Administrator remuneration: Suspension of statute of limitations under Art. 2532(3) C. civ. for corporate administration as an act of managing others' assets.

Acţiune în pretenţii având ca obiect remuneraţia datorată administratorului societăţii. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Condiţii şi efecte. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2532 pct. 3 din Codul civil raportului juridic dintre o societate şi administratorul acesteia

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Remuneraţie

Administrator

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Suspendarea cursului prescripţiei

Decretul nr. 167/1958, art. 14 alin. (1), art. 18

C. civ., art.3 alin. (3), art. 209 alin. (3), art. 214 alin. (1), art. 792 alin. (1), (3), art. 2532 pct. 3

Legea nr. 31/1990, art. 72

A. Conform art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate”.

Dreptul administratorului de a administra bunurile societăţii nu este instituit nici de lege, nici de judecător, printr-o hotărâre judecătorească de numire în acest sens, pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii legale, ci el decurge din voinţa asociaţilor care l-au numit în funcţia de administrator prin actul constitutiv al societăţii.

Încheierea judecătorului delegat la Registrul Comerţului nu se încadrează în categoria „hotărârilor judecătoreşti” la care se referă art. 14 alin. (1) din decret, deoarece nu acesta este actul juridic în virtutea căruia administratorul reclamant îşi exercită dreptul de a administra bunurile societăţii. Încheierea judecătorului delegat finalizează doar o procedură necontencioasă, de verificare a îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o societate nou înfiinţată să poată fi înmatriculată, inclusiv condiţia ca asociaţii să fi desemnat un administrator care să administreze bunurile societăţii.

Aşadar, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă strict la acele ipoteze în care judecătorul este cel care alege şi numeşte persoana care va administra bunurile altuia, stabilind eventual şi limitele acestui drept de administrare, or încheierea judecătorului delegat la Registrul Comerţului nu are astfel de valenţe, referindu-se doar la legala constituire a societății.

B. Potrivit dispoziţiilor art. 2532 pct. 3 C. civ., ,,Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă (...) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate.”

Raportul juridic dintre o societate şi administratorul acesteia este un raport ce se naște în temeiul actului juridic prin care administratorul este numit în funcție (act constitutiv sau hotărâre AGA), căruia îi sunt aplicabile regulile de la mandat şi în cadrul căruia se identifică dreptul administratorului de a administra patrimoniul societăţii, astfel că unui astfel de raport juridic îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 2532 pct. 3 C. civ. referitoare la suspendarea cursului prescripţiei.

Interpretând restrictiv aceste dispoziţii legale, în sensul că aceste prevederi nu s-ar aplica raporturilor dintre un administrator şi societatea al cărui patrimoniu îl administrează, instanţa de apel a realizat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiei de drept material cuprinsă în art. 2532 pct. 3 C. civ.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1420 din 13 iunie 2023

Circumstanţele litigiului în faţa instanţelor de fond:

Litigiul a fost declanşat prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 mai 2017, pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. de dosar x/30/2017, cerere promovată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.R.L., prin care reclamantul a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei totale de 975.131,38 lei, compusă din 195.511,93 lei, reprezentând remuneraţie administrator pe perioada ianuarie-august şi parţial septembrie 2008, 779.619,45 lei echivalentul a 171.360 euro, reprezentând remuneraţie administrator pe perioada mai 2009-iunie 2015, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 208/22.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/30/2017, Tribunalul Timiș:

- a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 424.396,59 lei şi a respins cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 424.396,59 lei, ca fiind prescrisă;

- a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect pretenţii şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 550.734,8 lei, cu titlu de remuneraţie administrator;

- a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 9112,35 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

În esență, prima instanţă a reţinut că pentru sumele solicitate cu titlu de remuneraţie administrator, aferente perioadei anterioare datei de 01 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil, a intervenit prescripţia extinctivă, aşa cum era reglementată anterior de Decretul nr. 167/1958, în timp ce pentru sumele aferente perioadei ulterioare acestei date, prescripția nu a operat, fiind suspendat cursul termenului de prescripție în acord cu dispozițiile art. 2.532 pct. 3 din Noul C. civ. (2009), intrat în vigoare la 01 octombrie 2011.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.R.L. Reclamantul-apelant A. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul obligării pârâtei şi la plata sumelor datorate pentru perioada 2008-01.10.2011, în timp ce pârâta-apelantă B. S.R.L. a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii în integralitate a acţiunii reclamantului, în principal, pentru argumentul că toate pretențiile formulate de reclamant sunt prescrise.

