Veterinary Concession Fee Eligibility: Retroactive Application of Procedural Norms vs. Substantive Right to Payment Absent Methodological Regulations

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş la data de 20 ianuarie 2021, reclamanţii Cabinet Medical Veterinar Individual dr. A. pentru CSV Sansimion, Societatea B. S.R.L. pentru CSV Frumoasa, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. C. prin reprezentant legal, forma de exercitare a activităţii CMV, pentru CSV Voşlăbeni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. D. pentru CSV Mereşti, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. E. pentru CSV Cristuru Secuiesc, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. E. pentru CSV Secuieni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. F. pentru CSV Feliceni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. G. pentru CSV Şimoneşti, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. H. pentru CSV Tuşnad, Societatea I.

S.R.L. pentru CSV Dealu, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. J. pentru CSV Păuleni Ciuc, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. K. pentru CSV Siculeni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. L. pentru CSV Feliceni, Societatea M. S.R.L. pentru CSV Armăşeni, Societatea N. S.R.L. pentru CSV Lăzarea, Societatea O. S.R.L. pentru CSV Joseni, Societatea P. S.R.L. pentru CSV Sânmartin, ASISTENŢA SANITARĂ VETERINARĂ DR. Q. pentru CSV Corund, Cabinet medical Veterinar Individual Dr. R. pentru CSV Dârjiu, Societatea S. S.R.L. pentru CSV Zetea, Societatea T. pentru CSV Sâncrăieni, Societatea U.

S.R.L. pentru CSV Brădeşti, Societatea V. S.R.L. pentru CSV Ciucsângeorgiu, Societatea W. S.R.L. (fost Cabinet Medical Veterinar Individual dr. X.) pentru CSV Căpâlniţa, Societaea Y. S.R.L. pentru CSV Ditrău, Societatea Z. pentru CSV Cobăteşti, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. AA. pentru CSV Ulieş, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. BB. pentru CSV Suseni, Societatea CC. S.R.L. pentru CSV Odorheiu Secuiesc, Societatea DD. S.R.L. pentru CSV Atid, Societatea EE. S.R.L. pentru CSV Praid, Societatea FF. S.R.L. pentru CSV Lunca de Jos, Societatea GG.

S.R.L. pentru CSV Carta, Societatea HH. S.R.L. pentru CSV Porumbenii Mari, Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. II. pentru CSV Tulgheş, Societatea JJ. S.R.L. pentru CSV Săcel, Societatea KK. S.R.L. pentru CSV Avrămeşti, Societatea LL. S.R.L. pentru CSV Vlăhiţa, Societatea MM. S.R.L. pentru CSV Mugeni, Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. NN. pentru CSV Vărşag, Societatea OO. pentru CSV Gheorgheni, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor prin Preşedinte ("ANSVSA"), Guvernul României şi Direcţia Sanitar - Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita ("DSVSA Harghita"), au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

(i) obligarea pârâtei de rând. l la finalizarea procedurii specifice de înaintare a propunerii de adoptare, respectiv obligarea pârâtului de rând. 2 la elaborarea şi adoptarea hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004, pentru reglementarea situaţiei drepturilor băneşti cuvenite reclamanţilor în temeiul Legii nr. 236/2019, de la data de 16 martie 2020 şi până la data abrogării art. V din acest act normativ prin O.U.G. nr. 117 din 24 iulie 2020;

(ii) obligarea pârâtei ANSVSA să aloce, din bugetul propriu, fondurile necesare efectuării plăţii sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019;

(iii) obligarea pârâţilor de rând. 1-3, în solidar, la plata sumei de 40.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, corespunzătoare drepturilor cuvenite fiecăruia pentru perioada 16 martie 2020 - 24 iulie 2020, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 26 din 4 mai 2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Sanitară-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României şi excepţia lipsei de obiect a capătului 1 de cerere având ca obiect obligarea la înaintarea propunerii de adoptare, respective elaborarea şi adoptarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004, începând cu data de 16.03.2020;

