Gas distributor loses challenge to regulator's technological consumption methodology; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.08.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016 reclamanta A. S.A. (fostă B.) în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat anularea integrală a Ordinului Preşedintelui A.N.R.E. nr. 18/2014 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al consumului tehnologic din sistemele de distribuţie a gazelor naturale şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâtei la întocmirea, aprobarea şi publicarea în Monitorului Oficial a unui nou Ordin pentru aprobarea metodologiei de calcul al consumului tehnologic din sistemele de distribuţie a gazelor naturale, cu respectarea dispoziţiilor şi principiilor edictate atât în cuprinsul Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi al celorlalte reglementări legale specifice domeniului gazelor naturale. Totodată, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 285 din 31 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă B.) în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţionala de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

1.3. Prin decizia nr. 6333 din data de 13 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 285 din 31 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată.

1.4. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.03.2022 sub dosar nr. x/2016. Ulterior, în urma admiterii declaraţiei de abţinere formulate de judecătorul iniţial învestit, cauza a fost trimisă la registratură pentru repartizarea aleatorie, primind un nou număr de înregistrare, respectiv nr. x/2022.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1170 din data de 8 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate anterior, reclamanta societatea A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivare, partea recurentă-reclamantă a afirmat existenţa unei greşite aplicări a normelor de drept material, indicând motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, analizând criticile reclamantei privind nemotivarea actului litigios, prima instanţă a arătat că partea pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva în fapt şi în drept actul administrativ contestat.

Într-o greşită aplicare a prevederilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 52/2003 instanţa de rejudecare omite faptul că prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică sunt norme imperative de interes public, a căror încălcare atrage nulitatea absolută a actului emis. Recurenta - reclamantă indică şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Adoptarea Ordinului contestat cu încălcarea art. 12 alin. (3) din Legea nr. 52/2003 reprezintă un motiv de nelegalitate ce atrage anularea acestuia. În acest sens se identifică în jurisprudenţa Tribunalului Bihor hotărârea nr. 351/2019. Soluţia instanţei de rejudecare reprezintă astfel o aplicare greşită a art. 12 alin. (3) din Legea nr. 52/2003.

Recurenta-reclamantă indică şi o greşită aplicare a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Nu se poate concluziona în mod valabil că ANRE a acţionat la emiterea Ordinului contestat cu respectarea limitelor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, atât timp cât prevederile acestuia sunt contrare legislaţiei în vigoare, sens în care se mai indică art. 173 alin. (5) şi art. 178 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012.

Contrar celor reţinute de către instanţa de rejudecare, A. a învederat încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată că Ordinul contestat încalcă prevederile Legii nr. 123/2012. Textul de lege nu solicită pentru constatarea excesului de putere verificarea concomitentă a condiţiilor pe care le prevede, ci existenţa oricăreia dintre ele fiind suficientă pentru a se reţine excesul de putere.

Indicându-se aspecte din jurisprudenţa instanţei supreme, se susţine că modalitatea de stabilite a CT prin Ordinul contestat este rezultatul unei aprecieri realizate cu exces de putere. Faţă de art. 100 pct. 35 din Legea nr. 123/2012, respectiv art. 173 alin. (5) şi art. 178 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012 ANRE, costurile cu cantităţile de gaze naturale consumate în vederea asigurării parametrilor tehnologici necesari desfăşurării activităţii de distribuţie reprezintă costuri prudente. Omisiunea ANRE de a recunoaşte drept consum tehnologic toate cantităţile de gaze naturale inerente prestării activităţii de distribuţie a gazelor naturale reprezintă încălcarea prevederilor legale menţionate, precum şi a dreptului A. la recuperarea integrală a costurilor prudente.

Dreptul de apreciere al ANRE, în acest caz, se limitează la verificarea caracterului inerent al cantităţilor de gaze consumate de operatorul de distribuţie în vederea asigurării parametrilor tehnologici necesari desfăşurării activităţii de distribuţie. În ipoteza în care ANRE omite să recunoască în categoria consumului tehnologic cantităţi de gaze absolut necesare prestării activităţii de distribuţie aceasta acţionează cu abuz de putere, depăşind limitele dreptului de apreciere care i-a fost recunoscut prin lege. Prin urmare, într-o greşită aplicarea a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 123/2012, instanţa de rejudecare a reţinut că metoda de calcul al consumului tehnologic de gaze naturale în sistemele de distribuţie a fost făcută cu respectarea marjei de apreciere a autorităţii de reglementare.

S-a mai indicat şi nemotivarea sentinţei atacate, cu referire la motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ciuda art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de rejudecare nu a ţinut cont de obligativitatea motivării hotărârii reafirmată de ÎCCJ.

Recurenta-reclamantă a criticat analiza primei instanţe referitoare la gazele naturale livrate, dar nefacturate din cauza neînregistrării de către sistemele de măsură pe fondul decalibrării sau uzurii acestora, vizate şi de obiectivele nr. 1 şi 3 din raportul de expertiză.

Cu privire la acele cantităţi de gaze naturale, poziţia expertului a fost constantă în sensul caracterului inerent al acestora şi nu pot fi interpretate că ar fi o confirmare implicită a legalităţii metodologiei cum eronat a reţinut instanţa de rejudecare. Concluzia firească în acest caz este includerea respectivelor categorii de gaze naturale în categoria consumului tehnologic, ponderea cazurilor nefiind relevantă.

