Entitlement to veterinary concession subsidies absent secondary methodological norms under Law 236/2019

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 03.11.2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, obligarea acesteia la plata sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin (1) din Legea 236/2019, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă de la data scadenţei acestora până la data plăţii efectie.

La data de 12.04.2021, prin sentinţa civilă nr. 2365/2021, soluţionarea cauzei a fost declinată de către Tribunalul Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

La primirea dosarului, urmare a verificării competenţei în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a apreciat că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze prezenta cauză, sens în care a procedat la judecata cererii de chemare formulate de reclamantă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1546 de la data de 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Sanitară Veterinară Şi Pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară Şi Pentru Siguranţa Alimentelor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1546 de la data de 29 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanul Cabinetul Medical Vetertinar A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim set de critici, recurentul - reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat si a aplicat greşit disp. art. IV şi art. V din Legea nr. 236/2019, în opinia recurentului - reclamant din cele două articole coroborate se relevă concluzia că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiţionale nu ar fi condiţionată de elaborarea normelor metodologice de aplicare a legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar şi faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea 236/2019 duce la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii şi până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretenţiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesiuonare/subsecvente/acorduri/acte adiţionale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

A mai susţinut, în ceea ce priveşte art. IV din Legea nr. 236/2019, O.U.G. nr. 117/2020 nu are caracterul unor norme metodologice, cată vreme prin acest act normativ în mod expres a fost abrogat art. IV al Legii nr. 236/2019 şi înlocuit cu un text propriu noului act normativ, care a detaliat şi condiţiile de acordare a sumei de 10.000 RON/lunar beneficiarilor contractelor de concesionare, subsecvente de servicii, acorduri cadru etc.

Prin urmare, a apreciat că sunt fondate pretenţiile expuse la fondul cauzei de acordare a sumei de 70.000 RON aferentă perioadei decembrie 2019 - iulie 2020 deoarece pârâtele au refuzat nejustificat să-şi îndeplinească o obligaţie legală (ope legis), prevăzută de art. IV din Legea nr. 236/2019.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit disp. art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, respingând cererea de chemare în judecata, pe motiv că legiuitorul nu a dorit să scutească cabinetele veterinare, care au încheiat contracte de prezentarea unor astfel de documente justificative, întrucât serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 trebuie să fie remunerate cu suma de 10.000 RON/lună.

Totodată, a susţinut că, în mod eronat, s-a raportat prima instanţă la art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020, deoarece acesta nu ar fi incident în cauză, fiind o dispoziţiile legală ulterioară care nu poate retroactiva cu privire la serviciile noi intermediare.

Astfel, a precizat că motivul pentru care nu a eliberat facturi pentru o perioada de 7 luni, până la apariţia O.U.G. nr. 117/2020 care a modificat Legea nr. 236/2019, a fost doar pentru că DSVSA a comunicat că, în lipsa normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 236/2019, nu se pot achita aceste servicii noi.

În fundamentarea punctului de vedere exprimat în recurs a mai susţinut şi faptul că activităţile/serviciile noi fac parte din categoria de servicii care nu erau plătite până la apariţia Legii nr. 236/2019, iar prima instanţă de judecată a realizat o confuzie între noţiunea de servicii de bază şi respectiv servicii noi intermediare.

Pentru toate aceste motive, recurentul - reclamant a solicitat admiterea căii de atac, cu casarea sentinţei civile recurate, iar pe fondul cauzei să se admită cererea de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile de la fondul cauzei.

Dezvoltând aceste considerente, a arătat că reţinerile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, dreptul de care s-a prevalat recurentul-reclamant în cauza dedusă judecăţii având un caracter virtual câtă vreme, pentru perioada invocată în acţiune, nu au fost elaborate normele metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost acestea modificate şi completate prin Legea nr. 236/2019. Prin urmare, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

În condiţiile în care, potrivit demersurilor făcute de A.N.S.V.S.A. şi Guvernul României, ordonanţa de urgenţă a fost adoptată în aproximativ 60 de zile, a apreciat intimata că sunt neîntemeiate susţinerile recurentului-reclamant în sensul că "ANSVSA nu era ţinută de elaborarea Normelor metodologice" şi că "normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii".

