faptul că „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.”

Astfel, deși cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă în reluarea judecăţii pricinii în fond, ceea ce înseamnă că problemele de fapt şi de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanţei de apel, totuși acesta nu este absolut, ci este limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum şi tantum devolutum quantum judicatum.

Regulă restrictivă tantum devolutum quantum appellatum constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, care se aplică și în fața instanței de control judiciar, ea exprimând ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.

În acest sens, art. 477 alin. 1 C.proc.civ. prevede că „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.

Așadar, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța de apel să se raporteze doar la criticile apelantului și nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite.

În cauză, așa cum rezultă cu evidență din analiza cererii de apel formulate de reclamantă și cum s-a reținut și de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate, în partea în care au fost prezentate criticile aduse sentinței Tribunalului, reclamanta s-a limitat la a susține că hotărârea primei instanțe nu corespunde, din punct de vedere al motivării, exigențelor impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., în condițiile în care instanța a preluat în considerente susținerile pârâtei OSIM din cadrul întâmpinării, redând chiar textual unele susțineri ale acestui pârât și păstrând, chiar, aceeași structură a susținerilor din întâmpinare.

Apelanta reclamantă a mai susținut că, deși în cuprinsul cererii de chemare în judecată a detaliat toate elementele distinctive și dominante ale celor două mărci în conflict, iar probațiunea administrată a fost una consistentă, instanța de fond nu a analizat în niciun fel probele și nu a arătat care sunt motivele care i-au creat convingerea în sensul soluției de respingere a acțiunii, din hotărâre nerezultând raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției adoptate.

Cu referire strict la motivul de anulare reglementat de art. 56 alin. 1 lit. b) în referire la art. 6 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998 a precizat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a indicat și analizat pe larg motivele de anulare a mărcii, motive pe care le menține în totalitate.

Or, raportat la motivele de apel astfel formulate și la dispozițiile art. 477 alin. 1 şi art. 479 alin. 1 C.proc.civ., mai sus citate, este evident că instanţa de apel era ținută să procedeze la evaluarea legalității şi temeiniciei sentinţei apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înţeles să le susțină în motivarea căii de atac, și care, în esență, au vizat nemulțumirea acesteia față de maniera de motivare a hotărârii, împrejurare față de care, susținerea reclamantei din cuprinsul cererii de recurs, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere dezlegările date în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dezlegări care impun o riguroasă aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere, apare ca fiind vădit nefondată, câtă vreme, în apel, nu au fost formulate critici din această perspectivă, respectiv critici a căror analiză să impună instanței de apel raportarea punctuală la fiecare dintre elementele ce trebuie avute în vedere la examinarea comparativă a produselor și serviciilor, respectiv a mărcilor aflate în conflict.

Cu alte cuvinte, câtă vreme, în apel, reclamanta nu a invocat nelegalitatea sentinței primei instanțe pe considerentul lipsei analizei identității serviciilor pentru care cele două mărci au fost înregistrate, a omisiunii de a se stabili publicul relevant și a greșitei examinări comparative a celor două mărci, prin raportare la criteriile, elementele și etapele ce rezultă din jurisprudența Curții Europene de Justiție în materie, nu i se poate imputa instanței de apel, în cadrul prezentei căi de atac, faptul că ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. b) și pe cele ale art. 6 alin. 1 lit. b) întrucât nu ar fi avut în vedere dezlegările date în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dezlegări care impuneau o riguroasă analiză și aplicare a etapelor riscului de confuzie/riscului de asociere.

Înalta Curte constată că, în esență, instanţa de apel şi-a exercitat în mod corect atribuțiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus judecăţii anterior realizate, prin sentința împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac, în deplin acord cu exigențele ce se impun judecăţii în apel, potrivit art. 477 alin. 1 şi art. 479 alin. 1 C.proc.civ.

Câtă vreme instanţa de apel avea de soluționat un apel motivat, în cadrul căruia reclamanta a dezvoltat critici concrete pentru care a apreciat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, fără a combate, însă, în vreun fel motivele de fapt și de drept reținute de tribunal pentru a justifica respingerea acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. b) în referire la art. 6 alin. 1 lit. b) și fără a invoca necesitatea examinării comparative a mărcilor în litigiu prin raportare la etapele și elementele ce se desprind din jurisprudenţa CJUE, nu i se poate imputa Curții de Apel faptul că nu a făcut ea însăși această analiză și, cu atât mai puțin, că a încălcat normele de drept material și că a motivat lacunar soluția pentru că, în fapt, această instanţă nu era ținută să realizeze o judecată a cauzei în aceste coordonate, ci, aşa cum s-a arătat, avea a verifica legalitatea şi temeinicia judecăţii deja efectuate în primă instanţă, astfel cum se reflecta aceasta în sentința atacată cu apel, prin raportare la motivele de apel concrete cu analiza cărora fusese învestită.

Împrejurarea că, în cererea de apel, reclamanta a menționat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a analizat pe larg motivele de anulare a mărcii, atât prin prisma similarității vizuale, fonetice, semantice și conceptuale, precum și raportat la produsele/serviciile cărora li se aplică, prin aprecierea riscului de confuzie la consumatori, motive pe care le menține în totalitate îi impunea instanței de apel, cel mult, obligația de a reanaliza cauza în aceleași coordonate în care cererea a fost analizată de instanța fondului, stabilite ca atare, prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin raportare la aspecte care nu au fost invocate nici la fond, nici în apel, împrejurare față de care este evident că nu se poate susține o aplicare a eronată a prevederile art. 56 alin. 1 lit. b) coroborate cu prevederile art. 6 alin. 1 lit. b), din perspectiva neparcurgerii etapelor pentru analiza riscului de confuzie/riscului de asociere, așa cum rezultă ele din jurisprudența CJUE, și nici încălcarea de către instanța de apel a obligației de a motiva hotărârea cu respectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ.