Curtea de Apel Bucureşti în rejudecarea cauzei nu ţine cont de faptul că instanţa de recurs a înlăturat considerentele instanţei de fond de respingere a respectivelor categorii de gaze pe motiv că acestea ar avea un efect neglijabil. ÎCCJ a reţinut că nu a fost detaliată de către instanţa de fond ponderea sistemelor de măsurare cu deficienţe în totalul sistemelor de măsurare. Or, în cuprinsul raportului de expertiză s-a reţinut că procentul contoarelor cu erori de măsură mai mari de +/- 2% este în jur de 12% din totalul contoarelor testate, care, raportat la numărul de consumatori ai A., are un impact major. Aşadar, ponderea mică a cazurilor nu poate constitui un motiv de nerecunoaştere a pierderilor ocazionate de neînregistrarea de către sistemele de măsură din cauza decalibrării sau uzurii acestora, atât timp cât ele există.

Considerentele primei instanţe nu ţin cont de premisa de la care porneşte analiza obiectivelor 1 şi 3 ale raportului de expertiză, anume că respectivele pierderi de gaze naturale se înregistrează. Obligaţia A. de administrare, verificare şi întreţinere a sistemelor de măsurare din proprietatea sa nu indică vreo culpă din partea A. în existenţa acestor pierderi, ele existând şi în ipoteza respectării de către A. a tuturor obligaţiilor legale ce îi incumbă în calitate de operator de distribuţie. Prin urmare este contradictorie motivarea Curţii de Apel Bucureşti atât timp cât concluziile expertului confirmă caracterul inerent al pierderilor reprezentând gaze naturale în discuţie.

Referitor la pierderile pe instalaţia de utilizare, între postul de reglare şi sistemele de măsurare, respectiv pierderile de volume de gaze naturale care au loc după sistemul de măsură, dar nemăsurabile, instanţa de rejudecare face totală abstracţie de concluziile expertului.

Prima instanţă nu ia în calcul faptul că revin OSD costurile cu aceste cantităţi de gaze, indiferent de cui îi revine proprietatea/administrarea instalaţiei. În definirea CT, nici Legea nr. 123/2012 şi nici Metodologia nu fac vreo distincţie între pierderile de gaze cauzate de instalaţii care se află în proprietatea clientului final sau a OSD. Tocmai pentru că, în ambele cazuri, OSD este cel care suportă costurile.

Instanţa de rejudecare preia fidel susţinerile ANRE din întâmpinarea depusă în etapa recursului, fără ca acestea să prezinte o relevanţă concretă pentru analiza caracterului inerent al pierderilor pe instalaţia de utilizare.

După cum rezultă din însuşi cuprinsul obiectivului nr. 2, pierderile pe instalaţia de utilizare, între postul de reglare şi sistemele de măsurare, respectiv pierderile de volume de gaze naturale care au loc după sistemul de măsură, nu pot fi măsurate de acesta pentru că reprezintă cantităţi mai mici decât debitul minim măsurabil al sistemului de măsură, şi nu ca urmare a deficienţei sistemelor de măsurare. Instanţa de rejudecare face totală abstracţie de concluziile expertului.

Prima instanţă nu ia în calcul faptul că revin OSD costurile cu aceste cantităţi de gaze, indiferent de cui îi revine proprietatea/administrarea instalaţiei. În definirea CT, nici Legea nr. 123/2012 şi nici Metodologia nu fac vreo distincţie între pierderile de gaze cauzate de instalaţii care se află în proprietatea clientului final sau a OSD. Tocmai pentru că, în ambele cazuri, OSD este cel care suportă costurile.

Raţionamentul instanţei de rejudecare nu este susţinut de considerentele formulate, ignorând concluziile raportului de expertiză şi răspunsului la obiecţiuni, argumentele A. şi nici nu ţin cont de susţinerile ANRE, care recunoaşte în repetate rânduri caracterul inerent al acestor pierderi.

În ce priveşte volumele de gaze consumate în cazul cuplărilor, reumplerilor conductelor din sistemul de distribuţie, suplimentare faţă de cantităţile calculate conform art. 6 din Metodologie (obiectivul nr. 4 la raportul de expertiză), soluţia instanţei nu ţine cont de realitatea obiectivă, atât timp cât, după cum se reţine în cuprinsul sentinţei atacate, situaţiile în care gazele nu sunt conforme, dar introduse în SNT, sunt rare, ceea ce nu înseamnă ca aceste cazuri sunt inexistente. Prin urmare, în optica instanţei, ori de câte ori în SNT sunt introduse gaze neconforme, A. va trebui să suporte pierderile de gaze naturale cauzate de umiditatea acestora, fără a avea orice fel de culpă.

Gazele naturale neconforme nu sunt admise la intrarea în ST, doar teoretic. În realitate, în SNT se regăsesc gaze naturale neconforme, independent de activitatea operatorului de distribuţie, iar din Metodologie lipsesc prevederi referitoare la armonizarea unor situaţii în care au fost introduse în SNT gaze neconforme. Astfel, prin aplicarea Metodologiei în forma ei actuală se produce o vădită nelegalitate, operatorul de distribuţie fiind obligat să suporte pierderi specifice activităţii de distribuţie a gazelor naturale, fără a-şi putea recupera costurile în tarife şi fără ca aceste pierderi să poată fi evitate sau controlate de operator.

