Territorial competence for non-decision disputes under Law 165/2013: application of general jurisdiction rules when specific property-location criteria do not apply

Acţiune având ca obiect obligarea A.N.R.P. şi a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziei de compensare. Competenţă teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti

Index alfabetic: conflict negativ

competenţă teritorială

titlu de despăgubire

competenţă teritorială alternativă

Legea nr. 165/2013, art. 35 alin. (11)

C.proc.civ., art. 107 alin. (1), art. 111, art. 116

Luând în considerare succesiunea cronologică a modificărilor aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi interpretând sistematic această reglementare, rezultă că legiuitorul a înțeles să distingă, pe de o parte, între litigiile ce vizează contestarea deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 de către entităţile învestite cu soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietăţii, sau refuzul de soluționare a cererilor adresate acestor entități, caz în care competenţa teritorială a instanţei civile se determină în funcţie locul situării imobilului, și, pe de altă parte, celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, ipoteză în care norma specială nu cuprinde o dispoziţie referitoare la instanţa competentă teritorial.

În absența instituirii, prin legea specială, a unor criterii de stabilire a instanţei civile competente teritorial în alte ipoteze decât cele în care se contestă deciziile emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau, după caz, se deduce judecăţii refuzul de soluționare al cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii, devin aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv cele ale art. 107 alin. (1), precum şi cele ale art. 111 C.proc.civ.

Dat fiind că dispozițiile art. 111 C.proc.civ. reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, rezultă că dreptul de opțiune aparține exclusiv reclamantului, care, potrivit art. 116 din același cod, are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Ca atare, cum reclamantul a ales să sesizeze tribunalul de la sediul autorităților pârâte, în considerarea dispozițiilor art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, completate cu cele de drept comun ale art. 107, art. 111 şi art. 116 C.proc.civ., competenţa teritorială a fost fixată definitiv în favoarea acestei instanţe.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1620 din 12 octombrie 2023

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a IV-a civilă la data de 07.12.2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziei de compensare nr. x/2018, plătibile în 5 rate anuale.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 341 din 22.03.2023, Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Sălaj, reţinând în esenţă că pricina se circumscrie litigiilor privind modalitatea de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (2) din acest act normativ, competenţa teritorială exclusivă revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul.

Prin sentinţa civilă nr. 838 din 14.09.2023, Tribunalul Sălaj-Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că instanţa competentă teritorial nu se determină potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ci conform art. 35 alin. (11) din acelaşi act normativ, care se completează cu dreptul comun, respectiv cu art. 107 alin. (1) C.proc.civ., astfel că instanţa competentă teritorial nu este cea de la locul situării imobilului, ci cea de la sediul pârâtului.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Sălaj-Secţia civilă a suspendat judecata şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte va stabili că instanţa competentă teritorial a soluţiona cauza este Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:

În cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea pârâtelor la emiterea titlurilor de plată aferente deciziei de compensare nr. x/2018, ce a fost emisă în dosarul de despăgubiri nr. x/CC/2013, în temeiul dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013. În raport cu obiectul dedus judecăţii, se reține că norma de competenţă incidentă raportului juridic litigios este cea cuprinsă la art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, care prevede că „litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii”. Din moment ce în litigiu nu se contestă deciziile emise în temeiul art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau refuzul de emitere a acestor decizii în termenul legal, rezultă că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, se constată că alin. (11) a fost introdus în corpul art. 35 din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 658 din 30 iulie 2018, legiuitorul urmărind a realiza un regim unitar de soluţionare a tuturor litigiilor care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, având în vedere că acestea sunt generate de o pretenţie de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată, instanţele de drept civil dobândind, astfel, plenitudine de jurisdicţie în soluţionarea acestor tipuri de cauze.

Se mai reține că, ulterior modificării și completării aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 212/2018, alin. (1) al acestui articol a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 418 din 28 mai 2019, în sensul că „deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și art. 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării”.

Luând în considerare succesiunea cronologică a modificărilor aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi interpretând sistematic această reglementare, rezultă că legiuitorul a înțeles să distingă, pe de o parte, între litigiile ce vizează contestarea deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 (emise de către entităţile învestite cu soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietăţii, respectiv de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor) sau, după caz, refuzul de soluționare a cererilor adresate acestor entități, caz în care competenţa teritorială a instanţei civile se determină în funcţie locul situării imobilului, și, pe de altă parte, celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, ipoteză în care norma specială nu cuprinde o dispoziţie referitoare la instanţa competentă teritorial. Ca atare, prin nicio metodă de interpretare a normelor juridice nu se poate ajunge la concluzia că raţiunea avută în vedere de către legiuitor a fost aceea de a stabili, în privinţa tuturor litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, competenţa teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, astfel cum greşit a reţinut Tribunalul Bucureşti.

În absența instituirii, prin legea specială, a unor criterii de stabilire a instanţei civile competente teritorial în alte ipoteze decât cele în care se contestă deciziile emise în temeiul prevederilor art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau, după caz, se deduce judecăţii refuzul de soluționare al cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii, în mod firesc devin aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv cele ale art. 107 alin. (1) C.proc.civ., conform cărora „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”, precum şi cele ale art. 111 C.proc.civ., potrivit cărora „cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului”.

Dat fiind că dispozițiile art. 111 C.proc.civ. reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, rezultă că dreptul de opțiune aparține exclusiv reclamantului, care, potrivit art. 116 din același cod, are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. În prezenta cauză, reclamantul a ales să sesizeze tribunalul de la sediul autorităților pârâte, astfel că, prin alegerea făcută, în considerarea dispozițiilor art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, completate cu cele de drept comun ale art. 107, art. 111 şi art. 116 C.proc.civ., se constată că acesta a învestit în mod legal Tribunalul București, fiind stabilită în mod definitiv competența teritorială în favoarea acestei instanţe.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București-Secția a IV-a civilă.