Defamatory online article: appeals dismissed, injunctions upheld and monetary damages denied.

Acţiune în răspundere civilă delictuală. Afirmaţii denigratoare. Articol publicat on-line. Încălcarea dreptului la imagine şi reputaţie. Modalităţi de reparare a prejudiciului moral

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă delictuală

Index alfabetic: dreptul la imagine

prejudiciu moral

reparaţie pecuniară

C.civ., art. 253, art. 1386

Art. 253 C.civ. stabileşte un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau ameninţate [cele de la alin. (1) şi (3)], cât şi măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)]. Din analiza acestor reglementări se desprinde, însă, regula potrivit căreia măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate şi, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenţei altei forme de reparaţie, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 alin. (4), măsură văzută ca ultim remediu aplicabil în situația în care celelalte forme de reparație nu sunt suficiente.

Astfel, instanțele nu sunt obligate în a opta pentru o reparaţie pecuniară a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, în funcţie de circumstanţele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale şi de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reținută, au la dispoziţie mai multe forme de sancțiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.

Astfel, soluţia instanţei de apel, care a apreciat că remediile prevăzute de dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. b) şi lit. c) și alin. 3 lit. a) C.civ., respectiv constatarea caracterului ilicit al faptei, încetarea încălcării, interzicerea pentru viitor şi publicarea dispozitivului hotărârii chiar pe site-ul pe care a fost postat articolul incriminat sunt reale, eficace și apte să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant, nefiind necesară măsura reparației pecuniare prevăzute de art. 253 alin. (4) C.civ., este în concordanţă cu principiul general al reparării în natură a prejudiciului, prevăzut de dispoziţiile art. 1386 alin. (1) C.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1777 din 25 octombrie 2023

I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la data de 17.12.2018, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate caracterul nereal, nefundamentat, denigrator şi în special ilicit al articolului publicat în data de 31.10.2018 de ediţia online „Anchete Speciale” şi în comentariile de pe pagina de Facebook la adresa sa şi a conducerii societăţii; să oblige pârâtul la încetarea încălcării drepturilor sale prin publicarea/postarea de articole/comentarii neadevărate similare sau în continuarea articolului publicat în data de 31.10.2018 de ediţia online „Anchete speciale”, inclusiv interzicerea acestora pentru viitor; să oblige pârâtul să asigure comunicarea publică a dispozitivului hotărârii în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă pe acelaşi format şi în aceeaşi publicaţie ca articolul iniţial, precum şi într-un ziar de circulaţie naţională; să oblige pârâtul să publice scuze cu privire la articolul şi comentariile publicate în aceeaşi publicaţie ca articolul iniţial; să oblige pârâtul la plata de daune pentru atingerea adusă drepturilor sale prin materialele reprezentate de articolul publicat în data de 31.10.2018 de ediţia online „Anchete Speciale” şi în comentariile de pe pagina de Facebook la adresa sa, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252, art. 257 C.civ.

La data de 21.01.2019, reclamanta a depus notă precizatoare prin care a arătat că înţelege să evalueze daunele solicitate prin capătul V al cererii de chemare în judecată la suma de 50.000 lei, cu menţiunea că acestea sunt daune morale evaluate pentru prejudiciul adus imaginii, prestigiului şi reputaţiei societăţii.

La data de 11.04.2019, pârâtul a depus cerere de repunere în termen şi întâmpinare prin care a solicitat, în primul rând, repunerea în termenul de depunere a întâmpinării, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nelegală şi netemeinică.

Prin sentința nr. 2435/2019, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 87 din 28.01.2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea; a constatat caracterul nereal, ilicit al articolului publicat de pârât în data de 31.10.2018 în ediţia online „Anchete Speciale” şi în comentariile de pe pagina de Facebook, la adresa reclamantei şi a conducerii acesteia; a obligat pârâtul la încetarea încălcării drepturilor reclamantei prin publicarea, postarea de articole, comentarii în continuarea articolului publicat în data de 31.10.2018 în ediţia online „Anchete Speciale” şi a dispus interzicerea acestora pentru viitor; a obligat pârâtul, ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să asigure publicarea dispozitivului hotărârii pe acelaşi format şi în aceeaşi publicaţie ca articolul iniţial (din data de 31.10.2018), precum şi într-un ziar de circulaţie naţional; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise; a luat act că reclamanta îşi rezervă dreptul de a solicita pe cale separată acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu avocat.