A mai arătat că susţinerile recurentului - reclamant cu privire la reaua-credinţă de care a dat dovadă autoritatea prin neemiterea normelor metodologice sunt nefondate, dat fiind faptul că ANEXA la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. 21 din O.G. nr. 42/2004) intitulată "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă", reprezintă normele metodologice prin care s-au reglementat modalităţile şi condiţiile de acordare a sumei lunare de 10.000 RON/lunar şi fără de care dreptul solicitat de către recurentul-reclamant nu putea fi acordat, iar această ordonanţă de urgenţă a intrat în vigoare la data de 24.07.2020.

În acest context, obligaţia de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.

Din analiza cuprinsului acestui din urmă text legal se observă că legiuitorul a prevăzut necesitatea adoptării normelor metodologice referitoare la aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege.

Prin urmare, în lipsa oricărei distincţii cu privire la sfera de aplicare a normelor metodologice, se observă că legiuitorul nu a exclus prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 de la necesitatea adoptării de norme metodologice în vederea punerii lor în aplicare.

De altfel, se poate constata cu uşurinţă că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără însă a conţine nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului.

Prin urmare, exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1), nu putea fi recunoscut dreptul reclamantului.

Deopotrivă, această prevedere legală, prin ea însăşi, nu instituia în patrimoniul acestuia "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia CEDO.

De asemenea, a susţinut că potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/22.07.2020, plata sumei de 10.000 RON/lună nu se face în orice condiţii, ci trebuie să existe un contract de concesiune/contract de servicii, un act adţional la contractul de mai sus încheiat potrivit O.U.G. nr. 117/2020, să se presteze serviciile pentru care a fost încheiat actul adiţional în temeiul O.U.G. nr. 117/2020, depunerea decontului şi a documentaţiei justificative, verificarea înscrisurilor de medicul veterinar şi aprobarea de către directorul executiv.

Activităţile sanitar-veterinare pentru transportul probelor, ridicarea produselor şi tipizatelor necesare, instruirea şi formarea profesională aferentă activităţilor contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informaţiilor privind lanţul alimentar, bunăstarea şi condiţiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situaţii de urgenţă, precum şi pentru inspecţia si certificarea animalelor destinate sacrificării [art. I pct. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020] nu se regăsesc prevăzute în contractele de concesiune/contractele de prestări servicii, astfel încât acordarea sumei de 10.000 RON/lună "începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019" pretinsă de recurentul-reclamant nu rezultă din executarea contractelor de concesiune/contractelor de prestări servicii.

Pentru toate aceste motive, apreciind că dreptul reclamat de recurent este un drept afectat de condiţie care presupune îndeplinirea de acesta a obligaţiilor prevăzute la art. 2, art. 5 alin. (1) - art. 8 din Capitolul II al Anexei la O.U.G. nr. 117/2020, se impune respingerea căii de atac formulate cu menţinerea hotârârii primei instanţe.

Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

Astfel, a arătat că nu se poate reţine o culpă a autorităţii deoarece aspectele referitoare la elaborarea metodologiei de punere în aplicare a Legii nr. 236/2019 exced competenţelor pe care le are Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, potrivit legii.

În continuare, a susţinut faptul că Ordinul nr. 106 din 22 septembrie 2015 pentru aprobarea Procedurii privind decontarea acţiunilor sanitar-veterinare cuprinse în Programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, se asigura de catre medicii veterinari de liberă practică, în acest sens, existând încheiate la nivelul direcţiei, atât contracte de concesiune, cât şi acorduri cadru. Aşadar, deşi în Programul strategic este prevăzută obligativitatea prestării serviciilor sanitar veterinare de către medicii veterinari de liberă practică împuterniţi, legiuitorul a prevăzut în mod expres întocmirea de deconturi justificative, ca modalitate de decontare/plată a activităţii desfăşurate.

În cazul contractelor de concesiune, în temeiul prev. art. II din Legea nr. 127/2005, calitatea de concedent revine autorităţii centrale, respectiv ANSVSA prin Directţa Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa. În cazul acordurilor cadru, calitatea de achizitor revine direcţiei judeţene.

A mai arătat că, în lipsa stabilirii obligatiilor concrete ce cad în sarcina medicilor veterinari de liberă practică împuterniciţi pentru efectuarea unor activităţi sanitar-veterinare publice, aceştia nu au prestat în baza Legii nr. 236/2019 nicio activitate concreta, nu au depus niciun decont justificativ şi nu au emis nicio factură, ca documente, care validate, acceptate şi înregistrate de pârâta DSVSA Ialomiţa să creeze vreo obligaţie de plată a acesteia către reclamant.