Prin decizia civilă nr. 608/A/26 octombrie 2021, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Timișoara, Secţia a II-a civilă:

- a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A.;

- a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul că:

- a admis excepția de prescripţie a dreptului la acţiune pentru suma de 868.124,79 de lei;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 424.396,59 lei, ca prescrisă;

- a admis în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 107.006,59 lei, cu titlu de remuneraţie administrator;

- a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.245,12 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă;

- a obligat intimatul A. la plata sumei de 7.521 de lei către apelanta B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că dispozițiile art. 2.532 pct. 2 C. civ., referitoare la suspendarea cursului prescripției nu sunt incidente în raporturile dintre administrator şi societate deoarece sumele solicitate de către reclamant nu au legătură cu administrarea unor bunuri, așa cum pretinde textul de lege sus-indicat, ci reprezintă indemnizația cuvenită acestuia în calitate de administrator, astfel că acest text privind suspendarea cursului prescripţiei este inaplicabil. Prin urmare, instanţa de apel a statuat că prescripţia a intervenit şi pentru partea din pretenţii formulate de reclamant, reprezentând suma de 868.124,79 lei, apreciind cererea întemeiată doar pentru diferenţa cu privire la care prescripția nu a operat, de 107.006,59 lei.

Împotriva acestei decizii, la 07 ianuarie 2022 a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, Curtea de Apel Timișoara, iar în subsidiar, casarea în parte a hotărârii atacate cu consecinţa admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă a admiterii în integralitate a acţiunii promovate în faţa primei instanţe, cu obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată provocate de prezentul litigiu.

În motivarea recursului, reclamantul a prezentat istoricul litigiului şi a invocat trei critici de nelegalitate, toate subsumate unui singur motiv de casare, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, a invocat o nesocotire de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din fostul Decret nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care instituie un caz de suspendare a termenului de prescripţie între persoanele care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate. Din această perspectivă, reclamantul-recurent a susţinut că, deşi a fost numit preşedinte al consiliului de administraţie prin contractul de societate şi statutul societăţii, aceste acte juridice nu aveau aptitudinea de a produce efecte juridice fără intervenţia judecătorului delegat de la Registrul Comerţului, astfel că se poate conchide că activitatea sa de administrare s-a desfăşurat în temeiul încheierii judecătorului delegat la O.R.C. Timiş din data de 26 martie 1998, hotărâre judecătorească fără de care societatea nu putea exista valabil.

În sprijinul acestei susţineri, reclamantul a invocat şi prevederile art. 40 din Legea nr. 31/1990 (în vigoare la data constituirii societăţii), conform cărora societatea este persoană juridică din ziua înmatriculării în Registrul Comerţului, astfel că actele constitutive nu puteau produce efecte decât după emiterea hotărârii judecătoreşti de către judecătorul delegat.

Criticând argumentaţia instanţei de apel şi invocând caracterul constitutiv de drepturi, iar nu declarativ a încheierii judecătorului delegat la Registrul Comerţului, recurentul a conchis prin a susţine că, de vreme ce mandatul administratorului este condiţionat de o hotărâre judecătorească, înseamnă că raportul dintre administrator şi societate se întemeiază pe respectiva hotărâre astfel că prevederile art. 14 alin. (1) din fostul Decret nr. 167/1958 referitoare la suspendarea cursului prescripţiei sunt pe deplin aplicabile, adăugând şi faptul că neclaritatea şi precaritatea acestor dispoziţii ale fostului decret au fost corijate prin dispoziţiile art. 2.532 alin. (1) pct. 3 Noul C. civ. care a reglementat expres un caz nou de suspendare a cursului prescripţiei, între o persoană care, în temeiul unui act juridic, administrează bunurile altuia și cel ale cărui bunuri sunt astfel administrate.

