Validity of modifying a sale precontract's deadline via instant messaging under the consensualism principle.

Antecontract de vânzare-cumpărare. Principiul consensualismului. Inexistenţa cerinţei încheierii convenţiei în formă autentică. Valabilitatea modificării termenului limită de încheiere a contractului prin intermediul discuţiilor purtate între părţi în aplicaţia Whatsapp

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Contractul

Index alfabetic: antecontract de vânzare-cumpărare

modificarea contractului

principiul consensualismului

principiul simetriei actelor juridice

C.civ, art. 1178, art. 1242, art. 1243, art. 1270

Antecontractul de vânzare-cumpărare este guvernat de principiul consensualismului consacrat de art. 1178 C.civ., potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei. Așadar, în respectarea acestui principiu, antecontractul de vânzare-cumpărare se încheie valabil prin simpla manifestare de voință a părților, prin respectarea cuvântului dat, fără a fi necesar să fie întocmit într-o anumită formă (autentică).

Astfel, chiar dacă părţile au încheiat actul în formă autentică (deşi legea nu o pretinde ca fiind obligatorie pentru valabilitatea convenţiei), modificarea termenului limită prevăzut pentru încheierea contractului prin discuțiile purtate prin intermediul unor mijloace de comunicare la distanță, care asigură transmiterea mesajului în timp real, este valabilă, nefiind nesocotite dispozițiile legale privitoare la încheierea și modificarea contractelor sau normele relative la forța obligatorie a contractelor şi nici încălcat principiul simetriei actelor juridice.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1944 din 2 noiembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389 la 29.03.2021; obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro reprezentând dublul arvunei penalizatoare conform antecontractului de vânzare cumpărare menţionat, la plata sumei de 41000 euro reprezentând parte din preţul achitat, la plata, cu titlu de daune interese, a sumei de 20000 euro, conform antecontractului și la plata cheltuielilor de judecată.

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr.141/S din 19.05.2022, Tribunalul Braşov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și, pe cale de consecință:

A constatat că a intervenit rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1389/2021 de SPN X.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând dublul arvunei penalizatoare; suma de 41.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând parte din preț; suma de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune interese convenite prin antecontract.

A obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 19172,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

3.Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 116/Ap din 01.02.2023, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 141/S/2022 a Tribunalului Braşov; a obligat apelantul pârât la plata către intimatul reclamant a sumei de 5857,89 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

4.Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 116/Ap/2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a declarat pârâtul B.

Prin memoriul de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a susţinut că instanţa de apel a preluat raţionamentul eronat al instanţei de fond, făcând aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1242, art. 1166, art. 1270 C.civ., cu privire la prelungirea duratei contractuale, prin reţinerea potrivit căreia modificarea actului juridic se poate face în orice mod, nefiind necesară forma scrisă, sub forma unui act adiţional autentic, ci doar pe baza unor mesaje whatsapp.

A arătat că, atât judecătorul fondului, cât şi cei din cadrul Curţii de Apel Braşov au avut în vedere, în motivarea soluţiei pronunţate, dispoziţiile art. 1270 C.civ., instanţa de apel referindu-se în plus la dispoziţiile art. 1166 din acelaşi Cod.

A învederat că interpretarea şi aplicarea articolelor mai sus menţionate s-a făcut eronat şi doar în sprijinul intimatului-reclamant, întrucât prin antecontractul de vânzare - cumpărare, termenul pentru încheierea contractului a fost stabilit în data de 31.05.2021 şi nu a fost modificat, într-un mod valabil, contrar celor reţinute de instanţele de fond.

A susţinut, în completare, că potrivit dispoziţiilor legale, modificarea actului juridic era obligatoriu să îmbrace forma unui act adiţional autentic, exprimând în scris acordul părţilor contractante, în caz contrar s-ar ajunge la concluzia inutilităţii, inexistenţei antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389/2021 la SPN X, a clauzelor acestuia, a caracterului său autentic, a voinţei părţilor, coroborat cu posibilitatea modificării oricărei clauze contractuale, inclusiv cu privire la preţ sau cuantum şi daune interese.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurentul-pârât a invocat o aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte natura juridică a sumei de 40.000 euro reţinută de instanţa de apel ca fiind preţ, deşi voinţa intimatului-reclamant a fost clară exprimată în cuprinsul ordinului de plată, fiind indicată titulatura acordării banilor, respectiv împrumut.

Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a reclamat o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiile art. 1539 C.civ., care prevăd că atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligaţiilor, acesta nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură şi nici cu eventuale daune-interese, precum şi a dispoziţiilor art. 1531, instanţa de apel dând eficienţă maximă principiului reparării integrale.

Prin restul susţinerilor, din ultima parte a memoriului de recurs, recurentul-pârât a făcut trimitere la situaţia de fapt şi la probele administrate în cauză, expunând totodată şi conţinutul discuţiilor purtate cu intimatul-reclamant prin aplicaţia Whatsapp.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În dezvoltarea apărărilor formulate, intimatul-reclamant a susţinut, în esenţă, că modificarea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, că natura juridică a sumei de 40.000 euro a fost reţinută în mod corect de către instanţa de apel ca fiind parte din preţ şi nu restituire împrumut, precum şi faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre fără vicii de nelegalitate, fiind făcută o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile și apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului Cod de procedură civilă, aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C.proc.civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) din același cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel (precum în speţa pendinte).

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurentul-pârât în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cuprind referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea, în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurentului, fie ele însoţite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurentul-pârât a multe dintre probele administrate cauzei, care implică aprecierea situaţiei de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen (regăsite în număr foarte mare în cererea de recurs prezentă) menţionate de recurentul-pârât în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a diverse dispoziţii legale substanţiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurent, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecinţă, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurent, la situaţia de fapt tranşată definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.

Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanţa de recurs o va menţiona şi punctual, în continuare, în dezbaterea criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul.

În ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, se reține că părțile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389 din 29.03.2021 la SPN X, având ca obiect un imobil situat în com. Sânpetru, prețul vânzării fiind stabilit la 70.000 euro, din care reclamantul a achitat suma de 20.000 euro, cu titlu de arvună penalizatoare, la data de 30.03.2021, suma de 40.000 euro la data de 29.03.2021 și încă 1.000 euro la data de 23.04.2021, iar pentru restul rămas neachitat, 9.000 euro, reclamantul a obținut un credit la data de 15.06.2021.

Termenul pentru încheierea contractului a fost stabilit la data de 31.05.2021, acesta fiind prelungit cu 30 de zile, până la data de 30.06.2021, prin discuțiile părților în aplicația de Whatsapp. La data de 27.07.2021, pârâtul a înstrăinat imobilul în litigiu unei terțe persoane, refuzând încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul.

Prin demersul său judiciar, intimatul-reclamant a solicitat constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1389 din 29.03.2021 la SPN X; obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro, reprezentând dublul arvunei penalizatoare conform antecontractului de vânzare-cumpărare menționat; la plata sumei de 41.000 euro reprezentând preț achitat și la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune interese.

Starea de fapt a fost contestată de pârât sub aspectul prețului convenit, a sumelor achitate de reclamant, a naturii juridice a sumei de 40.000 euro achitată de reclamant, precum și a condițiilor de modificare a termenului de perfectare a contractului în formă autentică.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumelor solicitate.

Instanţa de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând că modificarea termenului limită de încheiere a contractului este una valabilă, chiar dacă convenția părților nu a îmbrăcat forma autentică, precum și că reclamantul și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar pârâtul este cel care a refuzat încheierea contractului.

În ceea ce privește natura juridică a sumei de 40.000 euro achitată de reclamant, instanța de apel a reținut că nu a fost probată existența unui contract de împrumut, pentru ca această sumă să poată fi considerată ca având destinația de restituire a unui împrumut.

Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., invocând o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1166, art. 1242 și art. 1270 C.civ., cu privire la prelungirea duratei contractuale, considerând că modificarea termenului se poate face în orice mod, nefiind necesară forma scrisă sub forma unui act adițional autentic.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat principiul simetriei actelor juridice și, trecând peste voința clară a părților, în sensul că orice modificare a contractului se poate face prin act adițional, cu acordul scris, a reținut că prelungirea termenului de perfectare a contractului în formă autentică a fost făcută în mod valabil, prin conversații în aplicaţia Whatsapp.

Critica astfel este dezvoltată este nefondată, având în vedere cele ce succed.