Soluţia instanţei de rejudecare nu ţine cont de concluziile formulate de expert în cuprinsul raportului de expertiză, în sensul că se impune modificarea Metodologiei cu articole ce vor trata şi pierderile cauzate de umiditatea gazelor naturale.

Cât priveşte pierderile de gaze naturale determinate de emisiile nelocalizate în atmosferă (prin regulatoare de presiune, supape de siguranţă) (obiectivul nr. 6 la raportul de expertiză), prima instanţă nu adresează în cuprinsul sentinţei atacate această problemă, sentinţa atacată fiind total nemotivată.

Or, ÎCCJ nu a validat considerentele primei instanţe cu privire la acele categorii de gaze naturale neanalizate expres în hotărârea din recurs, cum ar fi pierderile de gaze pe instalaţia de utilizare (obiectivul nr. 2 la raportul de expertiză) sau pierderile de gaze determinate de emisiile nelocalizate în atmosferă (obiectivul nr. 6 din raportul de expertiză). ÎCCJ nu şi-a însuşit deci soluţia instanţei de fond referitoare la oricare dintre cele 6 categorii de gaze naturale analizate.

Prin urmare, în etapa rejudecării, prima instanţă trebuia să reanalizeze toate motivele de nelegalitate ale Ordinului contestat, cu privire la toate categoriile de gaze naturale în discuţie. Or, instanţa de rejudecare a omis să analizeze categoria de gaze naturale ce se pierd din cauza emisiilor nelocalizate în atmosferă.

Dat fiind şi raportul de expertiză, pierderile de gaze naturale prin emisiile nelocalizate în atmosferă la nivelul supapelor, regulatoarelor şi neetanşeităţilor sunt inerente prestării serviciului de distribuţie şi nu pot fi evitate de către operatorul de distribuţie, astfel încât nerecunoaşterea acestor pierderi cu titlu de CT în Metodologie contravine prevederilor legale.

În concluzie, s-a solicitat să fie admis recursul formulat în cauză.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului dedus judecăţii ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

În apărare, partea intimată a apreciat că, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, cantităţile solicitate de recurentă nu intră nici în noţiunea de prudent şi nici de inerent. A. nu urmăreşte altceva decât satisfacerea propriului interes.

Judecătorul fondului, conformându-se deciziei de casare, a făcut o analiză detaliată si fundamentată cu privire la raportul de expertiză, aşa cum a dispus ÎCCJ.

În concret, volumele de gaze naturale livrate, dar nefacturate, din cauza neînregistrării de către sistemele/mijloacele de măsurare (contoare, convertoare electronice de volum defecte etc.), precum şi volumele de gaze naturale neînregistrate de către sistemele/mijloacele de măsurare din cauza decalibrării sau uzurii nu se încadrează în categoria de consum tehnologic, dat fiind faptul că operatorul de distribuţie a gazelor naturale este obligat să administreze, să verifice şi să întreţină aceste sisteme/mijloace de măsurare aflate în proprietatea lui.

Sistemele/mijloacele de măsurare a gazelor naturale se supun controlului metrologic legal în conformitate cu art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992. Se indică şi art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992.

Consumul tehnologic din sistemele de distribuţie este inclus în costurile operaţionale generate de activitatea de distribuţie a titularului de licenţă, care stau la baza stabilirii tarifului de distribuţie; tariful de distribuţie intră în preţul reglementat din sectorul gazelor naturale, la care se realizează furnizarea reglementată a gazelor naturale pentru clienţii finali conectaţi în sistemul de distribuţie. În consecinţă, consumul tehnologic din sistemele de distribuţie este achitat de clientul final prin factura de gaze naturale. Operatorul de distribuţie a gazelor naturale avea şi are obligaţia de a monta sistemele/mijloacele de măsurare la limita de proprietate a consumatorului, reducând distanţa dintre postul de reglare şi aparatul de măsurare, astfel încât să existe cât mai puţine cantităţi de gaze naturale nemăsurabile.

În continuare, A. nu face altceva decât să reia punctul de vedere al expertului, afirmând că acesta este corect, iar instanţa de fond a greşit neţinând cont de el, însă nu aduce niciun argument din punct de vedere legal cu privire la această abordare.

Şi al doilea motiv de recurs este nefundat.

Recurenta face o gravă confuzie între motivarea actului administrativ care reprezintă cuprinderea motivelor de fapt şi de drept care au condus la emiterea actului (aspecte ce rezultă inclusiv din referatul de aprobare) şi faptul că operatorul este nemulţumit de anumite prevederi incluse în corpul actului.