Dintr-o altă perspectivă, analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, după ce a înlăturat critica referitoare la modul în care a fost motivată hotărârea primei instanțe, apreciind că aceasta este suficient motivată în condițiile în care, fie și într-o manieră mai succintă, permite înțelegerea rațiunilor pentru care tribunalul a constatat faptul că mărcile în discuție nu sunt similare, împrejurarea că anumite argumente au fost preluate textual din întâmpinarea OSIM neechivalând cu absența analizei proprii a instanței ci doar cu însușirea de către instanță a respectivelor argumente pe care le-a apreciat ca fiind judicioase, instanța de apel, reținând că, în ceea ce privește motivul de anulare reglementat de art. 56 alin. 1 lit. b) în referire la art. 6 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta, prin cererea de apel, nu a adus argumente suplimentare față de cele inițiale a făcut, totuși, propria analiză comparativă asupra celor două mărci, în raport de susținerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, și a prezentat considerentele cele mai relevante care au condus-o la concluzia inexistenței similarității acestora și a riscului de confuzie și asociere și, implicit, la menținerea soluției Tribunalului de respingere a cererii de anulare întemeiate pe acest motiv, modul în care argumentația a fost structurată punând în evidență parcurgerea de către instanța de apel a etapelor pentru analiza riscului de confuzie/asociere, potrivit jurisprudenței CJUE.

Astfel, Înalta Curte notează că, prin acțiunea dedusă judecății, solicitând anularea mărcii individuale combinate „VESTinFLOOR soluții complete de pardoseli”, aparținând pârâtei B. SRL, din perspectiva dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit. b), coroborate cu cele ale art. 6 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta a susținut că aceasta este similară mărcii individuale combinate „VESTinFLOOR cu picioarele pe pământ”, al cărei titular este, că există identitate sau similitudine între produsele și serviciile pe care cele două mărci le desemnează, precum și risc de confuzie, inclusiv risc de asociere cu marca anterioară, în percepția publicului.

În esență, a arătat că:

- din punct de vedere vizual, mărcile în litigiu sunt similare întrucât au în componență un element central aproape identic, respectiv inFLOOR, în marca pârâtei, și INDFLOOR, în marca reclamantei, elemente care pot fi confundate din punct de vedere vizual, acest cuvânt fiind esențial și foarte important în mesajul către consumator deoarece este scris cu litere mult mai mari decât restul textului, de aproape 5 ori mai mare decât sloganul care completează elementul verbal al mărcilor, iar acest nucleu diferă doar prin litera D;

- mărcile sunt aproape identice din punct de vedere fonetic, în ceea ce privește esența elementului verbal și concepția fonetică, întrucât, 7 din cele 8 litere ale cuvântului INDFLOOR al mărcii anterioare, adică nucleul, coincid cu inFLOOR, care este o parte importantă a mărcii a cărei anulare se solicită, litera D prin care diferă cele două elemente verbale fiind o consoană plasată între alte două consoane, N și F, ceea ce face ca aceasta să nu se audă aproape deloc. Pe de altă parte, dacă se compară SOLUȚII COMPLETE DE PARDOSELI din marca a cărei anulare se solicită, cu CU PICIOARELE PE PĂMÂNT, din marca anterioară, se constată că ambele sunt formate din câte patru cuvinte a căror pronunție respectă același ritm sonor, ca o cadență identică.

- din punct de vedere semantic și conceptual, ambele mărci sunt concepute și construite grafic în jurul nucleului format din cuvântul FLOOR, care provine din limba engleză și înseamnă pardoseală, marca anterioară având adăugat sufixul IND, care sugerează industrie, adică procesare, în timp ce marca societății pârâte are adăugat sufixul IN și particula VEST în față și sugerează INFLOOR din vestul țării, chiar dacă cuvântul infloor nu poate fi tradus. Prin urmare, reclamanta consideră că mărcile pot fi considerate similare din punct de vedere semantic și conceptual și pot crea risc de confuzie în percepția publicului din cauza cuvântului INDFLOOR care diferă de INFLOOR numai printr-o literă, celelalte cuvinte fiind scrise cu caractere mult mai mici decât nucleul mărcii.

- mărcile sunt identice și din punct de vedere al produselor și serviciilor pe care le desemnează, orice încercare de deosebire fiind imposibilă (clasa 35 conține servicii de publicitate și comercializare a produselor din domeniul pardoselilor iar clasa 37 conține servicii de montaj, reparații și întreținere în domeniul pardoselilor). Practic, ambele societăți au același obiect de activitate în asociere cu marca, respectiv comercializare, montaj și întreținere în domeniul pardoselilor.

- în fine, reclamanta a invocat și aspecte care justifică anularea mărcii, raportat la confuzia în rândul publicului, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară, și anume: INDFLOOR este chiar numele comercial al societății titulare și este pe piața de pardoseli din România din anul 2006, folosirea denumirii INDFLOOR ca marcă înregistrată timp de 8 ani, respectiv, din 2013, a creat un grad ridicat de recunoaștere în rândul consumatorilor iar apariția unei denumiri aproape identice pe piață pentru exact aceeași categorie de produse/servicii creează risc de confuzie, societatea reclamantă deține un nume de domeniu care conține marca anterioară, precum și un cont de facebook marca anterioară este promovată pe youtube și în rețeaua www.linkedin.com, apare în comunicate de presă, apare cu articole pe diverse site-uri, pe formularele online de solicitări de oferte din partea clienților și în ofertele societății reclamante către clienți, marca este utilizată în corespondența de afaceri a societății reclamantei, în cadrul târgurilor la care participă, a diferitelor seminare organizate și în cadrul schimburilor de afaceri.

Respingând acțiunea, prima instanţă a apreciat că, în cauză nu este incident cazul de anulare reglementat de art. 56 alin. 1 lit. b) coroborat cu art. 6 alin. 1 lit. b), între cele două mărci neexistând similaritate și nici risc de confuzie sau de asociere.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a analizat comparativ semnele în conflict și prin raportare la produsele pe care acestea le protejează, reținând, în mod explicit, faptul că analiza similarității vizuale, fonetice sau conceptuale a mărcilor în discuție trebuie să aibă în vedere impresia generală dată de mărci, ținând cont, în special, de componentele lor distinctive și dominante și de faptul că „trebuie evaluată importanța fiecărui tip de similitudine (respectiv vizuală, fonetică sau semantică) ținând cont de categoria de produse sau servicii în cauză și de modalitatea de comercializare”(C-342/97 Lloyd, C-251/95 Sabel).

