Jurisdiction for salary claims against public employers: strict interpretation of exclusive appellate competence under Law 153/2017 vs. authority-rank rule

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28.02.2023 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., în calitate de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Judecătoriei Făgăraş au chemat în judecată pârâta Curtea de Apel Braşov, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de salarizare, pe numele reclamanţilor, prin care să fie salarizaţi având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, unde este cazul.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 366 din 23.05.2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a-II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă, că sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017, care prevăd competenţa exclusivă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1570 din 13.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis, la rându-i, excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, reclamanţii au dedus judecăţii un act administrativ asimilat, respectiv refuzul pârâtei de a acorda drepturile salariale în modalitatea pretinsă, iar nu o plângere împotriva unei hotărâri prin care ar fi fost soluţionată contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi nici nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.

În raport de astfel de aspecte, curtea de apel a opinat că dispoziţiile speciale ale art. 7 din Cap. VIII Anexa V a Legii nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, instanţa competentă urmând a fi identificată în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004. Aplicând criteriul rangului autorităţii al cărei pretins refuz nejustificat a fost invocat de reclamanţi şi reţinând că, în fapt, Curtea de Apel Braşov este asimilată unei autorităţi publice locale, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat în sensul că instanţa competentă din punct de vedere material să judece litigiul pendinte este tribunalul.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce succedă:

Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluţionării în prezentul regulator de competenţă, Înalta Curte observă că aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces (Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal) îl constituie chestiunea competenţei materiale, privite din perspectiva ariei de reglementare a art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

Din analiza cererii de chemare în judecată se reţine că reclamanţii, în calitate de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Judecătoriei Făgăraş, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Apel Braşov la emiterea deciziilor prin care să fie salarizaţi având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare.

În susţinerea acestui petit, reclamanţii au precizat că, prin notificarea adresată angajatorului în data de 6.02.2023, au solicitat emiterea unor noi decizii de salarizare, însă prin adresa nr. x din data de 08.02.2023, angajatorul a comunicat refuzul său de a le emite, invocând dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Pe cale de consecinţă, obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamanţilor privind constatarea unui refuz pretins nejustificat al pârâtei Curtea de Apel Braşov de a emite decizii de salarizare în sensul celor solicitate de reclamanţi şi de obligare a pârâtei la emiterea unor astfel de decizii.

Deşi acest obiect vizează, în esenţă, pretenţii ce intră în competenţa materială de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017. Din această perspectivă se constată că, prin intermediul antereferitelor prevederi normative, legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar pentru ipotezele particulare ale litigiilor având ca obiect plângerile formulate împotriva actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale deja emise sau a hotărârilor date în soluţionarea contestaţiilor salariale. Or astfel de prevederi reprezintă norme speciale în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ şi sunt de strictă interpretare, fiind aplicabile doar cazurilor punctuale reglementate de legiuitor, fără a putea fi extinse, prin analogie, la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului vizat de Anexa V a Legii nr. 153/2017.

De asemenea, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea Curţii de Apel Braşov la emiterea unor noi decizii de salarizare, iar un astfel de angajator este asimilat unei autorităţi publice locale.

Aşa fiind, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, regulile de determinare a instanţei competente sunt, din punct de vedere material, cele reglementate de art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea criteriului rangului autorităţii vizate de capătul principal al cererii, iar, din punct de vedere teritorial, cele reglementate de alin. (3) al aceluiaşi text normativ.

Înalta Curte constată că, dată fiind calitatea Curţii de Apel Braşov de pârâtă în litigiul pendinte, precum şi faptul că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Judecătoriei Făgăraş, în cauză devin incidente prevederile art. 127 alin. (2) indice 1 şi alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora va fi sesizată una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţă pârâtă sau cea la care îşi desfăşoară activitatea reclamanţii. Dintre circumscripţiile învecinate, reclamanţii au optat prin cererea de chemare în judecată, conform art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., coroborate cu alin. (2) indice 1 şi alin. (3) ale aceluiaşi text normativ, pentru Tribunalului Dâmboviţa.

În concluzie, în raport de aspectele învederate în paragrafele anterioare, se reţine că, din punct de vedere material, prin aplicarea principiului rangului autorităţii reglementat de art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a prezentei cauze (dată fiind asimilarea Curţii de Apel Braşov unei autorităţi de rang local), iar din punct de vedere teritorial, urmare opţiunii exprimate de reclamanţi, Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Braşov, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.