Proiectul de act normativ a fost publicat pe pagina de internet a ANRE în trei variante, pentru procesul de dezbatere publică, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 52/2003: varianta I a fost postată pe pagina de internet în data de 09.08.2013 cu termen de primire a observaţiilor şi propunerilor până în data de 19.08.2013; varianta II a fost postată pe pagina de internet în data de 30.08.2013 cu termen de primire a observaţiilor şi propunerilor până în data de 13.09.2013; varianta III a fost postată pe pagina de internet în data de 13.01.2014 cu termen de primire a observaţiilor şi propunerilor până în data de 31.01.2014. Toate observaţiile şi propunerile primite de la operatorii economici au fost centralizate, analizate şi discutate în cadrul întâlnirilor.

Într-un atare context, în mod corect a reţinut judecătorul fondului faptul că actul administrativ a îndeplinit şi cerinţele Legii nr. 52/2003.

În plus, în teoria administrativă motivarea actului înseamnă că acesta trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept avute în vedere de autoritate la emiterea sa, şi nu motivele pentru care emitentul a respins sau a acceptat anumite propuneri ce au apărut ca urmare a consultării publice.

Intimata-pârâtă a mai susţinut că recurenta are ca unic scop includerea în tarifele de distribuţie a tuturor costurilor cu CPT a tuturor cantităţilor de gaze naturale, fără niciun fel de analiză din partea ANRE dacă acestea sunt sau nu inerente activităţii licenţiate şi dacă respectivele costuri sunt prudente.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul de fond, respectivele volume de gaze nu sunt inerente activităţii, sau, chiar dacă sunt, acestea se datorează lisei de prudenţă din partea A. sau încălcarea unor obligaţii legale. Pe de altă parte, deşi din anul 2016 s-a tot invocat faptul că îi este perturbată activitatea prin emiterea acestui ordin, după 7 ani operatorul încă funcţionează fără vreun impediment.

În sfârşit, la simpla citire a deciziei de casare se poate observa că instanţa supremă a reţinut o motivare incompletă de către instanţa de fond.

Pe de altă parte, aşa cum a reţinut judecătorul fondului, din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată, criticile A. au vizat marja de apreciere a autorităţii publice.

Într-un atare context, este evident că ANRE nu a săvârşit niciun exces de putere în sensul Legii nr. 554/2004, actul de reglementare fiind emis în limitele dreptului de apreciere de care se bucură orice autoritate publică.

În concluzie, recursul este nefundat.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului dedus judecăţii

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul de reclamanta societatea A. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curtea reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Prin cererea de recurs, partea recurentă-reclamantă şi-a încadrat criticile formulate sub incidenţa motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, motivul de casare/nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a pretins eroarea instanţei de fond cu privire la interpretarea art. 12 alin. (3) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională, text potrivit căruia "Autorităţile administraţiei publice prevăzute la art. 4 sunt obligate să justifice în scris nepreluarea recomandărilor formulate şi înaintate în scris de cetăţeni şi asociaţiile legal constituite ale acestora.".

Din lectura atentă a normei legale în discuţie reiese că obligaţia instituită în sarcina autorităţilor administraţiei publice priveşte recomandările ce provin de la cetăţeni şi asociaţii legal constituite ale acestora.

În acest din urmă sens, art. 3 lit. f) din Legea nr. 52/2003 defineşte asociaţia legal constituită ca fiind "orice organizaţie civică, sindicală, patronală sau orice alt grup asociativ de reprezentare civică".

Or, recurenta-reclamantă A. S.A. reprezintă o societate pe acţiuni constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile, anume în esenţă o asociere în vederea desfăşurării de activităţi în scop lucrativ.

Aşadar, recurenta-reclamantă nu constituie o organizaţie civică, sindicală, patronală sau grup asociativ de reprezentare civică.

Totodată, fiind persoană juridică, partea recurentă-reclamantă nu se circumscrie nici noţiunii de cetăţean, al cărei înţeles reieşit atât din limbajul comun, cât şi din reglementarea Constituţiei României sau a Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei române implică în mod esenţial persoana fizică.

Observând atent ansamblul reglementării Legii nr. 52/2003, Înalta Curte subliniază necesitatea de a se realiza o diferenţiere între drepturile conferite de actul legislativ în favoarea oricărei persoane interesate, respectiv drepturile aparţinând cetăţenilor şi asociaţiilor legal constituite ale acestora.

Cum reclamanta-recurentă nu se circumscrie vreuneia dintre categoriile beneficiarilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 52/2003, nu poate pretinde o nerespectare a reglementării amintite în legătură cu procedura de adoptare a Ordinului litigios, spre a fi incidentă vreo cauză de anulare a acestuia.

În consecinţă, este corectă concluzia primei instanţe de a nu fi confirmat un viciu de legalitate sub acest aspect cât priveşte Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 18/2014, reţinând Înalta Curte că judecătorul fondul a subliniat în mod legal că motivarea actului administrativ trebuie să cuprindă în mod esenţial motivele de fapt şi de drept avute în vedere de autoritate la emiterea sa, sens în care a identificat indicarea în conţinutul actului litigios a înscrisurilor şi demersurilor ce au stat la baza emiterii sale, înscrisuri cu care formează un corp comun şi al căror conţinut permite cu suficienţă observarea motivelor de fapt şi de drept avute în vedere.