3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1060A din 30.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile părţilor împotriva sentinţei nr. 87/2020 şi a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiate.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1060A/2021 au declarat recurs, ambele părţi.

Recurenta-reclamantă a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi a arătat că nu pot fi păstrate susţinerile instanţei de apel în sensul că „...dacă prejudiciul a fost creat reclamantei prin publicarea on line a articolului, forma cea mai adecvată este publicarea on line a dezminţirii faptelor”. Chiar instanţa de apel indică textul normativ, pe care recurenta îl apreciază ca fiind încălcat şi interpretat greşit, respectiv art. 1386 alin. 1 C.civ. Astfel, deşi recurentei i se recunoaşte producerea unui prejudiciu, se refuză repararea acestuia prin plata de despăgubiri.

Reţinerile instanţei de apel cu trimitere la faptul că este suficientă o măsură simetrică, nu pot fi reţinute chiar dacă s-ar lua în considerare că fapta ilicita şi-a produs efectul prejudiciator, iar prejudiciul nu mai poate fi retractat. Mai mult, între data faptei (31.10.2018) şi data hotărârii judecătoreşti a trecut un timp considerabil în care, în lipsa unei dezminţiri, informaţiile publicate de pârât au prejudiciat în permanenţă recurenta.

Nu se poate agrea acest punct de vedere al instanţei de apel, întrucât este evident faptul că s-a produs recurentei un prejudiciu, pornind numai de la simplul fapt că cele insinuate de către pârât au fost vizualizate de un număr important de persoane care, la rândul lor, puteau multiplica mesajul către altele, fapt ce în mod evident este creator al unui prejudiciu de ordin moral.

Prejudiciul suferit ca urmare a proliferării unor injurii sau informaţii cu caracter defăimător în spaţiul online reprezintă efectul negativ pe care aceste postări le pot avea. Aceasta cu atât mai mult cu cât este imposibil pentru victima faptei ilicite să aibă o reprezentare clară a prejudiciului produs, întrucât nu poate cunoaşte şi nici controla modalităţile în care informaţia iniţială este preluată şi răspândită mai departe în mediul online, pe alte forumuri sau site-uri web.

În apreciere daunelor trebuie luată în considerare calitatea recurentei de unitate reprezentativă în industria auto, reputat şi cunoscut dealer al unor mărci renumite de autovehicule. Suma solicitată ca daune este doar simbolică, prejudiciul fiind mult mai mare, iar sumele solicitate vor fi donate unei fundaţii pentru sprijinirea copiilor din localităţi rurale fără posibilităţi materiale, ce doresc urmarea unor cursuri liceale.

Apreciază că în analiza întrunirii condiţiilor de existenţă a faptei ilicite ar trebui să intre şi particularităţile mediului online, un mediu activ, prin definiţie rapid, în care orice articol sau ştire publicată va ajunge la publicul ţintă într-un timp extrem de scurt iar informaţiile, fie ele false sau adevărate nu pot fi combătute în timp real de partea interesată, întrucât internetul reprezintă un mediu virtual în care informaţiile se proliferează în mod liber.

Din ansamblul articolelor postate pe site-ul administrat de pârât şi comentariile Facebook expuse, rezultă că acestea au fost de natură să contureze, în opinia publicului cititor, o percepţie negativă asupra reputaţiei recurentei-reclamante. Din această perspectivă, rezultă că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate ale angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, în ce priveşte existenţa unei fapte ilicite (postarea pe o pagină de internet a unor informaţii de natură să aducă atingere dreptului la imagine), precum şi în ce priveşte existenţa unui prejudiciu (afectarea în mod negativ a imaginii respectivei persoane). Referitor la condiţia legală de admisibilitate a răspunderii civile delictuale vizând vinovăţia pârâtului, este de reţinut că, aşa cum s-a stabilit recent şi în jurisprudenţa CEDO (cauza D.A. împotriva Estoniei - hotărârea din 10 octombrie 2013), dar şi în jurisprudenţa de dată mai veche a instanţei europene (cauza Ozturk împotriva Turciei, Hotărârea Marii Camere din anul 1999), responsabilitatea pentru publicarea unor afirmaţii defăimătoare la adresa unei persoane revine în primul rând persoanei care face posibilă aducerea la cunoştinţă publică a acestor informaţii.