(ii) a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor prin Preşedinte, Guvernul României şi Direcţia Sanitar - Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 26 din 4 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii menţionaţi la pct. 1, mai puţin reclamanta Societatea T.. Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanţii susţin încălcarea şi aplicarea greşită a art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra cererii de acordare a sumelor cu titlu de reparare a prejudiciului cauza prin neemiterea actului administrativ, respectiv prin neadoptarea în termen a normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 8 şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Consideră că sunt îndeplinite condiţiile recunoaşterii prejudiciului invocat, câtă vreme atât ANSVSA, cât şi Guvernul puteau şi trebuiau să propună, respectiv să adopte în termen legal normele metodologice de aplicare a legii şi şi-au îndeplinit tardiv această obligaţie. Odată cu abrogarea art. V din Legea nr. 236/2019 din O.U.G. nr. 117/2020, recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă despre existenţa unui prejudiciu cert şi cu o întindere determinabilă, în condiţiile în care abrogarea producea doar efecte pentru viitor, lăsând nereglementată situaţia drepturilor lunare la care erau îndreptăţiţi la data apariţiei Legii nr. 236/2019. Recurenţilor le-a fost refuzată valorificarea dreptului de încasare a sumei lunare, motivat de neemiterea normelor metodologice, deşi îndeplineau condiţiile legale şi erau eligibili pentru încasarea sumelor, astfel cum recunosc ANSVSA şi DSVSA.

În consecinţă, concluzionează recurenţii-reclamanţi, prin neadoptarea normelor au fost grav prejudiciaţi, fiind lipsiţi de beneficiul acordării sumei lunare de 10.000 RON, astfel că se impunea repararea prejudiciului prin admiterea acţiunii.

Printr-un alt rând de critici, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Guvernul României şi ANSVSA prin raportare la petitul privind repararea prejudiciului produs prin neadoptarea normelor metodologice, în raport de prevederile art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, reţinând, totodată, că finalitatea acţiunii este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat de neemiterea actului administrativ, dar ulterior analizează repararea prejudiciului prin prisma dreptului comun, pe temeiul răspunderii civile contractuale.

Apreciază că există şi contrarietate între considerentele din sentinţă referitoare la neaplicarea retroactivă a legii, în sensul că, deşi se reţine că normele adoptate prin O.U.G. nr. 117/2020 nu produc efecte pentru trecut, totuşi motivarea ulterioară a respingerii acţiunii se bazează pe ideea că reclamanţii ar fi trebuit să se supună procedurilor prevăzute de acest act normativ în perioada anterioară adoptării sale.

Consideră recurenţii-reclamanţi că în speţă se decelează aplicarea greşită a principiului neretroactivităţii legii şi actului administrativ. În esenţă, instanţa de fond a considerat că reclamanţii trebuiau să parcurgă, în perioada martie- iunie 2020, procedura prevăzută de O.U.G. nr. 117/2020, adoptată în iulie 2020. Or, obligarea reclamanţilor la respectarea unor proceduri care nu erau adoptate încalcă şi principiul previzibilităţii, aceştia neputând să îşi adapteze comportamentul din perioada 16.03.2020 - 30.06.2020, în scopul atingerii rezultatului prevăzut de art. IV din Legea nr. 236/2019, la reglementările adoptate în luna iulie 2020 prin O.U.G. nr. 117/2020.

O altă critică formulată în recurs se referă la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 2 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, considerând recurenţii că în mod greşit a reţinut prima instanţă că hotărârile de guvern nu sunt acte administrative şi că instanţa nu are competenţa de a obliga Guvernul României la emiterea unei hotărâri de guvern. În realitate, obligaţia emiterii actului administrativ a fost stabilită de legiuitor prin Legea nr. 236/2019, instanţa fiind chemată să asigure doar îndeplinirea acestei obligaţii. Marja de apreciere vizează numai conţinutul actului administrativ cu caracter normativ, iar nu şi necesitatea şi oportunitatea emiterii actului, care sunt stabilite prin Legea nr. 236/2019.

Recurenţii-reclamanţi mai afirmă şi încălcarea principiului nediscriminării de către instanţa de fond, în raport de împrejurarea că există hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a stabilit dreptul altor reclamanţi la încasarea despăgubirilor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sens în care invocă deciziile pronunţate de Tribunalul Bacău în dosarele x/2020, y/2020, z/2020, w/2020, de Tribunalul Sibiu în dosarul x/2021 şi de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2020.

Printr-un ultim rând de critici, se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a art. IV alin. (1) şi art. V din Legea nr. 236/2019, coroborate cu art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. În mod greşit instanţa de fond a reţinut că s-a solicitat plata sumelor în temeiul contractelor de concesiune, câtă vreme instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală. Prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că plata sumelor solicitate se cuvine de drept recurenţilor-reclamanţi, prin efectul legii, în considerarea existenţei contractelor de concesiune şi a realizării activităţilor prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, fără a fi condiţionată de adoptarea normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019 sau că plata se cuvine cu titlu de reparare a prejudiciului administrativ cauzat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice.