O a doua critică subsumată acestui motiv de nelegalitate ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.- a fost formulată de recurent cu privire la modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat art. 2.532 alin. (1) pct. 3 C. civ. actual, apreciind eronată concluzia acesteia conform căreia aceste prevederi nu se aplică în raporturile dintre administrator şi societatea pe care o administrează.

În susţinerea criticii, reclamantul a invocat prevederile art. 792 alin. (1) C. civ. care, referindu-se la administrarea bunurilor altuia, statuează că această administrare presupune nu doar administrarea unuia sau mai multor bunuri determinate, ci şi administrarea unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu, ceea ce este cazul speţei de faţă în care reclamantul a susţinut că a fost însărcinat să administreze şi să adopte decizii manageriale ce implicau universalitatea bunurilor societăţii.

Cu privire la argumentul instanţei de apel, conform căruia sumele solicitate nu ar avea legătură cu administrarea bunurilor, ci ar reprezenta indemnizaţia cuvenită în calitate de administrator, reclamantul a făcut trimitere la prevederile art. 792 alin. (3) C. civ., conform cărora prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepţia în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare. În acest context, reclamantul a susţinut că nu se pune problema aplicării dispoziţiilor art. 2.532 pct. 3 prin analogie şi la situaţia dedusă judecăţii deoarece administrarea unui patrimoniul al unei societăţi este o ipoteză de administrare a bunurilor altuia prin efectul legii, iar nu pe cale de analogie.

În ce priveşte argumentul instanţei de apel privind raţiunea reglementării cazului de suspendare prevăzut de art. 2.532 pct. 3 C. civ., care ar fi una legată de o imposibilitate juridică de a acţiona, dedusă din necunoaşterea stării de fapt, reclamantul a susţinut că în realitate a fost în imposibilitate de a acţiona atât din cauza lipsei de lichidităţi, cât şi pentru că se convenise de principiu, în cadrul societății, transferul unui imobil din patrimoniul societăţii către reclamant, ca alternativă la plata efectivă.

A treia critică de nelegalitate vizează omisiunea instanţei de apel de a lua în considerare cazul de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă legat de recunoaşterea debitorului, prevăzut de art. 16 lit. a) din fostul Decret nr. 167/1958, deşi, în opinia recurentului-reclamant, instanța de apel trebuia să invoce acest caz de întrerupere din oficiu, în temeiul art. 18 din acelaşi act normativ.

În sprijinul acestei critici, reclamantul a învederat că astfel de recunoaşteri, ale datoriei societății față de el, au fost succesive, respectiv, prin bilanţul aferent anului 2008, în care sunt cuprinse sumele datorate până la acel moment (195.511,93 lei), prin hotărârea A.G.A. nr. 41/30.12.2009 prin care s-a decis achitarea integrală a indemnizaţiilor datorate şi a împrumuturilor acordate societăţii, inclusiv a dobânzilor sau semnarea, în subsidiar, a unui contract de dare în plată a unuia sau mai multor imobile din patrimoniul societăţii, prin Hotărârea A.G.A. din 20 martie 2014, prin care s-a decis verificarea de către cenzori a datoriilor societăţii cu privire la indemnizaţiile datorate administratorului, în perioada 2009-2013 şi modalitatea de plată sau de compensare, raportul comisiei de cenzori nr. 7/12 martie 2015, prin care s-a stabilit valoarea totală a indemnizaţiei cuvenite la data de 31.12.2014, ca fiind de 905.589,30 lei, echivalentul a 205.815,75 euro, Hotărârea A.G.A. din 16 februarie 2015, prin care s-a decis prelungirea regularizării indemnizaţiei administratorului până la 31 august 2015, precum şi notificarea de punere în întârziere din data de 15 decembrie 2016, transmisă de reclamant prin executor judecătoresc, cu privire la obligaţiile derivate din Hotărârea A.G.A. nr. 41/30.12.2009.