Recurentul-pârât a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ..

A arătat recurentul că instanţa nu a analizat motivele de apel deduse judecăţii, situaţie ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., respectiv a analizat cauza din perspectiva unor declaraţii mincinoase date de către angajaţii reclamantei.

De asemenea, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit jurisprudenţa CEDO în materie, a indicat condiţii care nu se regăsesc în această jurisprudenţă şi a ignorat baza factuală existentă, încălcând astfel dispoziţiile art. 10 CEDO, respectiv art. 1357 şi urm. C.civ. În acest context, instanţa de apel nu a ţinut cont că pârâtul a acţionat cu bună-credinţă, în calitate de jurnalist, iar informaţiile obţinute de acesta sunt de interes public, au fost probate şi constau în faptul că o maşină nouă de la A. SRL este spălată sub capotă înainte de vânzare, într-o modalitate necorespunzătoare. Totodată, în mod greşit nu s-a făcut distincţia pe care o face Curtea Europeană între afirmarea unor fapte şi a unor judecăţi de valoare.

Contrar celor motivate de instanţa de apel, nu numai că se justifică dar este absolut necesară informarea opiniei publice pe un astfel de subiect. Situaţia este mult mai gravă, cu cât în discuţie este principalul dealer auto marca X în România, respectiv reclamanta A. SRL, care după ce importă autoturismele din străinătate, le spală cu capota deschisă şi le vinde mai departe clienţilor din România.

În cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357 C.civ., iar în raport de specificul speţei, analiza caracterului ilicit al faptei şi a lipsei vinovăţiei pârâtului trebuie să se realizeze prin corelarea dispoziţiilor Codului civil cu dispoziţiile Constituţiei, ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ce fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din legea fundamentală a României. Astfel, având în vedere faptul că litigiul dedus judecăţii aduce în discuţie imaginea unei persoane juridice, precum şi faptul că afirmaţiile pârâtului au fost emise în contextul exprimării unei opinii pe un subiect de interes public, devin incidente prevederile art. 30 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte aspectul bunei sau relei credinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că „existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este succeptibil de dovedit” (cauza Lingens c. Austriei).

Raportat la conţinutul articolului recurentului-pârât, acesta a adus la cunoştinţa opiniei publice informaţii ce se încadrează, în noţiunea de „judecăţi de valoare” dar şi „imputarea unor fapte precise”, aşa cum sunt ele definite de jurisprudenţa CEDO.

În mod greşit s-a reţinut faptul că anumite judecăţi de valoare pot atrage răspunderea recurentului-pârât. Este evident că sintagmele „secretul murdar”, „le arde la motor” sunt simple judecăţi de valoare, simple metafore. Dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită, judecăţile de valoare nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (cauza De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecăţile de valoare, obligaţia de a le dovedi este imposibil de îndeplinit şi aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (cauza Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Franţei).

În susţinerea criticii potrivit căreia instanţa de apel nu a aplicat corect jurisprudenţa CEDO privind baza factuală, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere mărturisirile judiciare ale reclamantei, probele administrate în cauză (înscrisuri, declaraţii de martori, înregistrare video, planşe foto, etc.).

Referitor la buna-credinţă, recurentul-pârât a arătat că nu a publicat imediat informaţiile obţinute, ci mai întâi a luat legătura cu oficialii X România, cărora le-a prezentat cele descoperite la dealerul auto A. Mai mult, a doua zi, în data de 30.10.2018, recurentul a fost contactat de către directorul reclamantei, respectiv dl. Y., care i-a declarat „noi de aceea şi oferim doi ani garanţie la maşinile noi, pentru că le spălăm motoarele. Insă nu o facem ca la orice spălătorie auto. La noi personalul care face aceasta spălare este specializat în acest tip de spălări, nu o face asa orisicum”.