Aplicând aceste principii generale la speța dedusă judecății, instanța a constatat că, vizual, mărcile nu sunt similare întrucât culorile sunt fundamental diferite, după cum și emblemele caracteristice sunt diferite. Dacă marca solicitată conține culoarea albastru/turcoaz, un element figurativ sub forma unui romb/pătrat aplatizat, marca anterioară folosește nuanțe de roșu/grena și o emblemă fundamental diferită. De asemenea, grafica folosită este diferită.

Deși ambele mărci conțin particula ”FLOOR”, care înseamnă podea/pardoseală în limba engleză, s-a apreciat că acest element general se referă strict la domeniul în care activează ambele societăți (servicii din clasele 35, respectiv 37 – pardoseli, servicii de montaj, reparații și întreținere din domeniul pardoselilor), astfel că, în mod firesc, marea majoritate a societăților care activează în acest domeniu vor folosi acest element pentru a induce publicului ideea că furnizează respectivele produse.

Totodată, s-a apreciat că simpla alăturare a particulei ”IN” de cuvântul ”FLOOR” în marca solicitată, față de ”IND” alături de ”FLOOR” în marca anterioară, nu atrage o confuzie în mintea consumatorului mediu.

Fonetic, instanța a considerat că mărcile nu sunt similare, pronunțiile în limba română sau în limba engleză fiind diferite.

Singurul element apropiat din acest punct de vedere al cele două mărci ar putea fi alăturarea ”INDFLOOR” versus ”INFLOOR”, dar, ținând cont de faptul că marca solicitată mai are adăugat elementul ”VEST”, iar marca anterioară folosește terminologia ”INDFLOOR Group” s-a reținut că există o distinctivitate suficientă, riscul de confuzie fiind rezonabil de scăzut, în special în raport de faptul că marca solicitată folosește și sloganul ”soluții complete de pardoseli”, față de sloganul mărcii anterioare ”cu picioarele pe pământ”.

Din punct de vedere conceptual, s-a constatat că marca a cărei anulare se solicită sugerează faptul că serviciile furnizate, legate de pardoseli provin dintr-o zonă de vest, iar marca opusă sugerează existența unui grup ”cu picioarele pe pământ”.

Curtea de apel a menținut soluția instanței de fond, reținând că, în litigiu sunt două mărci combinate, fiecare dintre acestea conținând câte un element grafic fantezist şi un colorit diferit, că acestea conțin elemente verbale secundare „cu picioarele pe pământ”, respectiv „Soluţii complete de pardoseli”, care sunt explicative şi scrise cu fonturi de dimensiuni mai reduse, dar și elementele dominante, „INDFLOOR”, respectiv „VESTinFLOOR”, a căror comparare nu evocă o similaritate, şi în nici un caz una care să provoace confuzie şi/sau asociere.

Instanța de apel a mai reținut că elementul comun al celor două mărci este cuvântul „FLOOR”, element ce are caracter descriptiv în raport de produsele şi serviciile oferite, respectiv servicii de montaj, reparații şi întreținere în domeniul pardoselilor („floor” însemnând în limba engleză „podea”, „pardoseală”), astfel că este mai slab distinctiv şi oferă o protecție mai redusă.

În plus, s-a constatat că, față de poziționarea acestui element în cadrul celor două mărci, respectiv, în partea finală a elementului verbal dominant, proeminența în marca pârâtei revine particulei „VEST”, cu care aceasta începe şi care face ca elementele asemănătoare fonetic „inFLOOR”, respectiv, „INDFLOOR” să nu conducă la o similaritate auditivă şi fonetică, fiind, astfel, exclusă o confuzie, mai ales în condiţiile în care, vizual, grafica şi coloritul diferă şi exclud asocierea între cele două mărci, chiar dacă se referă la produse similare.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că, deși nu a făcut referiri exprese la criteriile și etapele analizei riscului de confuzie/asociere statuate de jurisprudența CJUE, instanța de apel, în analiza similarității și la aprecierea riscului de confuzie și de asociere, s-a raportat la acestea, analizând similaritatea mărcilor în litigiu, în plan vizual, fonetic și conceptual, cu reținerea impresiei de ansamblu și a percepției consumatorului român.

Deși recurenta apreciază că motivarea deciziei este lacunară, Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de față, sunt îndeplinite. În condiţiile în care instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care a menținut soluția Tribunalului, analizând fiecare element al mărcilor în litigiu, pe toate palierele mai sus menționate, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluţia pronunţată.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. 1 C.proc.civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază, astfel încât, va înlătura ca nefondate susținerile în sens contrar formulate de reclamantă prin motivele de recurs.

Revenind la motivele de nelegalitate circumscrise de recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în cadrul cărora aceasta susține că, neluând în considerare jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a apreciat în mod greșit că nu există similaritate și nici risc de confuzie între mărcile în litigiu, considerând, astfel, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 pentru a se dispune anularea unei mărci, Înalta Curte reține următoarele:

Analiza comparativă, în vederea determinării similarității între mărci şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, impune, de principiu, analiza și interpretarea situației de fapt și a probelor, ceea ce înseamnă că instanța de recurs nu poate cenzura însuși rezultatul comparării, dat fiind că atribuțiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., nu şi a temeiniciei acesteia, respectiv a reevaluării situației de fapt.

Prin urmare, faţă de invocarea, prin motivele de recurs, a cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită de către instanţa de apel a normelor de drept material, Înalta Curte va verifica doar criteriile aplicate de către instanţa de apel în examinarea comparativă a celor două mărci pentru determinarea similarității şi a riscului de confuzie, ținând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Potrivit acestor criterii, aprecierea trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu produsă de cele două mărci în percepția consumatorului mediu, dat fiind că publicul relevant percepe o marcă, în mod normal, ca pe un tot şi nu procedează la o examinare a diferitor detalii ale mărcii sau ale unui semn utilizat ca marcă (de exemplu, hotărârile pronunţate în Cauzele C - 251/97 Sabel, C- 193/06 Nestlé, C - 334/05 Shaker, C - 591/12 Bimbo), cu atât mai mult cu cât consumatorul nu are întotdeauna posibilitatea să studieze semnele concomitent.