În aprecierea recurentului, aceste recunoaşteri constituie cazuri de întrerupere a termenului de prescripţie, consacrate de art. 16 lit. a) din fostul Decret nr. 167/1958, respectiv de art. 2.537 alin. (1) pct. 1 din Noul C. civ., pe care instanţa de apel era datoare să le observe din oficiu şi să constate că termenul de prescripţie s-a întrerupt succesiv şi nu s-a împlinit la data sesizării instanţei.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta-intimată B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil iar, în subsidiar, ca nefondat, precum şi obligarea reclamantului-recurent la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect, intimata a invocat inadmisibilitatea invocării direct în recurs a motivelor referitoare la pretinsa întrerupere a termenului de prescripţie, învederând că aceste argumente nu au fost invocate nici în faţa instanţei de apel şi nici în faţa primei instanţe. Prin urmare, a apreciat că, din această perspectivă, recursul este inadmisibil prin raportare la exigenţele art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Pe de altă parte, din perspectiva netemeiniciei recursului declarat, intimata a criticat argumentele recurentului referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, deoarece remuneraţia administratorului a fost stabilită prin hotărâri ale adunărilor generale care au fost contestate de către societate sub aspectul convocării, a consimţământului valabil exprimat al asociaţilor, inclusiv sub aspectul interdicției administratorului de a-şi stabili unilateral propria remuneraţie.

Cu privire la bilanţul aferent anului 2008, intimata a subliniat că acesta este un act contabil obligatoriu de întocmit care prevede activul şi pasivul, dar nu individualizează remuneraţiile cuvenite administratorului.

Cât priveşte Hotărârea A.G.A. nr. 41/31.12.2009, intimata a subliniat că, deşi s-a decis stabilirea unui termen de plată a indemnizaţiilor și rambursarea împrumutului acordat de reclamant societăţii precum şi plata în numerar sau, în subsidiar, printr-o dare în plată, în respectiva hotărâre nu s-a menţionat debitul societăţii faţă de reclamant şi niciun alt element care să determine exact suma datorată. Aceeaşi observaţie a fost subliniată de intimată şi cu privire la Hotărârea A.G.A. din 20 martie 2014, respectiv că nici această hotărâre nu conţine expres menţiunea privind suma datorată de societate şi pentru ce perioadă, ci dimpotrivă, caracterul incert al acestei sume a fost motivul pentru care cenzorul C. a fost împuternicită să realizeze verificări.

Învederând că aceeaşi observaţie legată de lipsa menţionării sumei datorate se impune şi cu privire la Hotărârea A.G.A. din 16 februarie 2015, intimata a susţinut că raportul comisiei de cenzori nr. 7/12 martie 2015 nu poate confirma datoria societăţii, de vreme ce acest organism nu este o autoritate competentă/jurisdicţională care să aibă competenţa de a constata intervenirea prescripţiei, mai ales că, la data întocmirii raportului, cel puţin sumele mai vechi de 3 ani erau prescrise.

Concluzionând cu privire la acest aspect, intimata a susţinut că societatea nu a recunoscut niciodată datoria, mai ales că nici creditorul reclamant nu cunoştea exact cuantumul creditului pretins, astfel că, cu atât mai mult, o recunoaştere a unei astfel de datorii incerte nu era posibilă, apreciind că susţinerea recurentului referitoare la o pretinsă întrerupere a prescripţiei este nefondată.

Cu privire la criticile recurentului referitoare la problema suspendării termenului de prescripţie, intimata a apreciat că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 14 din fostul Decret nr. 167/1958, învederând că sintagma „în temeiul legii sau a unei hotărârii judecătoreşti” nu se referă şi la administratorul unei societăţi, întrucât acesta nu este numit prin încheierea judecătorului delegat la Registrul Comerţului şi nici nu face acte de administrare în temeiul acestei încheieri.