În concluzie, există baza factuală în declaraţia directorului reclamantei care recunoaşte că se spală cu jetul de apă cu capota deschisă nuanţează răspunsul. De asemenea, recurentul-pârât a solicitat opinia unui specialist, care se regăseşte în editorial, respectiv afirmă că „Nu doar că nu este firesc şi normal aşa ceva, dar este chiar dăunător pentru maşină şi componenta sa electrică, cu alte cuvinte nu este recomandat să se facă aşa ceva. Cu atât mai mult la maşinile X care au nişte senzori de o proastă calitate faţă de celelalte branduri auto” (Z. - un cunoscut specialist al domeniului şi vânzărilor auto). Asemenea opinii de specialitate au fost solicitate şi de la reprezentanţii X. dar şi de la alt fabricant important de maşini, firma W., ambele fiind în acelaşi sens, că nu se recomandă spălarea motorului cu jet de apă. În acest context, recurentul-pârât apreciază că a făcut dovada aparenţei de veridicitate şi de credibilitate a afirmaţiilor sale.

Mai arată recurentul-pârât că o parte din afirmaţiile imputate nu se regăsesc în articolul adus la cunoştinţa publicului, respectiv afirmaţia „noi de aceea şi oferim doi ani de garanţie la maşinile noi, pentru că le spălăm motoarele” nu aparţine recurentului, care nu poate răspunde civil pentru afirmaţiile făcute de alte persoane. De asemenea, afirmaţia „O revizie în piaţă, cu piese originale pe care şi dvs. le folosiţi în service, costă cel mai scump 430 lei. La arabii de la A. costa 825 RON” nu a fost indicată de către reclamantă în cererea de chemare în judecată ca fiind prejudiciabilă, însă instanţa a inclus-o din oficiu, încălcând principiul disponibilităţii.

Referitor la sancţiunea aplicată, recurentul-pârât arată că o ingerinţă în libertatea de exprimare a unei persoane, pentru a putea fi considerată conformă cu prevederile art. 10 paragraf 2 din CEDO, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele 3 condiţii: să fie prevăzută de lege; să urmărească unul din scopurile legitime enunţate în art. 10 par. 2 şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului legitim urmărit. Instanţele nu au justificat restrângerea libertăţii de exprimare a jurnalistului pârât (ingerinţa), pe perioada nedeterminată, de a interzice pe viitor recurentului-parat să mai publice, posteze articole, comentarii pe acest subiect, care evident reprezintă o ingerinţă disproporţionată, care nu urmăreşte un scop legitim şi care nu este necesară într-o societate democratică. Nu este suficient ca autoritatea naţională care instituie o măsură ce afectează libertatea de exprimare să justifice soluţia prin simpla invocare a scopului legitim identificat în paragraful 2 al art. 10. Rezultă că, pentru a fi compatibilă cu art. 10 din CEDO, o ingerinţă adusă libertăţii de exprimare trebuie să respecte principiile stabilite de Curte în ceea ce priveşte noţiunea „necesitaţii într-o societate democratică”, astfel cum a fost definită de aceasta.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, (cauza nr. 26132/95, Bergens Tidende si alţii c Norvegiei, hotărârea din 2 mai 2000; cauza Sunday Times c. Marii Britanii, hotărârea din 26 aprilie 1979) analiza necesitaţii unei măsuri ce afectează libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia compatibilităţii cu prevederile Convenţiei, trebuie să evidenţieze faptul că aceasta răspunde unei „nevoi sociale imperioase” care a determinat adoptarea ei.