Recurenţii-reclamanţi fac trimitere la expunerea de motive a iniţiatorului Legii nr. 236/2019, arătând că, în forma iniţiată şi adoptată, legea nu condiţiona plata sumei de 10.000 RON de realizarea de alte activităţi în afara celor obişnuite, urmărindu-se stimularea medicilor veterinari în continuarea activităţilor sanitar-veterinare. Acesta este şi motivul pentru care direcţiile sanitar veterinare din ţară nu au motivat refuzul de acordare a sumelor pe considerentul că ar fi trebuit dovedită realizarea unor activităţi suplimentare, ci doar pe considerente formale (lipsa fondurilor, lipsa normelor metodologice).

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurenţii arată că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt aplicabile în cauză, neputând retroactiva, iar din prevederile legale incidente şi modificările succesive aduse acestora, rezultă că sumele prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 nu se supun condiţiilor prevăzute de art. I din aceeaşi lege, care se referă doar la contractele noi ce urmează a fi încheiate în viitor. Singura condiţie legală a fost aceea a existenţei unor contracte de concesiune şi/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a legii pentru realizarea activităţilor prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. Astfel fiind, suma de 10.000 RON lunar era acordată medicului veterinar organizat în condiţiile legii, aflat în contract cu ANSVSA, condiţionată doar de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de concesionare.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi că aceste concluzii sunt confirmate de evoluţia în timp a cadrului legislativ, arătând că art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 consacră un drept legal şi necondiţionat de acordare a unei sume lunare, într-un cuantum forfetar şi predeterminat, pentru a cărei valorificare era necesară doar existenţa contractelor de concesiune valabile şi manifestarea de voinţă a persoanelor îndreptăţite.

Chiar în ipoteza în care plata sumelor ar fi condiţionată de adoptarea normelor, astfel cum a reţinut prima instanţă, recurenţii-reclamanţi apreciază că erau îndreptăţiţi la plata acestor sume în temeiul art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa omiţând a analiza efectele conduitei culpabile a autorităţilor, constând în neadoptarea şi neelaborarea normelor metodologice în termen de 90 de zile.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă ANSVSA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţine intimata-pârâtă că este nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a pronunţat hotărârea prin raportare la circumstanţele cauzei, susţinerile părţilor şi probele administrate şi s-a pronunţat cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

Nefondate sunt, în opinia intimatei, şi criticile referitoare la prejudiciul pretins de reclamantă de la ANSVSA şi Guvernul României, pentru elaborarea cu întârziere a normelor metodologice. Expunând procesul de elaborare a acestor norme, ANSVSA arată că demersurile au început încă de la data de 16.12.2019, conform Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 şi, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenţei decizionale. Ulterior, au fost primite observaţii şi propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afişată pe site-ul instituţiei la data de 28.02.2020 şi a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiţiei observaţii referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare şi obţinerea avizului Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, Consiliului Concurenţei şi Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvenrului pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afişat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020.

Mai departe, arată intimata-pârâtă, proiectul de ordonanţă a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum şi autorităţilor şi instituţiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observaţii de către Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, proiectul a fost modificat şi retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului şi a fost adoptat în şedinţa din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalităţile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.

Faţă de aceste împrejurări, intimata-pârâtă ANSVSA concluzionează că a efectuat demersurile ce-i reveneau în sarcină pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea a Guvernului, nu a stat în pasivitate, acţionând încă de la data de 16.12.2019, iar între data de 14.05.2020 când s-a ajuns la concluzia că este necesară modificarea legislaţiei primare, până la data adoptării O.U.G. nr. 117/2020 au trecut 60 de zile. Or, cât timp legislaţia primară nu era suficient reglementată, nu exista nici posibilitatea emiterii normelor metodologice.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, intimata-pârâtă ANSVSA consideră că obligaţia de plată stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice, dreptul pretins neputând fi recunoscut şi valorificat doar în temeiul textului de lege amintit, anterior emiterii normelor de aplicare. Această prevedere legală, prin ea însăşi, nu instituia în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi un "bun" în sensul Protocolului nr. 1 la CEDO.

Nefondate sunt, în opinia intimatei-reclamante, şi susţinerile referitoare la existenţa unor considerente contradictorii în sentinţa recurată, hotărârea judecătorească fiind motivată amplu, logic, coerent.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, intimata-pârâtă ANSVSA susţine că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata sumei de 10.000 RON lunar nu se face în orice condiţii, ci doar cu respectarea art. 5 alin. (1) - art. 8 din capitolul II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. Suma respectivă se acordă beneficiarilor contractelor de concesiune numai în baza decontului şi a documentelor justificative, iar beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de aceste sume doar dacă au încheiat şi un act adiţional. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate şi vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa animalelor, iar ulterior sunt depuse la Registraturile DSVSA Judeţene, unde sunt supuse verificării şi aprobate de directorul executiv în vederea realizării plăţii.