Determinarea impresiei de ansamblu, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ținând cont de toți factorii relevanți din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii şi a ponderii lor în percepția publicului vizat (C - 591/12 Bimbo, pgf. 34 şi 35), luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante. Aşadar, în examinarea comparativă, se ţine cont de componente, chiar dacă nu sunt dominante, cu condiţia să nu fie neglijabile.

Compararea mărcilor, în integralitatea lor, se realizează pe trei niveluri: vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, comparație care se realizează luându-se în considerare forma în care acestea sunt protejate.

Pe de altă parte, pentru examinarea comparativă, nu este necesar ca una sau mai multe componente ale mărcii pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic în celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în percepția publicului conduce la concluzia existenţei similarității semnelor.

Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se poate reține că instanța de apel ar fi ignorat criteriile de determinare a similarității semnelor și a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, sau că ar fi aplicat criterii greșite, câtă vreme, din considerentele deciziei recurate, mai sus prezentate, rezultă, dimpotrivă, că acestea au fost valorificate în analiza similarității celor două mărci, Curtea de apel menținând și suplimentând, chiar, argumentația primei instanțe, argumentație care, așa cum s-a arătat deja, relevă parcurgerea etapelor pentru analiza riscului de confuzie așa cum rezultă ele din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea regulamentului privind marca comunitară și a directivei vizând armonizarea legislațiilor naționale referitoare la mărci.

Potrivit art. 56 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, dacă înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 din acelaşi act normativ, lit. b) a art. 6 alin. (1) din legea mărcilor stabilind că o marcă este susceptibilă a fi anulată dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară.

În cauză, în evaluarea acestui motiv de anulare a mărcii pârâtei, instanţa de apel, verificând soluţia dată de tribunal, a constatat că aceasta este temeinică și legală, dar a suplimentat analiza efectuată de prima instanță, analizând comparativ ea însăși elementele ce compun mărcile în litigiu, pentru a confirma concluzia lipsei similarități acestora.

Astfel, reținând că, în conflict, sunt două mărci combinate, INDFLOOR cu picioarele pe pământ, respectiv, VESTinFLOOR Soluţii complete de pardoseli”, ce conțin elemente grafice și verbale, instanţa de apel a procedat la individualizarea fiecărui element în parte și, apoi, la analiza comparativă a acestora, constatând, sub un prim aspect, că, din punct de vedere vizual, elementele grafice sunt fanteziste și au colorit diferit, astfel că, din această perspectivă, nu există similaritate și nici risc de confuzie.

Pe de altă parte, cu referire la elementele verbale, a constatat, că fiecare dintre cele două mărci cuprinde atât elemente secundare (cu picioarele pe pământ, respectiv, soluții complete de pardoseli), care sunt explicative și scrise cu fonturi de dimensiuni mai reduse, cât și elemente dominante (INDFLOOR, respectiv VESTinFLOOR), care, supuse comparației, nu evocă nicio similaritate și nici risc de confuzie sau asociere.

Totodată, instanța de apel a constatat, în acord cu judecătorul fondului, că mărcile supuse analizei conțin un element comun, respectiv, cuvântul FLOOR, care, în limba engleză, înseamnă podea, pardoseală, dar că, având caracter descriptiv în raport de produsele și serviciile oferite, respectiv servicii de montaj, reparații și întreținere în domeniul pardoselilor, acesta este mai slab distinctiv și, deci, oferă o protecție mai scăzută, întrucât, în mod firesc, societățile care activează în acest domeniu vor folosi de regulă acest element pentru a induce publicului ideea că furnizează astfel de produse.

Procedând la analiza comparativă a mărcilor din punct de vedere fonetic, instanța de apel a apreciat că, deși acestea conțin elemente asemănătoare (fonetic), INDFLOOR, respectiv, inFLOOR, totuși, în raport de poziționarea elementului FLOOR în cadrul mărcii pârâtei, respectiv, la finalul elementului verbal dominant (VESTinFLOOR), accentul cade pe particula VEST, cu care acesta începe și care face ca elementele asemănătoare fonetic inFLOOR și INDFLOOR să nu conducă la o similaritate auditivă și fonetică, tocmai pentru că atenția cade asupra primei particule VEST.

Deși, din punct de vedere conceptual, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate nu există o analiză concretă a mărcilor în litigiu, este cert că s-a constatat similitudinea celor două mărci, în condiţiile în care instanța de apel a reținut că elementul verbal comun al acestora FLOOR, fiind un element descriptiv, face referire la produsele/serviciile pentru care cele două mărci sunt destinate să fie folosite.

Înalta Curte constată că acest mod de analiză relevă aplicarea corespunzătoare a criteriilor indicate în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de stabilire a similarității mărcilor comparate, în vederea aprecierii globale a riscului de confuzie, instanţa de apel analizând toate elementele care contribuie la crearea impresiei de ansamblu a acestora, susținerile în sens contrar formulate de recurentă fiind neîntemeiate.

Prin motivele de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că elementul verbal dominant și principal este INDFLOOR, acesta fiind elementul din marca combinată care va rămâne în mintea consumatorului mediu avizat și care poate produce riscul de asociere între întreprinderi.

Dincolo de împrejurarea că această susținere este făcută pentru prima dată în recurs, în condițiile în care, în apel, potrivit celor deja arătate, reclamanta nu a formulat nicio critică cu privire la soluția dată cererii de anulare întemeiate pe art. 56 în referire la art. 6, necontestând, deci, calificarea pe care instanța de judecată a dat-o încă de la fond elementului FLOOR ca fiind elementul principal și dominant al mărcilor în litigiu, ea nu poate fi primită întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurenta nu a indicat și, cu atât mai puțin, nu a demonstrat încălcarea de către instanța de apel, atunci când a făcut această apreciere, a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ..

Cu alte cuvinte, critica astfel formulată vizează aprecierea instanței devolutive asupra unei chestiuni de fapt, ce nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, deoarece nu constituie un aspect de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, presupunând o nouă analiză a similarității mărcilor și a semnului în conflict, precum și a riscului de confuzie și de asociere și nu o verificare a legalei aplicări a criteriilor statuate de jurisprudența națională și comunitară.