Instanţa de apel nu a precizat motivele invocate pentru a justifica sancţiunea aplicată jurnalistului, motive care trebuie să fie pertinente şi suficiente, iar măsura în cauză trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Este evident că instanţa de fond nu a făcut aplicarea unor reguli conforme cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene în aplicarea art. 10 alin. 2 din Convenţie.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de netimbrare a recursului reclamantei, arătând că aceasta are obligaţia de a plăti o taxă de timbru în cuantum de 1.052,50 lei, la valoarea sumei contestate. Mai arată recurentul-pârât că reclamanta nu a timbrat corespunzător nici în etapele procesuale anterioare, astfel încât solicită darea acesteia în debit cu suma de 2.015 lei taxă datorată în fond.

În subsidiar, solicită respingerea recursului reclamantei şi arată că sancţiunea solicitată de reclamantă spre a fi aplicat are ca efect restrângerea libertăţii de exprimare, reprezintă o măsură disproporţionată raportat la limitările libertăţii de exprimare în conformitate cu art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană, iar reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului pretins.

Recurenta-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C.proc.civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat.

Contrar susţinerilor pârâtului (în sensul că reclamanta ar efectua practici interzise constând în spălarea cu jet sub presiune a motorului), din probele administrate rezultă că la nivelul societăţii reclamante nu se practică asemenea proceduri, dovadă fiind şi faptul că nu a existat niciodată vreun incident care să fi dus la vreo defecţiune auto datorită unei spălări incorecte.

Modalitatea de redactare a articolului, insinuările din cuprinsul acestuia şi terminologia folosită atât în articol cât şi pe pagina Facebook, sunt de natură să creeze o imagine negativă în rândul publicului ce include şi clienţii, furnizorii şi partenerii reclamantei.

Astfel, referitor la titlul articolului „Secretul murdar al maşinilor X. în România” şi menţiunea din partea de început potrivit căreia A. vinde maşinile şi le arde la motor, reclamanta consideră că folosirea unor termeni inadecvati este de natură a induce în eroare publicul şi de a crea confuzie şi o imagine complet eronată a realităţii, întrucât pe lângă faptul că nu este nimic murdar în activitatea de vânzare a maşinilor, aceasta fiind făcută în condiţii de maximă transparenţă, nu este nici un secret, întrucât astfel cum a prezentat chiar pârâtul este făcută la vedere şi fără vreo metodă de ascundere a procedurilor de pregătire de livrare faţă de client. Utilizarea termenului arde este complet scoasă din context, creând impresia unei distrugeri, stricări, etc, iar în realitate nu se face nimic altceva decât o pregătire pentru livrarea către client a autovehiculului.

Referitor la afirmaţia xă „orice maşină nouă care pleacă de la ei este spălată la motor, cu jet de apă, înainte de vânzare”, reclamanta arată că în cazul evidenţiat inexact în acel video şi în articol menţionat, contrar celor afirmate de pârât, că intervenţia prezentată, fără a deţine acordul acesteia pentru filmare în incintă, face referire la îndepărtarea depunerilor de praf şi de frunze de pe grila de la ştergătoare, folosindu-se un jet de apă. Curăţarea s-a făcut cu capota ridicată pentru a permite accesul deplin la grilă şi nu a presupus intervenţia cu jet pe întregul motor, asa cum se afirmă în articol. Motorul a fost curăţat cu material absorbant specific acestei intervenţii.

Cu referire la afirmaţia noi de aceea şi oferim doi ani garanţie la maşinile noi, pentru că le spălăm motoarele, reclamanta arată că vehiculele X. beneficiază de o garanţie standard de doi ani, garanţie oferită de producător, deci nu există în realitate condiţionarea menţionată de pârât.

În legătură cu afirmaţia citată de pârât, respectiv cu atât mai mult la maşinile X. care au nişte sensori de o proastă calitate faţă de celelalte branduri auto, reclamanta arată că este o concluzie subiectivă, nesusţinută de probe.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1 În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ..

Recurenta A. SRL susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1386 alin. 1 C.civ., respingând cererea de obligare a intimatului la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, în considerarea faptului că măsurile stabilite în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a asigura reclamantei o reparație echitabilă a încălcării dreptului la imagine și reparație.

Critica nu poate fi validată.