Aşadar, arată intimata-pârâtă, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, dreptul reglementat de art. IV din Legea nr. 236/2019 este un drept condiţionat de existenţa unui contract de concesiune/prestări servicii, încheierea unui act adiţional la acest contract, prestarea serviciilor prevăzute în actul adiţional, depunerea decontului şi documentelor justificative, verificarea şi aprobarea plăţii.

Mai arată intimata-pârâtă că sunt nefondate şi criticile recurenţilor referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a prevederilor art. 2 şi 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul de plină jurisdicţie, considerând că sunt corecte aspectele reţinute de instanţa de fond în sentinţa recurată.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului nediscriminării, intimata-pârâtă susţine că precedentul judiciar nu este izvor de drept şi că, la rândul său a depus la dosar practică judiciară contrară celei depuse de recurenţi.

4.2. Intimata-pârâtă DSVSA Harghita a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la criticile aduse motivării hotărârii atacate, intimata-pârâtă le consideră neîntemeiate, apreciind că prima instanţă a statuat asupra fiecărui capăt de cerere şi a analizat atât argumentele reclamantului, cât şi pe cele ale pârâtului, iar stilul concis al considerentelor nu poate fi interpretat ca neîndeplinind cerinţa motivării hotărârii.

Totodată, arată că hotărârea nu cuprinde motive contradictorii.

Consideră intimata-pârâtă DSVSA Harghita că hotărârea recurată este pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, iar instanţa de fond nu a încălcat sau aplicat greşit principiul neretroactivităţii legii. O.U.G. nr. 117/2020 prevede o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite de beneficiarii contractelor de concesiune pentru a le fi acordată suma de 10.000 RON, iar împrejurarea că prin Legea nr. 236/2019 a fost insuficient reglementat acest beneficiu, fiind necesară adoptarea O.U.G. nr. 117/2020, nu constituie motiv întemeiat de invocare a încălcării principiului neretroactivităţii.

Referitor la motivul de recurs vizând încălcarea art. 2 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, susţine intimata-pârâtă că prima instanţă nu a apreciat asupra necesităţii şi oportunităţii emiterii actului administrativ, ci a expus motivele pentru care prima instanţă nu se poate substitui emitentului actului administrativ normativ, iar în ceea ce priveşte motivul referitor la încălcarea principiului nediscriminării, precizează că în alte dosare au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti prin care au fost respinse cereri similare.

În ceea ce priveşte criticile vizând greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 236/2019 şi a O.U.G. nr. 117/2020, arată intimata-pârâtă că dreptul la plata sumei de 10.000 RON lunar presupune îndeplinirea mai multor obligaţii, printre care depunerea decontului şi documnetelor justificative, pe care reclamanţii nu le-au depus. Caracterul imperativ al acestei obligaţii este statuat de art. 8 din O.U.G. nr. 117/2020, care prevede sancţiuni aplicabile în cazul neconformării.

O altă condiţie este aceea a încheierii unui act adiţional cu direcţia judeţeană, iar în speţă actul adiţional a fost încheiat doar la data de 31.08.2020.

Totodată, pentru plata sumei lunare era necesară şi elaborarea normelor metodologice care să reglementeze condiţiile de acordare a sumei, iar aceste norme au fost emise la sfârşitul lunii iulie 2020, astfel că cererea de acordare a acestei sume anterior lunii septembrie este neîntemeiată.

Subliniază intimata-pârâtă că recurenţii-reclamanţi nu au trebuit să plătească din surse proprii contravaloarea serviciilor prestate, deconturile depuse fiind achitate integral. Aceştia nu au prestat servicii suplimentare faţă de cele care fac obiectul contractului de concesiune/prestări servicii, iar costul transportului probelor a fost achitat conform Notei Anexei 3 la H-G. nr. 1156/2013.

Intimata-pârâtă consideră a fi neîntemeiată cererea de obligare în solidar a DSVSA Harghita la plata sumei de 40.000 RON pentru fiecare reclamant, întrucât rolul DSVSA Harghita este accesoriu faţă de cel al ANSVSA, iar obligaţia de achitare a sumei de 10.000 RON poate fi îndeplinită numai după ce ANSVSA virează în contul direcţiei sumele respective. DSVSA este ordonator terţiar de credite, bugetul ei fiind aprobat de ordonatorul principal ANSVSA.