Pe de altă parte, recurenta a mai susținut că, și în situația în care s-ar admite că elementul verbal și dominant este FLOOR, simplul fapt că acesta este considerat slab, din cauza caracterului descriptiv, ori lipsit de distinctivitate nu poate conduce per se la concluzia că mărcile în litigiu nu ar fi similare și deci nu ar produce risc de confuzie, ceea ce înseamnă că urmează să se aprecieze de la caz la caz dacă elementul lipsit de distinctivitate din cadrul mărcii reprezintă un factor important în examinarea riscului de confuzie sau nu. Recurenta a invocat, în acest sens, cauza Hansson C-705/17, din care rezultă că instanța europeană nu este de acord cu excluderea a priori din examinarea riscului de confuzie a elementului asupra căruia există un disclaimer.

Critica este nefondată întrucât, din considerentele deciziei atacate rezultă cu evidență faptul că, deși a reținut caracterul mai slab distinctiv al elementului FLOOR, instanța de apel nu l-a considerat ca fiind lipsit de importanță și nu l-a eliminat din analiză, ci, dimpotrivă, pentru a concluziona cu privire la inexistența similarității și a riscului de confuzie, a procedat la analiza fonetică a celor două mărci în cadrul căreia, având în vedere poziționarea elementului FLOOR în cadrul celor două mărci, respectiv în partea finală a elementului verbal dominant, a constatat că, proeminența în marca pârâtei revine particulei VEST cu care aceasta începe și care face ca elementele asemănătoare fonetic din cele două mărci inFLOOR și INDFLOOR, care includ această particulă, FLOOR, să nu conducă la similaritate auditivă și fonetică, mai ales în condițiile în care din punct de vedere vizual, grafica și coloritul diferă și exclud orice asociere între cele două mărci.

Prin urmare, instanța a stabilit că, deși este comun celor două mărci, elementul FLOOR nu este de natură a conduce la concluzia că mărcile sunt similare, dar nu pentru că, fiind descriptiv și lipsit de distinctivitate, are un caracter mai slab, ci pentru că, în examinarea riscului de confuzie, el nu este un factor important, câtă vreme, ca urmare a poziționării sale în cuprinsul elementului verbal al mărcii pârâtei, accentul nu cade pe el, ci pe particula VEST.

Așadar, nu se poate susține că instanța de apel a exclus a priori din examinarea riscului de confuzie, elementul descriptiv, astfel încât critica de nelegalitate formulată de recurentă, din această perspectivă, urmează a fi înlăturată.

Este adevărat că, în contextul criteriilor de apreciere a similarității și a riscului de confuzie, recurenta-reclamantă, reluând susținerile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a contestat și modul în care instanța de apel a analizat similaritatea din punct de vedere fonetic a celor două mărci, expunând propria viziune asupra acesteia.

Însă, susținerile astfel formulate nu pot fi analizate întrucât vizează aprecierea unor aspecte de fapt ce nu pot fi reevaluate de către instanța de recurs, ele excedând cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi analizată legalitatea deciziei atacate, câtă vreme nu relevă aspecte de aplicare eronată a normelor de drept material sau a criteriilor de evaluare rezultate din jurisprudența CJUE, ci doar nemulțumirea recurentei cu privire la concluziile instanței de apel.

Neîntemeiate sunt și susținerile în cadrul cărora recurenta a criticat modul în care instanța de apel a apreciat riscul de confuzie/asociere.

Astfel, pe de o parte, susține că instanța de apel ar fi trebuit să constate că serviciile desemnate de mărcile în litigiu sunt similare în grad foarte ridicat, că, din punct de vedere fonetic şi vizual, mărcile sunt similare, iar din punct de vedere conceptual, mărcile sunt identice, iar, pe de altă parte, invocând cauza Canon Kabushiki Kaisha/Metro-Goldwyn-Mayer, C-39/97 și cauza Lloyd Schuhfabrik MeyerLloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, susține că, în aprecierea globală a riscului de confuzie, Curtea de apel ar fi trebuit să constate şi să dea importanţă faptului că similitudinea conceptuală în mod ridicat a mărcilor neutralizează diferențele vizuale, precum şi că, pentru tipul de servicii desemnate de mărci, marca recurentei mai degrabă se rostește prin desemnarea elementului principal şi dominant care atrage, implicit, identitatea conceptuală.

Înalta Curte constată că, și din această perspectivă, recurenta-reclamantă a formulat susțineri care critică valoarea dată de către instanţa de apel elementelor verbale analizate, reiterând, practic, susținerile potrivit cărora elementul principal și dominant ce ar trebui luat în considerare este INDFLOOR și nu cel reținut de instanța de apel, respectiv FLOOR.

Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la concluzia la care a ajuns instanţa de apel nu poate reprezenta o critică de nelegalitate a hotărârii recurate, aptă a fi analizată prin prisma vreunuia dintre motivele de casare reglementate de lege, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, constatările instanței de apel sunt pe deplin justificate.

Cât privește similaritatea din punct de vedere conceptual a celor două mărci, deși este evident că aceasta există, fiind reținută ca atare de instanțele de fond, nu este suficientă pentru a permite concluzia existenței riscului de confuzie/asociere. Prin urmare, deși susținerile recurentei cu privire la similaritatea conceptuală sunt întemeiate, ele nu pot atrage incidența cazului de anulare reglementat de art. 56 alin. 1 lit. b coroborat cu art. 6 alin. 1 lit. b, întrucât criteriul clasei de produse nu este relevant doar prin el însuși, analiza similarității mărcilor și a riscului de confuzie trebuind să se raporteze și la celelalte criterii.

Or, având în vedere că examinarea globală a acestui risc implică o interdependență între toți factorii ce trebuie luați în considerare și, câtă vreme, în cauză, instanța de apel a stabilit, în urma analizei comparative a celor două mărci, că nu există niciun element care să conducă la similaritatea vizuală, auditivă și fonetică a acestora, simplul fapt că ele privesc aceeași clasă de produse nu este suficient pentru a impune concluzia existenței riscului de asociere sau a riscului de confuzie, similitudinea conceptuală ridicată a celor două mărci nefiind de natură a neutraliza diferențele constatate pe celelalte paliere ale analizei.