Lipsită de fundament este şi critica recurentei-reclamante referitoare la pretinsa aplicare eronată de către Curtea de Apel Bucureşti a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, normă legală care defineşte excesul de putere ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Or, simpla afirmare a nerespectării legislaţiei în vigoare, prin enumerarea de către partea recurentă-reclamantă a art. 173 alin. (5) şi art. 178 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2021, nu este suficientă spre a conchide în sensul existenţei unui exces de putere în legătură cu adoptarea actului administrativ unilateral litigios, în absenţa demonstrării încălcării acestor norme juridice, astfel cum va reieşi dintr-o analiză ulterioară a criticilor dezvoltate în calea de atac a recursului.

Într-adevăr, analiza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 conduce la concluzia că excesul de putere va fi incident atunci când exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii publice s-a realizat fie cu încălcarea limitelor competenţei sale prevăzute de lege, fie prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, o exercitare a dreptului de apreciere al autorităţii publice prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor amintite este de natură să o caracterizeze ca reprezentând expresia excesului de putere. Altfel spus, marja de apreciere a autorităţii publice nu prezintă un caracter absolut, ci îşi găseşte o limită în necesitatea respectării acelor drepturi şi libertăţi ale terţilor.

Cu toate acestea, spre a conchide în mod efectiv în sensul existenţei unui exces de putere este necesar să fie demonstrată de persoana interesată o încălcare a drepturilor şi libertăţilor sale, ceea ce prima instanţă nu a reţinut însă a fi existat în urma analizei efectuate prin hotărârea recurată.

Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale defineşte la art. 100 pct. 35 noţiunea de consum tehnologic ca fiind "cantitatea de gaze naturale determinată pe baza metodologiilor elaborate de ANRE, necesar a fi consumată de către un operator economic pentru asigurarea parametrilor tehnologici necesari desfăşurării activităţii de distribuţie, respectiv de transport al gazelor naturale", iar, potrivit art. 173 alin. (5) şi art. 178 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, costurile efectuate într-o manieră prudentă de operatorii economici pentru realizarea obligaţiilor de serviciu public sunt costuri justificate şi se acoperă prin preţurile sau tarifele practicate de aceştia, în conformitate cu reglementările specifice ale ANRE, respectiv sistemul de preţuri şi tarife pentru gazele naturale este conceput astfel încât să asigure o recuperare a costurilor efectuate într-o manieră prudentă.

După cum se poate observa din lectura atentă a acestor norme juridice, nu orice consum de gaze naturale pretins de operatorul economic se circumscrie noţiunii de consum tehnologic, ci de esenţa sa este necesitatea intervenirii consumului pentru asigurarea parametrilor tehnologici necesari desfăşurării activităţii de distribuţie, respectiv de transport al gazelor naturale, iar acel cost trebuie să fie efectuat de manieră prudentă.

Altfel spus, nu este suficientă afirmaţia operatorului economic interesat în sensul că un anumit consum suportat constituie consum tehnologic, ci se impune a fi efectuată o analiză în concret asupra măsurii în care sunt îndeplinite condiţiile instituite de normele juridice în acest sens, respectiv că a fost necesar a fi consumată de către un operator economic pentru asigurarea parametrilor tehnologici necesari desfăşurării activităţii de distribuţie, respectiv de transport al gazelor naturale.

De altfel, o dimensiune a existenţei dreptului pretins de recurenta-reclamantă pentru recuperarea prin preţ sau tarif a unui cost este ca acesta să fi fost efectuat în manieră prudentă.

Or, toate aceste aspecte confirmă că intimata-pârâtă se bucură de o marjă de apreciere din moment ce simpla existenţă a unui consum înregistrat de către operatorul economic nu îi conferă caracterul de consum tehnologic, fiind totodată necesar a rezulta contextul necesităţii intervenirii acelui consum, respectiv al manierei prudente de efectuare a costului.

Curtea de Apel Bucureşti, raportându-se la probele administrate în proces, a analizat prin sentinţa recurată măsura în care diferitele categorii de consumuri indicate de recurenta-reclamanta corespundeau cerinţelor legale privitoare la necesitatea consumului şi prudenţa costului. Spre acest rezultat, analiza Curţii de Apel Bucureşti nu s-a limitat la o însuşire necondiţionată a concluziilor raportului de expertiză administrat în proces, câtă vreme acela nu constituia singura proba administrată în cauză şi nici măcar singura cu caracter ştiinţific, din moment ce a reieşit că la momentul adoptării Ordinului litigios a existat la dispoziţia intimatei-pârâte inclusiv un studiu elaborat de Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti, iar acestora li s-au adăugat alte probe cu înscrisuri. În plus, judecătorul fondului, în demersul său de evaluare a acelui raport de expertiză, a verificat măsura în care raţionamentul expertului era de natură să fundamenteze concluziile prezentate.

Din moment ce premisele factuale sunt rezultatul unei analize a probelor administrate, nu se poate conchide că soluţia Curţii de Apel Bucureşti ar fi eronată sau arbitrară în urma aplicării şi interpretării cadrului normativ incident.

În sfârşit, prima instanţă nu a reţinut a exista nici vreo încălcare a competenţei autorităţii publice intimate-pârâte în legătură cu adoptarea actului administrativ unilateral litigios, ci a identificat punctual norma legală relevantă, anume art. 1771 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

Aşadar, acest motiv de casare/nelegalitate este lipsit de temei.