De asemenea, arată că direcţia nu are în atribuţii emiterea normelor metodologice şi, în speţă, nu se invocă niciun act cu caracter nelegal, emis de această autoritate.

Mai arată că, fiind instituţie publică, DSVSA Harghita trebuie să respecte angajamentul bugetar, adică plata din fondurile bugetare în limita creditelor bugetare aprobate. Or, în bugetul DSVSA Harghita nu au fost alocate fonduri pentru achitarea sumei de 10.000 RON lunar în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune pentru perioada 16.03.2020 - 24.07.2020, astfel încât plata acestor sume ar contraveni prevederilor Ordinului nr. 1792/2002. Subliniază şi diferenţa dintre obligaţia asigurării de fonduri, care cade în sarcina ANSVSA şi obligaţia de achitare a sumei în discuţie, care revine DSVSA după asigurarea fondurilor de către ANSVSA.

4.3. Intimatul-pârât Guvernul României a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că sunt corecte statuările primei instanţe, întrucât plata sumelor ce fac obiectul litigiilor nu se poate realiza doar în temeiul contractelor de concesiune/prestări servicii, ci este necesar ca recurenţii-reclamanţi să facă dovada executării obligaţiilor, prin depunerea decontului şi a documentelor justificative.

5. Alte aspecte procesuale

Judecata cauzei a fost suspendată la termenul din 17 mai 2023, până la soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

La termenul de judecată din 29 noiembrie 2023, s-a dispus reluarea judecăţii cauzei, constatându-se că dosarul nr. x/2023 a fost soluţionat prin decizia nr. 9/29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor ANSVSA şi Guvernul României la finalizarea procedurii de înaintare a propunerii de adoptare, respectiv la adoptarea hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004, pentru perioada 16.03.2020-24.07.2020, obligarea pârâtei ANSVSA la alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 şi obligarea tuturor pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 40.000 RON pentru fiecare reclamant, conform textului de lege menţionat, corespunzătoare perioadei 16.03.2020-24.07.2020.

În ceea ce priveşte ultimul capăt de cerere, reclamanţii au arătat în motivarea acţiunii că solicită, în principal, plata sumelor ce li se cuvin de drept, prin efectul legii, în considerarea contractelor de concesiune/prestări servicii, fără a fi condiţionată de adoptarea normelor metodologice prevăzute de art. V din legea nr. 236/2019. În subsidiar, reclamanţii au susţinut că plata acestor sume li se cuvine cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice prevăzute de art. V din legea nr. 236/2019.

Prin sentinţa civilă recurată, prima instanţă a constatat caracterul neîntemeiat al acţiunii, reţinând, în esenţă, următoarele:

- în privinţa primului petit al acţiunii, obligarea pârâtei ANSVSA la finalizarea procedurii de înaintare a propunerii de adoptare a hotărârii de Guvern nu poate viza, retroactiv, o perioadă în care propunerea de adoptare a înregistrat vicii de fond şi de formă; în ceea ce priveşte pârâtul Guvernul României, instanţa nu se poate substitui emitentului actului administrativ cu caracter normativ, cu eludarea întregii proceduri prealabile de avizare a proiectului de hotărâre de guvern, fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti;

- în ceea ce priveşte cel de-al doilea şi al treilea petit ale acţiunii, instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor Ordinului nr. 1792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale şi ale art. 6, 7 şi 8 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. În aplicarea acestor texte de lege, a constatat că reclamanţii nu au dreptul necondiţionat la plata sumei de 10.000 RON lunar, conform art. IV din Legea nr. 236/2019, doar în baza contractelor de concesiune/prestare de servicii medicale încheiate cu DSVSA Harghita, ci au obligaţia de a prezenta documente justificative privind prestarea efectivă a activităţilor contractate.

II.2. Cadrul normativ incident în cauză

Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

II.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.3.1. Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la prezentarea unor considerente contradictorii, sunt nefondate. Pretinsa contrarietate a fost susţinută de recurenţii-reclamanţi în raport, pe de-o parte, de motivele respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi ANSVSA (instanţa reţinând că participarea acestora în proces este justificată având în vedere petitul privind repararea prejudiciului produs prin neadoptarea normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004 şi că finalitatea procesului este reprezentată de repararea acestui prejudiciu), iar pe de altă parte, de considerentele care analizează prejudiciul prin prisma răspunderii civile contractuale.