Or, în lipsa prestării unor servicii în baza Legii nr. 236/2019, nu poate fi efectuată nicio plată către reclamant, aceasta nefiind datorată.

Abia odată cu intrarea în vigoare a O.U.G.. nr. 117/2020 s-a creat cadrul legal adecvat prin stabilirea drepturilor şi obligatiilor concrete ale părţilor aflate în relaţii contractuale (reclamanţii şi paratele ANSVSA şi DSVSA Ialomiţa), prin stabilirea modului concret de realizare a activităţii sanitar-veterinare publice, prin stabilirea modalităţii concrete de decontare a activităţii prestate, precum şi prin stabilirea răspunderii părţilor în caz de nerealizare a obligaţiilor legale stabilite în sarcina acestora.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat respingerea recursului cu menţiunea că sentinţa recurată este temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:

1. Aspecte procesuale relevante

Demersul judiciar iniţiat de reclamantul din prezenta cauză vizează în principal constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor A.N.S.V.S.A. şi D.S.V.S.A. Ialomiţa de a dispune admiterea cererii de plată a sumei de 10.000 RON/lună, formulată în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, urmată de obligarea pârâtei la plata sumelor astfel cuvenite.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea esenţială că în perioada 16.12.2019 - 24.07.2020 nu a existat o bază legală suficientă în dreptul intern, care să-l îndreptăţească pe reclamant la acordarea acestei sume, cât timp nu au fost adoptate Normele metodologice de punere în aplicare a art. IV din Legea nr. 236/2019, neputându-se reţine că acesta ar avea o speranţă legitimă la dobandirea acestei sume, în acceptiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., Înalta Curte constată caracterul întemeiat al criticilor formulate în calea de atac.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.".

Totodată, potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.".

Se constată, aşadar, că aceste dispoziţii, care prevăd acordarea sumei de 10.000 RON/lunar/contract pentru contractele de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior şi până la momentul finalizării acestora, nu condiţionează acordarea drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii, stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, de elaborarea normelor metodologice.

Astfel, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (ÎCCJ - RIL) a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.".

În acest sens, următoarele considerente ale Deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2023 sunt relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care privesc problema de drept amintită:

"112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004.

113. Din cuprinsul art. 15 alin. (7) al Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 reiese că, pentru a fi acordată indemnizaţia de 10.000 RON, medicul veterinar trebuie să asigure un program zilnic de 8 ore, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică.

117. Altfel spus, dreptul de creanţă în discuţie este, potrivit legii, pur şi simplu, neafectat de vreo condiţie legală, iar elementele care privesc exercitarea dreptului rezultă, de asemenea, direct din lege. Art. V din Legea nr. 236/2019 nu are semnificaţia unei restrângeri a exercitării drepturilor de creanţă rezultate din contractele aflate în discuţie, pentru că nu condiţionează acordarea sumei de 10.000 de RON lunar de adoptarea legislaţiei secundare şi nici nu amână intrarea în vigoare a unor dispoziţii pe o anumită durată, respectiv nu condiţionează momentul intrării în vigoare de un anumit eveniment, asemenea opţiuni ale legiuitorului nerezultând expres din cuprinsul textului în discuţie.

118. Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, nu poate constitui un impediment la recunoaşterea acestor drepturi.

(…)

135. Astfel, pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv. Faptul că era prevăzută obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că beneficiarii legii nu erau îndreptăţiţi la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

(...)

137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.".

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.

Or, prima instanţă şi-a justificat în mod esenţial soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată prin prisma considerentelor vizând «lipsa unor norme metodologice prin care să se stabilească în mod clar procedura administrativă de acordare a acestei sume către beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 ...», respectiv A.N.S.V.S.A. «nu a exprimat explicit, cu exces de putere, un refuz de a acorda reclamantului suma de 10.000 RON pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, cât timp la data emiterii acestui act administrativ asimilat erau în vigoare dispoziţiile art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost introduse prin O.U.G. nr. 117/2020 conform cărora beneficiarii contractelor pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanţă primesc această sumă în baza decontului şi a documentelor justificative».