Învederând că mandatul şi atribuţiile administratorului sunt stabilite prin actele constitutive ale societăţii, intimata a invocat în acest sens prevederile art. 8 lit. g), art. 36, art. 39 şi art. 53 din Legea nr. 31/1990 şi a susţinut că mandatul administratorului unei societăţi nu este afectat, sub aspectul validităţii sale, de existenţa încheierii judecătorului delegat, lipsa acesteia fiind sancţionată de lege cu nulitatea societăţii, fără efecte însă asupra validităţii şi întinderii mandatului de administrator.

Apreciind că interpretarea dată de recurent dispoziţiilor art. 14 din fostul Decret nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, conferă încheierii judecătorului delegat la Registrul Comerţului o putere mai mare decât însăși legea specială, intimata a susţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea ca legea sau hotărârea judecătorească să fie temeiul direct pentru administrarea bunurilor altora, adică din lege sau din hotărâre judecătorească să rezulte puterea administratorului, numirea lui, precizând şi faptul că însăși reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a admis că a fost numit în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie prin contractul de societate şi statut.

Referitor la pretinsa aplicare greşită a prevederilor art. 2.532 pct. 3 C. civ. prin decizia atacată, intimata a susţinut argumentele şi raţionamentul instanţei de apel şi a învederat că reclamantul nu s-a regăsit într-o imposibilitate juridică de a acţiona, întrucât cunoştea la zi situaţia societăţii şi a bunurilor acesteia, cunoscând că societatea nu avea fonduri dar continuând, în aceste condiţii să îşi desfăşoare activitatea de administrator.

Cu privire la pretinsa înţelegere între părţi, privind plata în numerar sau prin darea în plată a unor imobile, intimata a învederat că o asemenea înţelegere nu a existat şi că, în realitate, profitând de calitatea sa dublă - de administrator al societăţii şi, totodată, reprezentant al asociaţilor - reclamantul a emis hotărâri A.G.A. în propriul interes. Intimata a mai susţinut că, în realitate, reclamantul este cel care a aşteptat în mod intenţionat o perioadă mai lungă de timp pentru a pretinde acumularea unei sume foarte mari de bani şi, în acest fel, să invoce un temei pentru a-şi trece în proprietate un imobil din patrimoniul societăţii.

În urma raportului asupra admisibilităţii recursului întocmit şi comunicat părţilor litigante, prin încheierea din 21 martie 2023, recursul a fost declarat admisibil în principiu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se termen de judecată pentru dezbaterea acestuia.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie asupra recursului declarat:

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs şi a argumentelor prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul este fondat, fiind prezent motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu prioritate, Înalta Curte constată că argumentele reclamantului-recurent referitoare la o pretinsă întrerupere a cursului prescripţiei, nu pot fi primite, în raport de exigenţele art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Conform acestor dispoziţii legale, motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în recurs, prevăzute la art. 488 alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În speţa dedusă judecăţii, susţinerile referitoare la o eventuală întrerupere succesivă a termenului de prescripţie, puteau fi invocate de către reclamant încă din etapa judecăţii în primă instanţă, respectiv după momentul în care pârâta a invocat excepţia de prescripţie. Prin urmare, întrucât puteau fi invocate atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, dar nu au fost supuse analizei de către reclamantul-recurent în fața instanțelor de fond, ele nu mai pot fi primite în recurs şi nu mai pot primi o analiză din partea instanţei de recurs.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentului referitor la faptul că, cel puţin pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 01 octombrie 2011, cu privire la care sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, cazurile de întrerupere ale cursului prescripţiei trebuiau să fie luate în considerare din oficiu de către instanţele de fond, în acord cu regula instituită de art. 18 din acelaşi act normativ, în prezent abrogat.

Conform art. 18 din Decretul nr. 167/1958, „instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”. Obligativitatea examinării ex officio din partea instanţei de judecată priveşte însă doar problema împlinirii termenului de prescripţie, cu consecinţa respingerii acţiunii ca prescrisă, deoarece numai acest aspect ar putea fi determinat fără sprijinul părţilor şi a informaţiilor pe care doar ele ar putea să le confere instanţei.