Cu alte cuvinte, deși mărcile au un grad ridicat de similaritate conceptuală, acesta nu este în măsură să neutralizeze diferențele vizuale şi fonetice, neexistând riscul de confuzie sau asociere.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, constată că, în aprecierea globală a similarității și a riscului de confuzie, în mod corect instanța de apel, în acord cu jurisprudența CJUE, s-a bazat pe impresia de ansamblu creată, luând în considerare, prioritar, deosebirile dintre cele două semne și, fără a nega existența unor asemănări, a apreciat în mod corect că acestea sunt nesemnificative în imaginea de ansamblu și nu sunt de natură a atrage riscul de confuzie, raportat la percepția consumatorul român, soluția dată cererii de anulare a mărcii pârâtei, întemeiată pe art. 56 alin. 1 lit. b în referire la art. 6 alin. 1 lit. b din Legea nr. 84/1998, fiind, astfel, legală.

În consecință, din această perspectivă, nu se poate reține incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ..

Subsumat aceluiași caz de casare, recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. 1 lit. c) (având corespondent în art. 47 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 84/1998), referitoare la reaua credință cu care a fost solicitată înregistrarea mărcii, precum și cu încălcarea jurisprudenței CJUE în materie de interpretare a relei credințe.

În concret, invocând acest caz de anulare a mărcii, reclamanta a susținut, prin cererea de chemare în judecată, că reaua-credință a pârâtei rezultă, pe de o parte, din aceea că, anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, aceasta avea cunoștință de faptul că denumirea INDFLOOR aparține societății reclamante și că aceasta își desfășura activitatea de 18 ani, iar, pe de altă parte, din contextul relațiilor existente între cele două societăți, pârâta cunoscând faptul că reclamanta deține marca încă din anul 2013.

Societatea pârâta s-a numit, până în anul 2019, C. SRL, iar, în urma notificărilor de contrafacere expediate de reclamantă, aceasta a depus la OSIM cerere de înregistrare a mărcii INFLOOR VEST Soluții complete de pardoseli și și-a schimbat numele în B. SRL, renunțând la litera D din cuvântul INDFLOOR și adăugând 2012.

Respingând cererea de anulare întemeiată pe motivul ce vizează reaua credință a solicitantului la înregistrarea mărcii în litigiu, instanța de fond a considerat că acesta nu este incident, pentru că nu s-a dovedit că scopul urmărit de pârâtă ar fi fost unul pur șicanatoriu sau de a-i crea reclamantei un prejudiciu, pârâta urmărind, de fapt, realizarea unor activități comerciale în domeniul în care activează reclamanta, aspect care nu îi este interzis.

Instanța de fond a apreciat că lipsa relei-credințe este cu atât mai evidentă cu cât, din propriile susțineri ale reclamantei, rezultă că pârâta este o societate condusă de un fost asociat al reclamantei care s-a desprins din societate și și-a înființat propria companie în același domeniu de activitate, ceea ce denotă reala intenție a societății pârâte de a-și desfășura activitatea, acesta fiind motivul pentru care și-a înregistrat marca.

Declarând apel împotriva acestei hotărâri, reclamanta a reluat argumentele dezvoltate în fața primei instanțe în sprijinul solicitării de anulare a mărcii pârâtei pe motivul relei credințe la înregistrare, insistând pe relațiile existente între administratorii celor două societăți în conflict, anterior înregistrării mărcii pârâtei, sens în care a arătat că aceștia au fost asociați până în anul 2015 în cadrul societății pârâte, care se numea la acea dată C. SRL, că marca INDFLOOR Group cu picioarele pe pământ” aparținea reclamantei, din anul 2013, ca marcă înregistrată, dar era utilizată în activitatea sa comercială încă de la înființarea societății, din anul 2004 și că, la retragerea din societate a asociatului X. (administratorul reclamantei), părțile au încheiat un contract de cesiune a părților sociale, prin care administratorul societății pârâte a recunoscut că sintagma „INDFLOOR” este marca înregistrată proprietatea A. şi s-a obligat să renunțe la folosirea acestei sintagme în anumite condiţii. De asemenea, s-a convenit ca fiecare din cele două societăți să activeze doar pe raza anumitor județe, pârâta asumându-şi în mod expres obligația ca, în cazul în care va desfășura activități comerciale în afara razei teritoriale convenite, să renunțe la sintagma „INDFLOOR”, aceasta marcă fiind proprietatea reclamantei A..

Începând cu anul 2019, pârâta nu a mai respectat convenția, demarând inclusiv procedura de înregistrare a propriei mărci, „INFLOOR VEST Soluţii complete de pardoseli”, la care a renunțat în urma opoziției reclamantei, depunând, ulterior, la înregistrare marca ce face obiectul prezentului litigiu, respectiv „VESTinFLOOR Soluţii complete de pardoseli”, toate aceste aspecte fiind de natură a pune în evidență reaua credință a pârâtei.

Prin decizia recurată, instanța de apel a menținut soluția judecătorului fondului, reținând că, ceea ce trebuie stabilit în cauză, din perspectiva acestui motiv de anulare, este scopul pe care l-a avut pârâta la înregistrarea mărcii, respectiv, dacă aceasta a urmărit fraudarea intereselor reclamantei ce decurg din marca proprie, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că aceasta a respectat sau nu clauzele contractului de cesiune a părţilor sociale cu privire la modul de împărțire a sferei teritoriale a activității comerciale și la utilizarea drepturilor asupra termenului „INDFLOOR”, acestea fiind chestiuni de drept contractual comercial şi nu fac obiectul prezentei cauze.

Curtea a subliniat că respectiva convenție poate fi folosită doar ca mijloc de dovedire a existenţei vreunuia dintre elementele care conturează reaua credință la înregistrarea mărcii, astfel că numai în aceste limite va fi luată în considerare.

Or, strict din perspectiva relei credințe la înregistrarea mărcii, Curtea a notat că, deși este cert că pârâta cunoștea existenţa mărcii anterioare a reclamantei, nu rezultă de nicăieri că scopul înregistrării propriei sale mărci a fost acela de a șicana, parazita sau bloca utilizarea mărcii reclamantei.