Înalta Curte constată că prin acţiunea civilă dedusă judecăţii reclamanta a solicitat (şi) dezdăunarea sa pentru prejudiciul moral pretins a fi fost înregistrat ca urmare a lezării dreptului nepatrimonial la imagine prin săvârşirea unei fapte ilicite de către pârât - publicarea articolului din data de 31.10.2018 în ediţia online „Anchete Speciale” şi comentariile de pe pagina de Facebook la adresa sa -, în conformitate cu dispoziţiile art. 252 şi art. 253 C.civ.

Instanța de apel a apreciat că remediile pentru care instanța de fond a optat, de aplicare a dispozițiilor art. 253 alin. 1 lit. b) şi lit. c) și alin. 3 lit. a) C.civ., respectiv de constatare a caracterului ilicit al faptei, încetarea încălcării şi interzicerii pentru viitor, unite cu publicarea dispozitivului hotărârii, sunt necesare, reale, eficace și apte să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial, moral suferit de reclamantă, nefiind necesară măsura reparației pecuniare prevăzute de art. 253 alin. 4 C.civ.

Art. 1386 C.civ. - pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel - reglementează regula potrivit căreia repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură și numai în cazul în care repararea în natură nu este posibilă, aceasta se va face prin echivalent, sub forma acordării de despăgubiri. În toate cazurile, despăgubirea trebuie stabilită nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul efectiv suferit de victimă.

În materia apărării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea celui vătămat într-un drept al său de a solicita o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat.

Art. 253 C.civ. reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau ameninţate [cele de la alin. (1) şi (3)], cât şi măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)]. Din analiza acestor reglementări se desprinde, însă, regula potrivit căreia măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate şi, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenţei altei forme de reparaţie, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 alin. (4), măsură văzută ca ultim remediu aplicabil în situația în care celelalte forme de reparație nu sunt suficiente.

Pe cale de consecință, instanțele nu sunt obligate în a opta pentru o reparaţie pecuniară a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, astfel cum s-a arătat, în funcţie de circumstanţele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale şi de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reținută, au la dispoziţie mai multe forme de sancțiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.

În acest context, instanța de apel a apreciat că nu se impune adiţionarea sancţiunii pecuniare, permisă de lege, remediile dispuse la judecata în primă instanță fiind considerate suficiente. Prin publicarea hotararii judecatoresti chiar pe site-ul pe care a fost postat articolul, se asigură reparaţia într-o masură suficientă a prejudiciului de imagine suferit de reclamantă prin fapta culpabila a pârâtului, cu un impact puternic asupra utilizatorilor site-ului, independent de intervalul de timp dintre data faptei şi data publicării hotararii judecatoresti.

Faţă de considerentele expuse, o atare solutie se prezintă a fi în concordanţă cu principiul general al reparării în natură a prejudiciului, dupa cum prevad dispoziţiile art. 1386 alin. 1 C.civ..

În plus, a aprecia asupra dozării sancțiunii, în condițiile în care aceasta se încadrează în textele de lege aplicabile, reprezintă un aspect de netemeinicie şi nu unul de legalitate, ceea ce excedează limitelor procesuale de analiză ale recursului.

Înscrisurile depuse la dosar în această faza procesuală de către recurenta-reclamantă nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie în prezenta cale de atac, în contextul în care criticile dezvoltate privesc repararea prejudiciului pretins a fi cauzat de publicarea articolului din data de 31.10.2018, iar înscrisurile se referă la un alt articol de presă - din data de 26.10.2022-, ce depășește cauza juridică dedusă judecății.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, atunci când a analizat modalitatea de reparare a prejudiciului, criticile reclamantei fiind, astfel, nefondate.

II.2 În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ..

Cu titlu preliminar, se are în vedere că prin încheierea din 3.05.2023 s-a constatat că este neîntemeiată excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare şi s-a dispus admiterea în principiu a recursului, în limita celor constatate prin raportul întocmit, respectiv încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. a criticilor privind lipsa analizării tuturor motivelor de apel deduse judecății, precum și încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a criticilor privind modalitatea de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 10 CEDO, respectiv art. 1357 și următoarele C.civ.