Art. 1243 C.civ. instituie o regulă generală şi relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa încheierii şi modificării contractului. Regula este generală, întrucât este edictată pentru orice contract, şi este relativă, întrucât permite derogări exprese, stabilite exclusiv pe cale legală. Sub aspect substanţial, regula simetriei reprezintă una dintre consecinţele principiului forţei obligatorii, reglementat de art. 1270 C.civ., însemnând că modificarea contractului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, prin voinţa concordantă a părţilor. În planul formalismului, regula simetriei presupune că modificarea unui contract este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

Totodată, trebuie reținut că expresie a libertății contractuale, antecontractul de vânzare-cumpărare este guvernat de principiul consensualismului, consacrat de art. 1178 C.civ..

Acest principiu reprezintă regula de drept, potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei, care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice

În respectarea acestui principiu, antecontractul de vânzare-cumpărare se încheie valabil prin simpla manifestare de voință a părților, prin respectarea cuvântului dat, fără a fi necesar să fie întocmit într-o anumită formă (autentică).

Astfel, acest act juridic poate fi încheiat, fie verbal, fie în forma scrisă, aceasta din urmă fiind utilă numai pentru probarea acordului de voință și a condițiilor convenite de părți.

Drept urmare, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, tocmai în respectarea principiului simetriei actelor juridice şi cel al consensualismului, în condiţiile în care în cazul promisiunii de vânzare-cumpărare nu este necesară forma autentică pentru încheierea valabilă a contractului, rezultă că modificarea termenului limită prevăzut în contract cu privire la încheierea actului este una valabilă, chiar dacă nu îmbracă forma unui înscris autentic.

Contrar celor susținute de recurent, dacă la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, părțile au prevăzut o formă, pe care legea nu o pretinde ca fiind obligatorie pentru valabilitatea actului, nerespectarea învoielii cu privire la formă nu are influenţă asupra validităţii contractului, a modificării termenului în speța de față.

În consecință, reținerea unei modificări valabile a termenului prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare prin discuțiile purtate prin intermediul unor mijloace de comunicare la distanță, care asigură transmiterea mesajului în timp real, respectiv prin mesaje transmise pe aplicația Whatsapp, nu încalcă, în cazul concret dedus judecății, nici dispozițiile legale privitoare la încheierea și modificarea contractelor, nici principiul simetriei actelor juridice și nici dispozițiile privitoare la forța obligatorie a contractelor.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există fundamentul necesar reţinerii unei greşite aplicări în cauză a prevederilor art. 1166, art. 1242 și art. 1270 C.civ..

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat de recurent, prin care se invocă o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material prin reținerea unei naturi greșite a sumei de 40.000 euro, achitată de reclamant la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs urmează a îl înlătura de la analiză, având în vedere considerațiile ce succed.

Lecturarea memoriului de recurs relevă că argumentarea acestui motiv de casare invocat este orientată spre finalitatea, indicată expres de către această parte procesuală, de a califica natura juridică a sumei de 40.000 euro ca fiind returnare împrumut acordat, și nicidecum preț al contractului achitat de reclamant.

Or, instanța supremă remarcă în această privință faptul că potrivit art. 304 pct. 8 C.proc.civ. 1865, „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Noul Cod de procedură civilă (aplicabil cauzei pendinte) nu mai prevede în cadrul reglementării art. 488 acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică concluzia că eventuala greșită calificare a unui act juridic nu mai este reglementată ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Aceasta întrucât, într-adevăr, decelarea pe baza dovezilor administrate cauzei, a voinței părților la momentul încheierii unui act juridic, reprezintă un aspect de temeinicie, și nu unul de legalitate.

Așadar, criticile de acest gen nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., astfel cum greșit a invocat recurentul, calificarea juridică a conținutului concret al unui act juridic nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut al instanțelor devolutive ale fondului cauzei.

Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic speței prezente, instanța de recurs observă că, în cadrul deciziei instanței de apel, s-a stipulat în mod expres faptul că simpla mențiune „restituire împrumut” aflată pe ordinul de plată nu este suficientă pentru a invalida achitarea sumei cu titlu de preț al cumpărării imobilului, în lipsa dovedirii unui presupus contract de împrumut.

Drept urmare, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de recurent, că instanţa de apel a analizat probele dosarului, precum și ordinul de plată la care se face referire, iar în urma analizării acestora, a stabilit caracterul neîntemeiat al susţinerilor pârâtului, reţinând că suma de 40.000 nu constituie restituire împrumut.