Astfel, determinarea momentului de începere şi de împlinire a termenului de prescripţie şi raportarea acestuia la data sesizării instanţei, se poate realiza, fără intervenţia părţilor, doar din verificarea datei la care dreptul la acţiune s-a născut, ce corespunde cu momentul în care obligaţia pârâtului a devenit scadentă, prin verificarea susţinerilor reclamantului, precum şi a datei la care reclamantul s-a adresat instanţei de judecată. Cauzele de întrerupere sau de suspendare ale cursului prescripţiei sunt împrejurări de fapt care nu sunt cunoscute de către instanţă astfel că, dacă ele au existat, pot fi relevate doar de către părţi. Doar în măsura în care părţile invocă şi dovedesc existenţa unor astfel de împrejurări, care ar putea fi calificate drept cauze de suspendare sau de întrerupere, instanţei judecătoreşti îi revenea sarcina, atât în raport de Codul civil azi în vigoare, cât şi sub imperiul Decretului nr. 167/1958, de a le cerceta şi de a le avea în vedere la stabilirea împrejurării dacă termenul de prescripţie s-a împlinit sau nu la data sesizării instanţei.

Or, de vreme ce reclamantul-recurent nu a invocat în faţa instanţelor de fond aceste argumente referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, instanţele nu aveau obligaţia de a le identifica şi nici de a le cerceta din oficiu.

Nu este fondată nici critica subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din fostul Decret nr. 167/1958 de către instanţa de apel.

Astfel, conform art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate”.

Ultima ipoteză din norma legală analizată, care interesează prezentul litigiu, „între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate”, trebuie examinată şi înţeleasă şi prin raportare la primele ipoteze ale aceluiaşi text de lege, putându-se observa că în toate celelalte cazuri enumerate de legiuitor, dreptul de a administra bunurile altuia (ale părintelui, ale tutorelui, ale curatorului), izvorăște fie din lege, fie dintr-o hotărâre judecătorească.

Privită în această cheie, dar ţinând cont şi de modul de exprimare al legiuitorului, este evident că ultima ipoteză a textului de la art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 are în vedere acele alte situaţii în care fie legea, fie hotărârea judecătorească reprezintă temeiul în virtutea căruia o persoană are dreptul de a administra bunurile altuia.

Or, în ipoteza din speţă, dreptul reclamantului de a administra bunurile societăţii, în calitatea sa de administrator, nu a fost instituit nici de lege, nici de judecător, printr-o hotărâre judecătorească de numire în acest sens, ci el decurge din voinţa asociaţilor care l-au numit în funcţia de administrator prin actul constitutiv al societăţii, aşa cum, de altfel, reclamantul însuşi a susţinut.

Prin urmare, temeiul în baza căruia reclamantul a exercitat funcţia de administrator, având, în această calitate, dreptul de a administra bunurile societăţii în scopul obţinerii de profit în interesul tuturor asociaţilor, îl constituie actul constitutiv al societăţii ce exprimă voinţa asociaţilor, iar nu legea şi nici hotărârea judecătorească.

Încheierea judecătorului delegat la Registrul Comerţului, invocată de către reclamant în sprijinul argumentelor sale, nu se încadrează în categoria „hotărârilor judecătoreşti” la care se referă art. 14 alin. (1) din decret, deoarece nu acesta este actul juridic în virtutea căruia reclamantul şi-a exercitat dreptul de a administra bunurile societăţii. Încheierea judecătorului delegat finalizează doar o procedură necontencioasă, de verificare a îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o societate nou înfiinţată să poată fi înmatriculată, inclusiv condiţia ca asociaţii să fi desemnat un administrator care să administreze bunurile societăţii. Prin urmare, dispoziţia judecătorului delegat de admitere a cererii şi de înmatriculare a societăţii are doar semnificaţia că societatea îndeplineşte toate cerinţele legale pentru a putea funcţiona legal, însă dreptul de a administra bunurile societăţii este conferit administratorului de către asociaţi, prin chiar actul constitutiv, iar nu de către judecător prin hotărârea pronunţată în această procedură necontencioasă.