O observaţie prealabilă se impune, şi anume aceea că recurenţii-reclamanţi afirmă eronat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a privit-o pe pârâta ANSVSA, în realitate această excepţie fiind invocată şi soluţionată în raport de pârâta DSVSA Harghita.

Înalta Curte nu decelează contrarietatea afirmată de recurenţii-reclamanţi, câtă vreme capătul de cerere privind repararea prejudiciului (cel de-al treilea petit) a fost motivat de reclamanţi în principal prin invocarea dreptului de a încasa suma de 10.000 RON lunar în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 şi a contractelor de concesiune/prestări servicii încheiate de medicii veterinari cu direcţiile sanitar-veterinare judeţene, iar în subsidiar cu titlu de prejudiciu cauzat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice prevăzute de art. V din legea nr. 236/2019.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în privinţa Guvernului României, că acest pârât are calitate procesuală în raport de cererea subsidiară de plată a prejudiciului pretins suportat de reclamanţi prin neadoptarea în termenul legal a normelor metodologice. În ceea ce priveşte pârâta DSVSA, instanţa s-a raportat la pretenţiile solicitate cu titlu principal, care se grefează pe contractele de concesiune/prestări servicii perfectate şi pe dispoziţiile art. IV din legea nr. 236/2019.

Cât priveşte invocata analiză a condiţiilor răspunderii civile contractuale şi susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu ar fi învestit instanţa cu o acţiune vizând acest tip de răspundere, Înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât instanţa de fond nu a analizat prejudiciul prin prisma condiţiilor de atragere a răspunderii civile contractuale. Existenţa contractelor de concesiune/prestări servicii şi a obligaţiilor din cuprinsul acestora au fost avute în vedere în cadrul analizei efectuate cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, prima instanţă considerând că, pentru ca recurenţii să beneficieze de sumele pretinse, trebuie să facă dovada existenţei acestor contracte şi a prestării serviciilor contractate.

Aşadar, argumentele recurenţilor-reclamanţi referitoare la prezenta unor motive contradictorii vor fi respinse, ca nefondate.

Cât priveşte contrarietatea susţinută de recurenţii-reclamanţi prin raportare la aplicarea retroactivă a legii (instanţa reţinând că O.U.G. nr. 117/2020 se aplică doar pentru viitor, pentru perioada de după adoptarea sa, iar ulterior că prevederile acestui act normativ trebuiau respectate de reclamanţi şi în perioada martie- iulie 2020), Înalta Curte apreciază că se înscriu în prevederile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

II.3.2. Nefondate sunt şi criticile vizând încălcarea principiului nediscriminării, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin raportare la existenţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare, prin care s-a recunoscut dreptul medicilor veterinari la încasarea sumei de 10.000 RON lunar.

Astfel cum au arătat şi intimaţii-pârâţi, în această materie există hotărâri judecătoreşti care au tranşat diferit chestiunea de drept dedusă judecăţii, fiind pronunţate soluţii atât în favoarea, cât şi în defavoarea medicilor veterinari. Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că fiecare cauză prezintă specificul său, soluţia dată depinzând de o multitudine de aspecte, între care modalitatea de configurare a cererii de chemare în judecată, apărările formulate de pârâţi, probele administrate, etc., motiv pentru care, deşi unul dintre deziderate sistemului judiciar este acela al menţinerii unei practici unitare, constante şi congruente, nu se poate face abstracţie de circumstanţele particulare ale pricinilor, care pot conduce la soluţii aparent divergente.

Pe de altă parte, rezolvarea diferită dată în alte cauze unor chestiuni litigioase similare nu se circumscrie unor aspecte de discriminare între reclamanţii din cauzele respective. Aceste hotărâri pot fi considerate, cel mult, ca exprimând o practică judiciară neunitară, a cărei reglare are loc prin mecanismele prevăzute de lege, în măsura în care aceste hotărâri au fost menţinute în urma exercitării controlului judiciar în căile de atac.