În continuare, în privinţa motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând atent sentinţa atacată, Înalta Curtea constată existenţa raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată şi, în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţia pronunţată.

Astfel, de principiu, instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Curtea de apel a soluţionat acţiunea cu care a fost învestită, detaliind motivele de fapt şi de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care partea recurentă-reclamantă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Referitor la acest motiv de casare/nelegalitate, recurenta-reclamantă a prezentat o analiză detaliată asupra modului în care judecătorul fondului s-a raportat la fiecare categorie de cheltuieli despre care societatea a pretins a fi fost în mod nelegal omise de intimata-pârâtă cu ocazia reglementării Metodologiei litigioase.

Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înţeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia şi soluţiile în caz de admitere a recursului. În consecinţă, dreptul procesual comun al art. 483, 486 şi 488 C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptăţită şi la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituţională a României a respins o excepţie de neconstituţionalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului".

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurent în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

În acest cadru de analiză, o primă ipoteză vizată este aceea a gazelor naturale livrate, dar nefacturate din cauza neînregistrării de către sistemele de măsură ca urmare a decalibrării sau uzurii acestora, context în care partea recurentă-reclamantă afirmă că prima instanţă nu a valorificat concluziile raportului de expertiză, omiţând faptul că acestea erau formulate pentru situaţia respectării de către A. a tuturor obligaţiilor legale ce îi incumbau în calitate de operator de distribuţie şi nu a observat în mod corespunzător soluţia instanţei de casare în vederea trimiterii spre rejudecare.

Criticile sunt lipsite de fundament, din moment ce în conţinutul sentinţei recurate Curtea de Apel Bucureşti a reflectat concluziile expertului, arătând că acele volume de gaze naturale nu pot fi evitate în totalitate de către operatorul de distribuţie, în condiţiile respectării cerinţelor legislaţiei în vigoare, dar subliniind totodată că ponderea cazurilor posibile este foarte mică, ducând la un efect neglijabil referitor la consumul tehnologic şi pot fi omise din cauzele relevante, respectiv din Metodologie. Analizând în continuare aspectele învederate de expert, judecătorul fondului a conchis că un astfel de răspuns al expertului nu poate argumenta poziţia procesuală a recurentei-reclamante spre a susţine lipsa de validitate a Metodologiei, apreciind că răspunsul prezenta caracter teoretic şi nesusţinut de o analiză tehnică aferentă. În final, prima instanţă a detaliat obligaţiile operatorului de distribuţie a gazelor naturale de administrare, verificare şi întreţinere a sistemelor/mijloacelor de măsurare aflate în proprietatea sa, cu expunerea normelor juridice incidente.

Aşadar, judecătorul fondului a avut în vedere proba la care partea recurentă-reclamantă a făcut referire în cererea sa de recurs, arătând, raportat la conţinutul concret al raportului de expertiză şi cadrul normativ relevant, motivele pentru care concluziile sale nu puteau susţine nelegalitatea pretinsă a Metodologiei.

Înalta Curte nu constată nici nerespectarea deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs imputând sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual erori în dezvoltarea considerentelor pe care se întemeia soluţia iniţială.

Or, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti a dezvoltat raţionamentul soluţiei sale de excludere de la recunoaştere a acestor categorii de gaze naturale, printr-o expunere şi analiză a concluziilor lucrării de expertiză, respectiv o raportare la normele juridice prin care erau instituite obligaţiile operatorului de distribuţie faţă de sistemele/mijloacele de măsurare.

Altfel spus, infirmând concluziile expertului întrucât implicau un răspuns teoretic şi fără o analiză tehnică aferentă, judecătorul fondului a indicat părţii reclamante obligaţia de administrare, verificare şi întreţinere a sistemelor/mijloacelor de măsurare aflate în proprietatea sa, ceea ce nu permite existenţa vreunui consum necesar în sensul pretins de societatea reclamantă spre a fi reflectat în consumul tehnologic. În mod corespunzător, devenea lipsită de utilitate analiza ponderii sistemelor de măsurare care ar fi înregistrat deficienţe în totalul sistemelor de măsurare, câtă vreme recurentei-reclamante îi incumba să îşi îndeplinească obligaţia amintită.

Considerentele deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare din primul ciclu procesual erau dezvoltate raportat la o motivare, a sentinţei verificate în acel recurs, apreciată ca fiind viciată legal, fără a afirma temeinicia incontestabilă a raportului de expertiză, astfel încât acesta să se fi impus întocmai sub aspectul concluziilor sale cu ocazia noii judecăţi în fond.

În continuare, o altă ipoteză indicată de recurenta-reclamantă este aceea a pierderilor pe instalaţia de utilizare, între postul de reglare şi sistemele de măsurare, respectiv a pierderilor de volume de gaze naturale care au loc după sistemul de măsurare, dar nemăsurabile de acesta (cantităţi mai mici decât debitul minim măsurabil al sistemului de măsură, care nu sunt înregistrate).

Analiza efectuată de prima instanţă sub acest aspect a fost parţial comună cu aceea vizată de ipoteza verificată imediat anterior, astfel că acele considerente dezvoltate de Înalta Curte în precedent sunt deopotrivă relevante şi în acest caz.