Aşadar, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă strict la acele ipoteze în care judecătorul este cel care alege şi numeşte persoana care va administra bunurile altuia, stabilind eventual şi limitele acestui drept de administrare, or încheierea judecătorului delegat la Registrul Comerţului nu are astfel de valenţe, referindu-se doar la legala constituire a societății.

Este fondată însă critica recurentului referitoare la modul în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze şi să aplice litigiului dedus judecăţii dispoziţiile art. 2.532 pct. 3 C. civ.

Conform prevederilor art. 2.532 pct. 3 C. civ., „prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă (...) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui alt act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate”.

Aşa cum se poate observa, spre deosebire de norma anterioară de la art. 14 alin. (1) din fostul Decret nr. 167/1958, textul de lege de la art. 2.532 pct. 3 C. civ. introduce o ipoteză nouă, şi anume situaţia în care dreptul de a administra bunurile altuia se întemeiază pe un „alt act juridic”, în afară de lege sau hotărârea judecătorească ce pot fi temeiuri ale unui atare drept de administrare.

Pentru a determina dacă această ipoteză nouă a legii se aplică în raporturile dintre administratorul unei societăţi şi societatea însăși, această abordare nouă a legiuitorului trebuie analizată sistematic, în raport de celelalte prevederi din Codul civil, putându-se observa, printre altele, că actualul Cod, spre deosebire de cel anterior, alocă un întreg Titlu V, din Cartea a III-a treia „Despre bunuri”, administrării bunurilor altuia.

Din această perspectivă, prezintă relevanţă prevederile art. 792 alin. (1) şi (3) C. civ. care statuează că:

- alin. (1) - persoana care este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al bunurilor altuia.

- alin. (3) - prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare.

Plecând de la ideea că o societate cu scop patrimonial, înfiinţată în temeiul Legii nr. 31/1990, exploatează o întreprindere, o afacere, sunt relevante şi dispoziţiile art. 3 alin. (3) C. civ. conform cărora „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

Este adevărat că obiectul litigiului nu priveşte modul concret de administrare a bunurilor societăţii, ci indemnizaţia cuvenită reclamantului administrator, însă acest drept la indemnizaţie invocat de reclamant face parte din conţinutul raportului de juridic de administrare cu titlu oneros, ce a existat între părţi, aspect necontestat de către pârâtă, astfel că pretenţia dedusă judecăţii izvorăşte din raportul juridic de administrare.

La fel de relevante pentru a determina dacă un administrator al unei societăţi este împuternicit a administra sau nu bunurile altuia (în speţă, ale societăţii), sunt dispoziţiile generale privind funcţionarea persoanei juridice, cuprinse în art. 214 alin. (1) C. civ., care obligă administratorii să asigure şi să menţină „separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul patrimoniu”, dispoziţie din care rezultă cu suficientă claritate faptul că, în virtutea funcţiei în care a fost învestit prin actul constitutiv sau hotărârea asociaţilor, un administrator este chemat să administreze întreg patrimoniul societăţii şi este obligat să evite confuziunea dintre acest patrimoniu administrat şi propriul patrimoniu.

Împrejurarea sesizată de către instanţa de apel, conform căreia atribuţiile administratorului unei societăţi sunt mult mai complexe şi nu se reduc la administrarea unor bunuri, este pertinentă, însă nu fac inaplicabile dispoziţiile art. 2.532 pct. 3 C. civ., deoarece pentru a fi incidente aceste prevederi este necesar a se stabili dacă, printre alte atribuţii conferite prin actul constitutiv sau hotărârea asociaţilor (atribuţii de reprezentare, decizionale, manageriale etc.), administratorul unei societăţi are şi dreptul de a administra bunurile şi patrimoniul societăţii, în caz afirmativ ipoteza de la art. 2.532 pct. 3 C. civ. fiind îndeplinită.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit nici argumentul instanţei de apel privind necesitatea unei interpretări restrictive a textului de lege, de vreme ce ipoteza introdusă de art. 2.532 pct. 3 C. civ. este extrem de generoasă şi tinde a acoperi toate situaţiile posibile, în contextul în care se referă la suspendarea termenului de prescripţie „între orice persoană care, în temeiul (...) unui alt act juridic” [oricare ar fi acesta, legat sau convenţie, aşa cum rezultă din art. 792 alin. (1) C. civ.], administrează bunurile altuia şi cel ale cărui bunuri sunt astfel administrate.