II.3.3. Principalele critici formulate de recurenţii-reclamanţi, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita interpretare şi aplicare a art. IV alin. (1) şi art. V din Legea nr. 236/2019, coroborate cu art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, fiind susţinute, în esenţă, următoarele argumente:

- instanţa de fond a reţinut greşit că, pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar pentru perioada martie- iulie 2020, era necesară emiterea normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019;

- soluţionarea cauzei s-a făcut cu aplicarea retroactivă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2020, care a intrat în vigoare la 24.07.2020 şi nu poate fi incidentă pe perioada de timp pentru care se solicită plata sumelor de bani ce fac obiectul judecăţii de faţă;

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, pentru plata sumelor pretinse, reclamanţii trebuiau să facă dovada realizării activităţilor specifice, singurele condiţii prevăzute de lege fiind existenţa contractelor de concesiune/prestări servicii şi manifestarea de voinţă a persoanelor îndreptăţite.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, prin sentinţa recurată, curtea de apel nu a reţinut considerente din care să rezulte infirmarea dreptului reclamanţilor la plata sumei de 10.000 RON lunar ca urmare a neemiterii normelor metodologice de punere în aplicare a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, ci a reţinut, ca motiv al respingerii acţiunii, că reclamanţii nu au depus decontul şi documentele justificative care să ateste executarea obligaţiilor, conform Ordinului nr. 1792/2002 şi art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020.

Totodată, Înalta Curte constată că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.

Însă, cum sentinţa recurată nu contravine acestei decizii cu efecte obligatorii, criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2020, care cuprinde în Anexă normele metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, fiind întemeiate criticile reclamanţilor referitoare la încălcarea principiului retroactivităţii legii.

În motivarea soluţiei dispuse, curtea de apel şi-a fondat raţionamentul pe dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă a guvernului, care a intrat în vigoare la data de 24.07.2020. Or, pretenţiile reclamanţilor de plată a sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, respectiv 16 martie 2020 - 24 iulie 2020.

În consecinţă, nu se poate imputa recurenţilor-reclamanţi neparcurgerea procedurii prevăzute de acest act normativ, anterior intrării sale în vigoare, nefiind posibil a stabili în sarcina unor subiecţi de drept necesitatea adaptării comportamentului obligaţional la cerinţele unui act normativ inexistent în perioada dedusă analizei. Ca atare, considerentele primei instanţe deduse din prevederile O.U.G. nr. 117/2020 încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C. civ. referitoare la principiului neretroactivităţii legii.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea rând de critici, Înalta Curte constată că, deşi se impune înlăturarea din cadrul normativ incident în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2020, raţionamentul primei instanţe asupra condiţiilor de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, conform dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, este corect.

În referire la această chestiune, recurenţii-reclamanţi au susţinut că singurele condiţii ce trebuiau îndeplinite erau existenţa contractelor de concesiune/prestări servicii şi manifestarea lor de voinţă în sensul de a beneficia de suma lunară stabilită prin lege, considerând că această sumă reprezintă un stimulent pentru activitatea desfăşurată de medicii veterinari, astfel încât li se cuvine de drept, în temeiul legii. În sens contrar, instanţa de fond a reţinut că era necesar a se face dovada realizării activităţilor contractate, respectiv depunerea unor documente justificative în acest sens.

Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 9/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 şi în perioada de absenţă a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante şi următoarele considerente:

"97. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenţia de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestaţiilor medicilor veterinari constând în activităţile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploataţiile non-profesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.

98. Se poate observa că aceste activităţi sunt menţionate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât şi în cea ulterioară acestei modificări.

99. Într-adevăr, prin Anexa nr. 21 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, obligaţiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate şi expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menţionate). Cu toate acestea, obligaţiile medicilor veterinari erau suficient conturate şi anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existenţa unui raport juridic, în conţinutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obţine suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât şi obligaţiile corelative acestui drept. (...)

112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004. (...)

137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 24 iulie 2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege, referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului."

Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operaţiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activităţi care trebuie dovedite.

În consecinţă, criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate în ceea ce priveşte condiţiile legale pentru a beneficia de plata sumei lunare, aceştia interpretând în sens greşit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, chiar în condiţiile în care, cum s-a arătat anterior, prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că prima instanţă, deşi a reţinut în mod corect că sumele solicitate prin acţiune nu pot fi acordate în lipsa dovezilor de prestare efectivă a activităţilor contractate, nu a analizat suficient această împrejurare, respectiv nu a solicitat părţilor, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referinţă, pentru a observa în ce măsură pretenţiile din cerere sunt întemeiate. Aceasta în condiţiile în care reclamanţii nu au solicitat administrarea acestor probe, întrucât, ca urmare a unei greşite interpretări a textelor de lege incidente, au apreciat că nu ar fi necesare. În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecăţii, fiind încălcate prevederile art. 22, art. 237 şi art. 397 C. proc. civ.

Neregula de ordin procedural expusă anterior, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinţei recurate şi, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu această ocazie, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate şi va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realităţii prestării serviciilor.