De altfel, instanța de recurs constată faptul că, în realitate, recurentul-pârât tinde la reaprecierea naturii juridice a sumei menționate, însă, aceste critici, astfel cum s-a reţinut supra, repun în discuție o reapreciere a probelor, astfel încât ele nu pot fi primite, repunând în discuție temeinicia deciziei recurate, temeinicie al cărei control excede instanței de recurs, date fiind limitele sale procedurale instituite de art. 488 C.proc.civ..

Mai trebuie subliniat faptul că dezacordul recurentului faţă de evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa naturii juridice a sumei în discuție nu are semnificaţia unei interpretări greșite a normelor de drept incidente în speță, ci reflectă o opinie diferită a părţii recurente cu privire la modul de analiză a probelor administrate în dosar. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor, opinia astfel exprimată de recurent nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală.

Nefondat este și ultimul motiv de recurs invocat de recurent, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., prin care acesta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1539 C.civ., arătând că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că, în cauză, poate opera un cumul între despăgubirile rezultate din activarea clauzei penale prevăzută în antecontractul de vânzare-cumpărare cu daunele interese prevăzute în același contract.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 1531 alin. 1 C.civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Totodată, potrivit art. 1539 din același cod, creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.

Înalta Curte reține că dispoziţiile art. 1539 C.civ., se referă numai la imposibilitatea cumulării clauzei penale cu executarea obligaţiei principale în natură, care în speță reprezintă încheierea, în formă autentică, a contractului de vânzare-cumpărare.

Drept urmare, este evident că nu poate fi vorba, în cazul concret dedus judecăţii, despre o cumulare a clauzei penale cu executarea obligaţiei în natură, câtă vreme, prin demersul său judiciar, intimatul-reclamant a solicitat rezilierea antecontractului de vânzare-cumpărare şi nu obligarea pârâtului la încheierea actului juridic.

Astfel, susţinerea recurentului privind imposibilitatea cumulării obligației la plata dublului arvunei cu un alt tip de despăgubire (respectiv daune-interese) este nefondată.

Mai mult, se reţine în acest punct al analizei clauza de la pag. 3, paragraful 2 din promisiunea de vânzare-cumpărare care prevede: "În cazul nerespectării de către promitentul-vânzător a clauzelor şi termenelor menţionate în prezentul antecontract, promitentul-vânzător va plăti promitentului-cumpărător dublul sumelor încasate, cu titlu de arvună penalizatoare, conform art. 1545 C.civ., precum şi suma de 20.000 euro, ca şi daune-interese, în termen de 5 zile de la data prevăzută pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. "

Potrivit dispoziţiilor art. 1279 alin. (2) C.civ. "În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese", precum şi cele ale art. 1544 alin. (2) potrivit cărora "Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere dublul acesteia".

Ca atare, instanţa de apel, analizând clauza contractuală mai sus evocată a constatat că părţile au reglementat prin contract consecinţele neexecutării obligaţiei de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare.

Aşa încât, se constată că, în mod just, instanţa de apel s-a raportat la clauzele contractuale, care vizează neexecutarea de către pârât a obligaţiei de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare, precum și la dispozițiile legale incidente în speță și, reținând că părţile au reglementat daunele-interese, pe care le pot solicita, precum și forța obligatorie a contractului valabil încheiat, a obligat atât la plata arvunei în cuantum dublu, cât și la plata daunelor interese.

În ceea ce priveşte ansamblul vast al aserţiunilor recurentului-pârât din cadrul cererii de recurs, ultima parte referitoare la inexistența vreunei culpe a acestuia în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, însoţite de dezbaterea largă de către recurent a probelor administrate cauzei, respectiv a discuțiilor purtate prin aplicația Whatsapp, se reţine că acestea implică aprecierea situaţiei de fapt, instanţa de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situaţia de fapt în această cale de atac exclusiv de legalitate, astfel cum s-a menționat și anterior.

Pentru aceste considerente, grefat pe situaţia de fapt stabilită definitiv ilustrată anterior, Înalta Curte reținând că, în cauză, s-a realizat de către instanţa de apel o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale invocate, respectiv cele ale art. 1166, art. 1242, art. 1270, art. 1531 și art. 1539 C.civ., motivele de recurs aferente, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nefiind fondate, a respins recursul declarat de pârâtul B.