Criticilor reclamantei privind existenţa acestor pierderi, prima instanţă le-a contrapus reglementarea legală privind obligaţiile operatorului de distribuţie a gazelor naturale de administrare, verificare şi întreţinere a sistemelor/mijloacelor de măsurare aflate în proprietatea sa şi fără a recunoaşte existenţa pierderilor absolutizate de către A. a exista fără culpa sa.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a subliniat în mod legal că responsabilitatea operatorului de distribuţie a gazelor naturale este să supună verificării metrologice mijloacele de măsurare si să le înlocuiască pe acelea care, în urma verificării metrologice, se constată a fi defectuoase, pentru a fi asigurată citirea corectă a volumelor de gaze naturale facturate clienţilor finali. În aceste condiţii, nu puteau fi validate ca reprezentând consum tehnologic pierderile pe instalaţia de utilizare, între postul de reglare şi sistemele de măsurare, din moment ce cauza acestora se regăseşte într-o citire incorectă a volumelor de gaze naturale.

Totodată, în mod corect a reţinut prima instanţă că volumele de gaze naturale reprezentând pierderi pe instalaţia de utilizare, care au loc după sistemul de măsură, nu se încadrează în categoria de consum tehnologic dat fiind faptul că instalaţiile de utilizare a gazelor naturale sunt proprietatea clienţilor finali şi acestea nu fac parte din sistemul de distribuţie a gazelor naturale şi nici nu pot fi luate în considerare în costurile operaţionale generate de activitatea de distribuţie a titularului de licenţă.

Faptul că astfel de volume de gaze naturale nu sunt reflectate în consum din cauza modului defectuos de funcţionare a sistemelor de măsurare priveşte maniera în care operatorul de distribuţie îşi îndeplineşte obligaţiile amintite, ceea ce le exclude caracterul necesar, premisă a consumului tehnologic.

Simpla menţionare de către partea recurentă-reclamantă în critică a unor paragrafe ale lucrării de expertiză nu este de natură să infirme soluţia primei instanţe, din moment ce judecătorul fondului a realizat o evaluare a temeiniciei acelor concluzii cu privire la ambele ipoteze în discuţie, observând, aşa cum s-a arătat deja, caracterul lor teoretic şi fără o analiză tehnică aferentă.

O a treia ipoteză indicată de recurenta-reclamantă este aceea a volumelor de gaze consumate în cazul cuplărilor, reumplerilor conductelor din sistemul de distribuţie, suplimentare faţă de cantităţile calculate conform art. 6 din Metodologie.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat în considerentele sentinţei că prin raportul de expertiză s-a menţionat că Metodologia ţine seama de volumul de gaze naturale eliminat ca urmare a purjării conductei, dar calculul necesită corecţii, sens în care a observat că prin răspunsul la obiecţiuni expertul indică un mod de calcul pe care îl consideră corect.

Recurenta-reclamantă pretinde în cererea de recurs că prima instanţă ar fi reţinut într-un mod distorsionat concluziile raportului de expertiză, întrucât nu s-ar fi avut în vedere aprecierea expertului că respectivul calcul necesită corecţii.

Critica părţii recurente-reclamante omite conţinutul concret al sentinţei recurate, prin care Curtea de Apel Bucureşti a menţionat atât aspectul referitor la necesitatea pretinsă a unor corecţii ale calculului învederate de expert, cât şi existenţa unei alte formule de calcul apreciate a fi corectă de către acesta.

În plus, prima instanţă a arătat în finalul sentinţei recurate că stabilirea metodei de calcul al consumului tehnologic din sistemele de distribuţie a gazelor naturale intră în marja de apreciere a autorităţii de reglementare.

În acest context, nu poate fi omis faptul că la baza Metodologiei litigioase s-a aflat un studiu elaborat de Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti, altfel spus o probă cu caracter ştiinţific. Aşadar, metoda de calcul al consumului tehnologic în discuţie, astfel cum a fost reglementată de către intimata-pârâtă, s-a întemeiat inclusiv pe acel studiu, ale cărei concluzii pot fi apreciate din perspectiva ştiinţifică relevantă a avea caracter echivalent aspectelor învederate prin raportul de expertiză.

În aceste condiţii, alegerea metodei de calcul aparţine oportunităţii autorităţii publice, câtă vreme este necontestat că Metodologia are în vedere volumul de gaze naturale eliminat ca urmare a purjării conductei, astfel că a fost recunoscută necesitatea acelui consum din perspectiva definiţiei consumului tehnologic, dar aspectul determinării în concret a acelui volum excedează analizei propriu-zise de legalitate, circumscriindu-se unor calcule cu caracter ştiinţific.

Simplul fapt că o anumită metodă de calcul corespunde mai bine interesului privat al recurentei-reclamante nu are semnificaţia că alegerea de către autoritatea publică a unei alte metode de calcul, pe care o apreciază a fi mai fundamentată din punct de vedere ştiinţific, produce încălcarea drepturilor A. S.A. prin rezultatul calculului efectuat în baza acesteia din urmă.