Esenţa argumentaţiei primei instanţe este însă contrazisă de soluţia deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2013, astfel cum reiese aceasta din considerentele şi dispozitivul hotărârii instanţei supreme, câtă vreme s-a reţinut expres că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 nu pot fi aplicate retroactiv şi dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.

Altfel spus, este eronat modul în care s-a realizat de către Curtea de Apel Bucureşti aplicarea şi interpretarea în proces a normelor de drept substanţial reţinute în mod esenţial în scopul respingerii cererii de chemare în judecată.

În continuare, din lectura aceleiaşi deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2023, Înalta Curte observă că prin considerentele dezvoltate în argumentarea modului de interpretare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-a arătat că "137 . . . . . . . . . .beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii ... sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, ...".

De altfel, textul art. IV alin. (1) amintit prevede că "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.".

Aşadar, premisa acordării sumei litigioase o constituie realizarea activităţilor menţionate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, la care face trimitere art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, au fost modificate prin această lege, având următorul cuprins:

"Pentru efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condiţiile legii, în situaţiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizaţi în condiţiile legii.".

Prin urmare, din interpretarea coroborată a textelor de lege amintite reiese că acordarea sumei litigioase de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru activităţi derulate de către cabinetele veterinare, activităţi care trebuie dovedite.

În schimb, Curtea de Apel Bucureşti, în contextul raportării la reglementarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, prin care a fost modificată şi completată Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 sub aspectul Anexei nr. 21 din conţinutul său, a imputat părţii reclamante omisiunea de a fi depus decontul şi documentele justificative prevăzute de art. 6 din Anexa respectivă.

După cum s-a arătat anterior însă, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 656/24.07.2020, nu poate fi aplicată cu caracter retroactiv, astfel încât să instituie vreo sarcină probatorie pentru perioada de până la data intrării sale în vigoare.

În aceste condiţii, nu se identifică o analiză a primei instanţe cu privire la condiţia "realizării activităţilor" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, din moment ce sarcina probei instituită de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la obligaţia de dovedire a părţii reclamante s-a raportat la o normă juridică inaplicabilă procesului.

Spre finalul considerentelor, Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut cu caracter general că «prin probele administrate în cauză reclamantul nu a făcut dovada prestării unor activităţi sanitar-veterinare publice în baza acordului cadru de servicii CSVA Sălcioara nr. x/03.05.2019 şi a contractului subsecvent de servicii nr. x/28.01.2020», fără a rezulta însă în mod concret faptul că judecătorul fondului s-ar fi îndepărtat de considerentele sale iniţiale, astfel cum au fost învederate anterior, astfel încât să se poată conchide că a intervenit efectiv analiza primei instanţe asupra condiţiei "realizării activităţilor" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

În sfârşit, Înalta Curte mai observă că inexistenţa obligaţiei de plată care să fi fost reţinută de către prima instanţă în sarcina A.N.S.V.S.A. a avut în conţinutul sentinţei recurate efectul subsecvent al înlăturării inclusiv a obligaţiei de plată în sarcina D.S.V.S.A. Ialomiţa. În mod corespunzător, aplicarea şi interpretarea eronate asupra normelor de drept material raportat la intimata-pârâtă A.N.S.V.S.A. a avut acelaşi efect şi faţă de intimata-pârâtă D.S.V.S.A.

În plus, deşi judecătorul fondului a mai reţinut că partea reclamantă nu ar fi solicitat D.S.V.S.A. Ialomiţa plata vreunei sume de bani spre a fi analizată existenţa unui eventul refuz al părţii pârâte în cond. art. 1, art. 2 alin. (1) lit. (i) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, totuşi analiza Curţii de Apel Bucureşti nu s-a raportat şi la faptul că pârâta în discuţie avea calitatea de parte în Acordul-cadru nr. x/03.05.2019 şi contractul subsecvent de servicii, pe care de altfel le-a indicat prin încheierea din 14 octombrie 2021 ca argument în vederea respingerii excepţiei de lipsă calitate procesuală pasivă.

În concluzie, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată de către prima instanţă, care a reţinut în esenţă lipsa unui cadru normativ necesar pentru realizarea pretenţiilor reclamate, în considerarea interpretării cu caracter obligatoriu oferite prin Decizia ÎCCJ - RIL nr. 9/2023, instanţa de control judiciar constată se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, reţinând incidenţa motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Cabinet Medical Veterinar A., va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare pe fond aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinţei civile nr. 1546 din 29 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.