În contrast cu argumentele instanţei de apel, Înalta Curte subliniază că raţiunea instituirii acestui caz de suspendare a cursului prescripţiei nu se regăseşte, în principal, în imposibilitatea juridică de a acţiona, aspect susţinut şi de intimata-pârâtă prin întâmpinarea din recurs, ci mai degrabă într-o prezumată imposibilitate morală de acţiune, care derivă din relaţiile de încredere ce trebuie să existe între societate, prin asociaţi săi, pe de o parte, şi administratorul societăţii pe de altă parte. În acest sens, se cuvine a se reaminti că raporturile dintre societate și administrator sunt guvernate de regulile de la mandat, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 sau a normei generale cuprinse în art. 209 alin. (3) C. civ., iar mandatul este, de principiu, un contract intuituu personae astfel că, în acest context, o acţiune judiciară a administratorului împotriva societăţii sau a societăţii împotriva administratorului ar fi de natură a afecta încrederea dintre părţi.

Or, tocmai această imposibilitate morală de acţiona judiciar în cadrul unui raport juridic în care părţile se manifestă cu încredere una faţă de cealaltă, raport ce se derulează uneori pe o perioadă îndelungată de timp, a constituit temeiul faptic care a determinat legiuitorul să instituie acest caz nou de suspendare a termenului de prescripţie, fiind evident totodată că, odată cu încetarea administrării şi cu darea şi aprobarea socotelilor, raportul de mandat încetând, concomitent cu încetarea lui dispare şi orice imposibilitate morală de acţiune, iar termenul de prescripţie trebuie să îşi reia cursul firesc.

În concluzie, Înalta Curte statuează că raportul juridic dintre o societate şi administratorul acesteia este un raport ce se naște în temeiul actului juridic prin care administratorul este numit în funcție (act constitutiv sau hotărâre A.G.A.), căruia îi sunt aplicabile regulile de la mandat şi, în cadrul căruia, se identifică dreptul administratorului de a administra patrimoniul societăţii, astfel că unui astfel de raport juridic îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.532 pct. 3 C. civ. referitoare la suspendarea cursului prescripţiei. Interpretând restrictiv dispoziţiile art. 2.532 pct. 3 C. civ., în sensul că aceste prevederi nu s-ar aplica raporturilor dintre un administrator şi societatea al cărui patrimoniu îl administrează, instanţa de apel a realizat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiei de drept material cuprinsă în art. 2.532 pct. 3 C. civ., aspect ce impune casarea, în aceste limite, a deciziei atacate, respectiv doar în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra apelului pârâtei B. S.R.L., deoarece doar în cadrul apelului pârâtei a fost invocată şi analizată această chestiune de drept.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte a făcut aplicarea art. 496 C. proc. civ. şi a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 608/A din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timișoara, Secţia a II-a civilă, a casat în parte decizia atacată, doar în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 208/PI/2021 din 22.04.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia a II-a civilă cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată a acestei căi de atac, aceleiaşi instanţe de apel, Curtea de Apel Timișoara.

De asemenea, în raport de considerentele mai sus expuse, Curtea a menţinut dispoziţia de respingere a apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 208/PI/2021 din 22.04.2021, pronunţate de Tribunalul Timiş, Secţia a II-a civilă, întrucât argumentele recurentului privind neîmplinirea termenului de prescripţie pentru pretenţiile formulate care sunt anterioare datei de 01 octombrie 2011, s-au dovedit a fi nefondate.

În rejudecare, instanţa de apel va reanaliza argumentele părţilor, în ceea ce priveşte problematica prescripţiei, inclusiv din perspectiva eventualei incidenţe a dispoziţiilor art. 2.535 C. civ., iar dacă problema prescripţiei va fi depăşită, va proceda la o analiză pe fond a temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.