Pe cale de consecință, se impune a se stabili că, în ceea ce priveşte pretinsa încălcarea a principiului disponibilității prin reținerea, de către instanța de apel, a unor afirmații care nu i-ar aparține, ori care nu au fost indicate ca prejudiciabile prin cererea de chemare în judecată, nu poate fi subsumată dispozițiilor art. 488 C.proc.civ., întrucât vizează probatoriile administrate în cauză, aspect care excedează analizei de legalitate ce revine instanței de recurs. In mod identic, apărările recurentului-pârât în sensul că instanța de apel nu a aplicat corect jurisprudența CEDO privind baza factuală, întrucât nu a avut în vedere mărturisirile judiciare ale reclamantei, probele administrate în cauză (înscrisuri, declarații de martori, înregistrare video, planșe foto) reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs învestită exclusiv cu analiza aspectele de legalitate.

A) Recurentul-pârât a invocat în cadrul memoriului de recurs incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în considerarea caracterului succint al considerentelor hotărârii şi din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., în sensul că nu a analizat criticile formulate în cuprinsul cererii sale de apel.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte reține că în procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurentul-pârât cu referire la carenţele de motivare ale deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat toate motivele de apel invocate de parte.

Anume, instanţa de apel a structurat motivele de apel, iar în analiza acestora a dezvoltat considerentele privind noțiunea de interes public, precum și buna credință a jurnalistului, prin raporate la jurisprudența CEDO și la considerentele instanței de fond. Totodată, Curtea de Apel București a analizat probele administrate în cauză (înregistrarea prezentată de pârât, declarațiile martorilor, înscrisuri) în vederea verificării aspectelor de fapt invocate de pârât, concluzionând în sensul că “faptele afirmate au fost insuficient documentate, pentru considerentele ce preced, iar judecăţile de valoare nu au fost folosite cu bună credinţă.”

Răspunzând criticilor pârâtului din apel, instanța a analizat conținutul articolului publicat la data de 31.10.2018 în ediţia online „Anchete Speciale”, prin raportare la titlul acestuia, expresiile utilizate și la apărările pârâtului privind tonul folosit de către apelant, în calitate de jurnalist, sens în care a concluzionat că tonul “nu este unul ironic, ci acuzator”. Nu în ultimul rând, curtea de apel a analizat argumentele pârâtului privind parțialitatea instanței de fond, precum și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale -inclusiv sub aspectul lipsei prejudiciului- și proporționalitatea măsurii dispuse de către tribunal.

Raționamentului expus nu i se poate asocia un viciu de nemotivare întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care nu a putut stabili situația de fapt invocată de pârât.

În limitele impuse de cererile părților şi în acord cu dispoziţiile art. 477 alin. 1 şi art. 478 alin. 2 C.proc.civ., Curtea a avut competenţa, dar şi obligaţia, examinării apelului din perspectiva susţinerilor prezentate de pârât în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilităţii părţilor, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. 2 din acelaşi cod, precum şi a principiului aflării adevărului, în condiţiile art. 22 alin. 6 din cod, sens în care a şi procedat. În esenţă, instanţa de apel a avut a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, faţă de soluţia de admitere, în parte, a acţiunii, pronunţată în primă instanţă, raţionamentul Curţii expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente.

Motivul de casare invocat de recurent nu impune un răspuns pentru fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune, iar Curtea de Apel București a analizat motivele de apel formulate şi a oferit un răspuns fundamentat susţinerilor părţii.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. Împrejurarea că recurentul - pârât nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

B) O altă critică a recurentului-pârât circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. vizează pronunțarea hotărârii cu greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 10 CEDO, respectiv art. 1357 și următoarele C.civ.

Această critică este nefondată.

Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deşi se reclamă încălcarea şi greşita aplicare a prevederilor art. 10 CEDO şi art. 1357 C.civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susțină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator, aspecte ce aparţin puterii suverane a instanţelor de fond, astfel că vor forma obiect al analizei acestei instanţe doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecății, reclamanta a acuzat încălcări ale drepturilor nepatrimoniale la imagine şi la reputaţie, produse prin faptele pârâtului de publicare a articolului din 31.10.2018 în ediţia online „Anchete Speciale” şi în comentariile de pe pagina de Facebook la adresa reclamantei şi a conducerii societăţii, având ca temă spălarea cu apă a motoarelor autoturismelor vândute de A. SRL, ce au fost prezentate într-o manieră considerată de aceasta ca denigratoare, defăimătoare şi chiar mincinoasă.

Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtului – ca drept ale cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului– şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speţă a dreptului reclamantei la respectarea drepturilor la imagine şi la reputaţie, drepturi garantate şi apărate pe tărâmul art. 8 din aceeaşi convenţie.

Conform art. 10 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere.

Jurisprudenţa CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri şi responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiţii, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracțiunilor, protecţia sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Instanţa de contencios european a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea de expresie îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat; de asemenea, a subliniat că „îndatoririle şi responsabilităţile inerente” exerciţiului libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, impun jurnaliştilor ca, în relatările pe care le fac privitoare la problemele de interes general, să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, şi a ajuns la concluzia corectă că pârâtul a depăşit limitele libertăţii de exprimare.

În cauză, recurentul pretinde că instanţa de apel nu a avut în vedere că pârâtul a acţionat cu bună credinţă, în calitate de jurnalist - fiind lipsită de relevanţă implicarea personală a acestuia - , iar informaţiile furnizate sunt de interes public, astfel că instanţa de apel a interpretat eronat jurisprudenţa CEDO privind libertatea de exprimare, fără a face distincţia dintre afirmarea unor fapte şi afirmarea unor judecăţi de valoare.

Pentru a analiza criticile recurentului trebuie făcută o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe.

Instanţa de apel a efectuat o analiză sumară a jurisprudenţei CEDO care reflectă modul în care sunt văzute buna credinţă şi interesul public în diverse cauze. În acest sens a reţinut că deşi, de principiu, scopul atragerii atenţiei opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică, legate de politicile comerciale ale unui important dealer auto, ar intra în sfera interesului general, totuşi, examinând conţinutul concret al articolului din 31.10.2018, scopul pârâtului nu are legătură cu aşa zisul interes public afirmat de pârât, ci are scopul –generat de nemulţumirile pârâtului în raporturile personale cu reclamanta - de a furniza un subiect care să nască îndoieli în rândul cumpărătorilor autoturismelor X.

Buna-credinţă a persoanei care se manifestă în spaţiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenţia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni ce interesează publicul şi cea de calomniere, discreditare a unei persoane. Pentru reţinerea bunei-credinţe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informaţiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Maniera dubitativă de prezentare a informaţiilor, sau, dimpotrivă caracterul cert conferit acestora a fost valorificat drept criteriu de identificare a bunei-credinţe a autorului afirmaţiilor într-o serie de cauze (Andreescu c. României, §94, Cumpănă şi Mazăre c. României, §100, Petrina c. României, §37, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, §54).

Faţă de aceste repere, se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel a statuat în mod corect asupra atitudinii subiective a autorului articolului, atât în raport cu adevărul afirmațiilor sale- informaţiile furnizate nefiind suficient documentate, iar probele administrate în cauză au fost interpretate în sensul lipsei dovedirii procedurii descrise în cuprinsul articolului publicat de pârât -, cât și cu scopul demersului său (iniţiat ca urmare a unor nemulţumiri personale ale pârâtului, care nu a probat existenţa altor sesizări sau reclamanţii).

Relativ la limbajul utilizat- pretins a fi folosit cu scopul de a atrage atenţia- Înalta Curte are în vedere că gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a nu prezenta, ca reale, informaţii neconfirmate, întrucât el se aplică în situaţia judecăţilor de valoare şi nu unei situaţii factuale, care trebuie dovedită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere contextul în care au fost realizate afirmaţiile imputate, modul de verificare a informaţiilor, tonul de certitudine, lipsa bazei factuale, apreciază că s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că se infirmă teza bunei-credinţe a pârâtului.

Faţă de argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. invocat de recurentul-pârât.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ., au fost respinse, ca nefondate, ambele recursuri.