Înalta Curte subliniază că, potrivit definiţiei din Legea nr. 123/2012, drepturile asociate recunoaşterii consumului tehnologic au ca premisă nu doar existenţa unui consum pretins a fi necesar, ci şi metodologia elaborată de ANRE. Altfel spus, legea însăşi stabileşte în marja de apreciere a intimatei-pârâte determinarea modului de calcul prin respectiva Metodologie, impunându-i autorităţii publice doar obligaţia de reflectare a consumului necesar pentru asigurarea parametrilor tehnologici necesari desfăşurării activităţii de distribuţie, respectiv de transport al gazelor naturale. După cum s-a arătat deja, intimata-pârâtă a recunoscut ca având caracter necesar gazele consumate în cazul cuplărilor, reumplerilor conductelor din sistemul de distribuţie.

O altă ipoteză avută în vedere de recurenta-reclamantă este aceea a cantităţilor de gaze pierdute din cauza umidităţii gazelor naturale introduse în sistemul de distribuţie, afirmând că o astfel de situaţie este reală.

Or, premisa de fapt pretinsă de partea recurentă nu a fost confirmată de către Curtea de Apel Bucureşti, judecătorul fondului arătând că analiza efectuată de expert s-a raportat în mod esenţial la înscrisuri ce nu priveau situaţia existentă în Sistemul Naţional de Transport, vizat de Metodologie, ci din conducte de alimentare din amonte şi care au făcut obiectul unor dispute cu caracter tehnic şi comercial între partea reclamantă şi o societate terţă.

Cât despre situaţia existentă în cadrul Sistemului Naţional de Transport, prima instanţă a învederat obligaţia instituită de legislaţie în sensul că toate gazele naturale care se comercializează pe teritoriul României trebuie să îndeplinească cerinţele minime de calitate specificate în legislaţie.

Critica dezvoltată în recurs de recurenta-reclamantă implică în mod esenţial o altă situaţie de fapt decât aceea stabilită de Curtea de Apel Bucureşti, precum şi ignorarea obligaţiilor legale sub aspectul comercializării de gaze naturale conforme.

Pe de o parte, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, limitată la un control de legalitate al sentinţei recurate, aşa cum s-a arătat anterior, ceea ce conferă caracter inadmisibil criticilor de netemeinicie arătate în cererea de recurs.

Pe de altă parte, soluţia propusă de recurenta-reclamantă, a necesităţii unei reglementări în metodologie pentru ipoteza în care gazele naturale comercializate ar fi neconforme, astfel încât să existe o reflectare în consumul tehnologic, nesocoteşte norme juridice şi implică a se impune o tolerare sau acceptare de către ANRE a încălcării legii. Nu un astfel de remediu se află la dispoziţia recurentei-reclamante, anume recuperarea acelor costuri de la consumator prin intermediul consumului tehnologic, ci demersuri active împotriva entităţilor care nu îşi respectă obligaţiile instituite de lege în comercializarea gazelor naturale.

În sfârşit, ultima ipoteză indicată de partea recurentă-reclamantă este aceea a pierderilor de gaze naturale determinate de emisiile nelocalizate în atmosferă (prin regulatoare de presiune, supape de siguranţă), în legătură cu care, în esenţă, A. S.A. a imputat omisiunea primei instanţe de analiză, respectiv a susţinut că era necesar a fi fost reţinute în cadrul consumului tehnologic, sens în care a făcut referiri la conţinutul raportului de expertiză administrat în proces.

Deşi Curtea de Apel Bucureşti nu a realizat o identificare punctuală a acestei din urmă ipoteze în analiză, Înalta Curte nu confirmă critica recurentei-reclamante în sensul că sentinţa recurată ar fi total nemotivată sub acest aspect.

Hotărârea primei instanţe conţine considerente de natură a răspunde acestei din urmă ipoteze, respectiv referirea la dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012, anume obligaţia operatorului sistemului de distribuţie a gazelor naturale de a întreţine, repara şi moderniza sistemul de distribuţie a gazelor naturale, astfel încât operarea acestuia să se realizeze în condiţii de siguranţă.

Se identifică astfel în conţinutul sentinţei recurate o minimă argumentaţie care să fie asociată aspectului în discuţie.

De altfel, prin răspunsul la obiecţiuni, expertul arată că o astfel de ipoteză pune în discuţie probleme de poluare a mediului şi nu exclude posibilitatea reducerii spre zero a acestor pierderi.

În plus, referitor la aspectele învederate din conţinutul raportului de expertiză, recurenta-reclamanta a indicat concluzia expertului care menţionează existenţa unor «pierderi prin emisii fugitive la supape şi la regulatoare».

Aşadar, de esenţa pierderilor în discuţie este caracterul «fugitiv» al emisiilor la supape şi la regulatoare, semnificând pierderi rapide, sumare, superficiale, dat fiind înţelesul adjectivului amintit.

În aceste condiţii, în prezenţa unor pierderi având caracter sumar sau superficial, Înalta Curte nu poate achiesa la concluzia recurentei-reclamante care pretinde necesitatea de a nu suporta cheltuieli excesive sub acest aspect.

În orice caz, deşi astfel de pierderi nu pot fi excluse a fi existat, totuşi nu există nicio demonstraţie că ele nu pot fi evitate ca urmare a modernizării sistemului de distribuţie a gazelor naturale, după cum a indicat prima instanţă.

În mod corespunzător, nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Faţă de cele arătate în precedent, observând art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1170 din data de 8 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.