Împrejurarea că pârâta, după ce şi-a schimbat denumirea, prin eliminarea literei „D” din interiorul denumirii „INDFLOOR”, devenind „Infloor”, a demarat procedura de înregistrare a unei mărci parțial diferite de cea a reclamantei, „INFLOOR Vest Soluţii complete de pardoseli” – elementul de diferenţa fiind „Vest Soluţii complete de pardoseli”, cu grafică distinctă – dar care păstrase o anumită similaritate în privința elementului verbal dominant „InFloor”, şi-a retras apoi această marcă de la înregistrare, imediat ce reclamanta a formulat opoziție, pentru ca ulterior să depună la înregistrare o formă modificată şi mult mai bine diferențiată de cea a reclamantei, a fost apreciată de către instanța de apel ca fiind, mai degrabă, o dovadă de bună credință a pârâtei, o dovadă a intenției de a-și promova propria activitate comercială, într-o formă apropiată de numele comercial sub care această activitate a fost desfășurată în timp, dar care, în acelaşi timp, să difere şi să nu afecteze marca reclamantei.

În fine, instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care s-a constatat inexistența similarității şi a riscului de confuzie între cele două mărci, ideea de rea credință este exclusă, tocmai pentru că utilizarea de către pârâtă a mărcii sale nu este de natură a afecta marca reclamantei.

În recurs, reclamanta a reiterat susținerile formulate în fața instanțelor de fond în raport de care consideră că se impune reținerea relei credințe la momentul înregistrării mărcii, și, invocând Cauza C-529/07 Chocoladenfabriken Lindt&Sprungli AG vs. Franz Hauswirt GmbH, în care CJUE a stabilit că aprecierea relei-credinţe se va face cu luarea în considerare a tuturor factorilor importanți (pertinenţi) ai cauzei şi care existau la momentul depunerii cererii de înregistrare a semnului, a solicitat să se constate că, în cauză, elementele de apreciere a relei credințe sunt întrunite, având în vedere certitudinea cunoașterii existenţei mărcii anterioare a reclamantei, faptul că părțile prestează aceleași servicii pe o piață delimitată teritorial, precum şi faptul că intimata, deși avea în sarcină respectarea obligațiilor contractuale, a încălcat principiul pacta sunt servanda.

În opinia recurentei, instanța de apel a interpretat greșit dispoziţiile privitoare la reaua-credință, în raport de contractul din data de 14.08.2015, atunci când a reținut că respectarea sau nerespectarea convenției nu are relevanță în speță, întrucât, în realitate, neexecutarea obligațiilor contractuale naște o prezumție de culpă în sarcina celui ce se obligă, așa cum în mod expres prevede art. 1548 Cod civil, în speță fiind vorba de nerespectarea de către intimată a obligației de a-şi limita teritorial prestarea serviciilor la județele Timiş, Arad, Caraș-Severin şi Hunedoara, urmată de înregistrarea unei mărci având ca element principal şi dominant elementul principal şi dominant al mărcii reclamantei.

Criticile formulate sunt nefondate.

În acest sens, Înalta Curte reține că, în hotărârea pronunţată la data 11.09.2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că, în analiza relei credințe, instanţa trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenţi specifici speței şi existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoașterea faptului relevant – elementul obiectiv); intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Așadar, reaua credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoașterea faptului relevant, respectiv, existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă (elementul subiectiv).

Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Astfel concepută, reaua credință ce interesează dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. c) este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârșirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obține foloase injuste sau, cel puțin, intenția neloială a celui care a înregistrat marca.

Analizând decizia atacată prin prisma susținerilor recurentei circumscrise motivului de recurs ce vizează modul de soluționare a cererii de anulare a mărcii în litigiu pentru înregistrarea acesteia cu rea credință, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza relei credințe, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menționată, susținerile recurentei referitoare la încălcarea acestora și, deopotrivă, la aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 84/1998, fiind nefondate.

Astfel, în speță, este certă cunoașterea de către pârâtă a mărcii reclamantei, date fiind relațiile existente între administratorii celor două societăți în conflict, anterior înregistrării mărcii pârâtei, și faptul că părțile prestează aceleași servicii, aspecte reținute în mod judicios de instanțele de fond și necontestate de pârâtă.

În ceea ce priveşte intenția frauduloasă a celui care a înregistrat marca, recurenta, invocând reaua credință a pârâtei, a susținut că aceasta rezultă din înregistrarea de către societatea pârâtă a mărcii sale care este identică din punct de vedere conceptual și similară din punct de vedere vizual și fonetic cu marca reclamantei, precum și din conduita ulterioară a pârâtei, constând în pătrunderea cu această marcă în ariile teritoriale ale reclamantei, delimitate prin contractul de cesiune de părți sociale din data de 14.08.2015.

Cu referire la primul aspect, instanța de apel a apreciat în mod corect că, în condițiile în care s-a constatat că nu există similaritate și nici risc de asociere între cele două mărci, ideea de rea credință este exclusă, tocmai pentru că utilizarea de către pârâtă a mărcii sale nu este de natură a afecta marca reclamantei.

Având în vedere și statuările din cuprinsul prezentei decizii, privind inexistența similitudinii și a riscului de asociere/confuzie dintre cele două mărci aparținând părților, care confirmă soluția dată de instanțele de fond cererii de anulare a mărcii pe motivul reglementat de art. 56 alin. 1 lit. b) coroborat cu art. 6 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte apreciază că nu se impune nicio analiză suplimentară.

Instanța de apel a mai reținut că nu rezultă de nicăieri că scopul înregistrării de către pârâtă a propriei sale mărci a fost acela de a șicana, parazita sau bloca utilizarea mărcii reclamantei.

Argumentul este corect întrucât simpla împrejurare că pârâta a înregistrat o marcă, pe care reclamanta o apreciază ca fiind similară cu cea a cărei titulară este, nu poate fi asimilată relei credințe și nu echivalează cu fraudarea intereselor legitime ale reclamantei, câtă vreme nu există nicio dovadă că scopul înregistrării a fost acela de a crea confuzie între marcă și semnul deja utilizat de reclamantă, de a o șicana pe reclamantă, de a o împiedica în folosirea normală a propriei mărci sau de a-i crea un prejudiciu.