Soluţia de casare va fi dispusă parţial, câtă vreme prin recurs nu s-au formulat critici referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate, astfel că aspectele tranşate de prima instanţă au căpătat caracter definitiv şi nu mai pot fi repuse în discuţie.

II.3.4. În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi, referitoare la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra cererii de reparare a prejudiciului suportat prin neadoptarea în termen a normelor metodologice, precum şi cele referitoare la soluţia dată primului capăt de cerere, din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că, raportat la considerentele anterior expuse, care constată dreptul recurenţilor la acordarea sumei de 10.000 RON chiar în absenţa normelor metodologice (desigur, cu îndeplinirea celorlalte condiţii legale), analiza acestor critici nu mai este necesară.

Primul capăt de cerere al acţiunii, precum şi cererea subsidiară de plată a prejudiciului cauzat prin neadoptarea în termen a actului administrativ au fost formulate de reclamanţi pornind de la ipoteza că suma de 10.000 RON lunar nu poate fi solicitată şi aprobată la plată în lipsa normelor metodologice, a căror adoptare a fost nejustificat întârziată de pârâţii ANSVSA şi Guvernul României, faptă pentru care reclamanţii au dreptul la plata prejudiciului suportat. Or, instanţa de control judiciar a stabilit, în acord cu decizia interpretativă nr. 9/2023, că elaborarea şi adoptarea normelor metodologice de aplicare a art. IV din Legea nr. 236/2009 nu era necesară pentru plata sumei de 10.000 RON în perioada anterioară adoptării normelor prin O.U.G. nr. 117/2020 (perioadă care face şi obiectul litigiului de faţă), iar casarea cauzei se impune doar în vederea stabilirii de instanţa de fond a realităţii prestării serviciilor de către reclamanţi.

Astfel fiind, analiza motivelor de nelegalitate referitoare la soluţia instanţei de fond asupra aspectelor grefate pe neemiterea la timp a normelor metodologice, respectiv pe obligarea autorităţilor pârâte la emiterea acestor norme, nu se mai impune în recursul de faţă.

Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii Cabinet Medical Veterinar Individual dr. A. pentru CSV Sansimion, Societatea B. S.R.L. pentru CSV Frumoasa, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. C. pentru CSV Voşlăbeni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. D. pentru CSV Mereşti, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. E. pentru CSV Cristuru Secuiesc, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. E. pentru CSV Secuieni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. F. pentru CSV Feliceni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. G. pentru CSV Şimoneşti, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. H. pentru CSV Tuşnad, Societatea I. S.R.L. pentru CSV Dealu, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. J. pentru CSV Păuleni Ciuc, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. K. pentru CSV Siculeni, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. L. pentru CSV Feliceni, Societatea M. S.R.L. pentru CSV Armăşeni, Societatea N. S.R.L. pentru CSV Lăzarea, Societatea O. S.R.L. pentru CSV Joseni, Societatea P. S.R.L. pentru CSV Sânmartin, ASISTENŢA SANITARĂ VETERINARĂ DR. Q. pentru CSV Corund, Cabinet medical Veterinar Individual Dr. R. pentru CSV Dârjiu, Societatea S. S.R.L. pentru CSV Zetea, Societatea U. S.R.L. pentru CSV Brădeşti, Societatea V. S.R.L. pentru CSV Ciucsângeorgiu, Societatea W. S.R.L. (fost Cabinet Medical Veterinar Individual dr. X.) pentru CSV Căpâlniţa, Societaea Y. S.R.L. pentru CSV Ditrău, Societatea Z. pentru CSV Cobăteşti, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. AA. pentru CSV Ulieş, Cabinet Medical Veterinar Individual dr. BB. pentru CSV Suseni, Societatea CC. S.R.L. pentru CSV Odorheiu Secuiesc, Societatea DD. S.R.L. pentru CSV Atid, Societatea EE. S.R.L. pentru CSV Praid, Societatea FF. S.R.L. pentru CSV Lunca de Jos, Societatea GG. S.R.L. pentru CSV Carta, Societatea HH. S.R.L. pentru CSV Porumbenii Mari, Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. II. pentru CSV Tulgheş, Societatea JJ. S.R.L. pentru CSV Săcel, Societatea KK. S.R.L. pentru CSV Avrămeşti, Societatea LL. S.R.L. pentru CSV Vlăhiţa, Societatea MM. S.R.L. pentru CSV Mugeni, Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. NN. pentru CSV Vărşag, Societatea OO. pentru CSV Gheorgheni împotriva sentinţei civile nr. 26 din 4 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, în ceea ce priveşte petitele formulate în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Harghita, referitoare la plata sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.