Cu referire la conduita pârâtei rezultată din încălcarea de către aceasta a obligațiilor contractuale asumate prin convenția de cesiune a părților sociale din 14.08.2015, în mod corect instanța de apel a subliniat că actul de cesiune a părților sociale, invocat de reclamantă poate fi folosit doar ca mijloc de dovedire a existenţei vreunuia dintre elementele care conturează reaua credință la înregistrarea mărcii, astfel că numai în aceste limite poate fi luat în considerare, modalitatea concretă în care părțile și-au îndeplinit obligațiile rezultate din acesta și împrejurarea afirmată de reclamantă în sensul că pârâta nu ar fi respectat clauzele contractului cu privire la modul de împărțire a sferei teritoriale a activității comerciale și la utilizarea drepturilor asupra termenului „INDFLOOR”, fiind chestiuni de natură a atrage, cel mult, răspunderea contractuală a pârâtei și care excedează analizei în prezenta cauză, ținând strict de executarea contractului și de răspunderea ce le revine părților în temeiul acestuia.

Înalta Curte notează că, de principiu, existența unor relații directe sau indirecte între părţi, anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, poate fi un indiciu de rea-credință din partea titularului mărcii. Într-o astfel de situație, înregistrarea unui semn similar sau identic de către titularul mărcii a cărei anulare se cere, în nume propriu, poate fi considerată, în funcție de împrejurări, o încălcare a uzanțelor comerciale cinstite.

Este necesar, însă, să se probeze circumstanțele obiective existente la data depunerii spre înregistrare a mărcii din care se deduce elementul subiectiv al intenției neloiale, element subiectiv care nu poate fi dovedit, de regulă, în mod direct, întrucât ţine de voința internă a unei persoane.

Deși, de regulă, verificarea existenţei relei credințe se face în raport cu data depunerii cererii de înregistrare, totuși, și faptele şi dovezile anterioare datei de depunere pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenția titularului la data depunerii cererii de înregistrare, după cum și cele ulterioare datei de depunere pot avea relevanță, din perspectiva analizării relei credințe, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la data înregistrării.

Însă, în cauză, nu s-a făcut dovada unor astfel de circumstanțe obiective din care să poată fi dedusă existenţa elementului subiectiv al relei-credinţe.

Astfel, faptul că administratorii societăților în litigiu au fost, vreme îndelungată, asociați și că, după ieșirea din societate a administratorului pârâtei, părțile au încheiat o convenție cu privire la marca INDFLOOR, aparținând reclamantei, în sensul că administratorul pârâtei s-a obligat să renunțe la folosirea acesteia, în anumite condiții, că părțile au convenit să își împartă ariile teritoriale în care cele două societăți urma să desfășoare activități comerciale, că societatea pârâtă și-a asumat în mod expres obligația ca, în cazul în care va desfășura activități comerciale în afara razei teritoriale stabilită de comun acord cu reprezentantul societății A. SRL, să renunțe la sintagma INDFLOOR, aceasta fiind marca înregistrată, proprietatea societății A., dar că, după înregistrarea propriei mărci, respectiv marca a cărei anulare se cere în cauza de față, pârâta a pătruns cu marca proprie în județele ce intrau în aria de activitate a reclamantei, nu pot fi calificate ca fiind astfel de circumstanțe obiective, întrucât nu relevă niciun element din care să poată fi dedusă reaua credință a pârâtei la înregistrarea mărcii sale.

Convenția se referă exclusiv la modul de folosire a mărcii INDFLOOR, neavând, deci, nicio legătură cu marca pe care pârâta a înțeles să și-o înregistreze, astfel că presupusa încălcare de către pârâtă a clauzelor acestei convenții, poate atrage, cel mult, răspunderea contractuală a părții, fără niciun fel de consecințe în aprecierea bunei sau relei credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii sale.

Prin urmare, este lipsită de relevanță împrejurarea că pârâta folosește propria marcă chiar și în județele care se află în aria de activitate convenită de părți prin contractul din 2015, dispozițiile art. 1548 Cod civil, invocate de recurentă, precum și principiul pacta sunt servanda a cărui încălcare se reclamă, neavând legătură cu cauza.

Înalta Curte reține, în acord cu opinia instanței de apel, că, ceea ce este esențial de stabilit este atitudinea subiectivă a titularului mărcii a cărei anulare se cere, intenția, scopul urmărit prin înregistrarea mărcii.

Întrucât intenția titularului mărcii supuse anulării nu poate fi dovedită direct, ci trebuie dedusă din anumite circumstanţe obiective, pentru stabilirea acesteia, se poate recurge la presupunerea scopului pentru care a fost înregistrată marca.

Dacă acesta este unul nelegitim, nu este necesar să se şi concretizeze pentru a se dispune anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință.

Scopul înregistrării unei mărci este acela de a distinge propriile produse şi servicii de cele ale concurenților. Denumirea unei societăți individualizează un profesionist, în timp ce marca individualizează produsele şi serviciile oferite de un comerciant de cele ale concurenței.

În speță, pârâta a înregistrat marca pentru clasele de produse şi servicii 35 și 37, și, pornind de la prezumția de bună credință, instanțele de fond au reținut că scopul înregistrării mărcii a fost acela al desfășurării unor activități comerciale specifice, în domeniul în care activează și reclamanta, lucru care nu îi este interzis, al promovării propriei activități comerciale într-o formă apropiată de numele comercial sub care această activitate a fost desfășurată în timp, dar care, în acelaşi timp să difere şi să nu afecteze marca reclamantei.

Deși a afirmat reaua-credință a pârâtei, iar sarcina probei îi revenea, reclamanta nu a reușit să aducă dovezi concludente în acest sens, din nicio probă administrată în cauză nerezultând că scopul urmărit ar fi fost unul pur șicanatoriu sau de a-i aduce prejudicii reclamantei.

Dimpotrivă, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, împrejurarea că pârâta și-a retras de la înregistrare o primă marcă, ce prezenta elemente de similaritate cu marca reclamantei, modificând-o în așa fel încât aceasta să se diferențieze suficient de mult de marca reclamantei, pentru a nu exista niciun risc de confuzie, demonstrează buna credință a pârâtei și lipsa oricărei intenții de fraudare a intereselor reclamantei, justificând o dată în plus concluzia inexistenței relei credințe și, implicit, a legalității soluției de respingere a cererii de anulare a mărcii întemeiate pe dispozițiile art. 56 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998.

În consecință, constatând că nici din perspectiva criticilor ce vizează această soluție nu se poate reține incidenţa motivului de casare invocat, respectiv cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.