Proportionality limit on punitive tax late payment surcharges for offshore drilling platform VAT exemptions

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Fiscală, anularea în parte a deciziei nr. 295/24.11.2016 privind soluţionarea contestaţiei cu privire la punctele 1. şi 2. din dispozitivul acesteia, prin care s-a dispus respingerea contestaţiei ca nemotivată, respectiv neîntemeiată; anularea în parte a deciziei de impunere privând obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice F-MC 185/23.05.2016 şi constatarea nelegalităţii raportului de inspecţie fiscală x/23.05.2016 cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare, principale şi accesorii, în cuantum total de 129.343.759 RON, respectiv 42.585.422 RON TVA aferentă livrărilor de platforme de foraj marin, 64.120.870 RON dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA şi 6.387.813 RON penalităţi de întârziere aferente TVA, accesorii aferente creditului fiscal utilizat în cuantum de 7.819.069 RON dobânzi/majorări de întârziere şi 2.102.067 RON penalităţi de întârziere, precum şi 1.113.385 RON impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi, 722.177 RON dobânzi/majorări de întârziere, 167.008 RON penalităţi de întârziere, dar şi 4.325.948 RON obligaţii fiscale pentru care contestaţia a fost respinsă ca nemotivată; exonerarea societăţii de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare, principale şi accesorii, menţionate; stabilirea în minus a sumei de 506.083 RON reprezentând impozit pe veniturile nerezidenţilor persoane juridice, stabilit şi achitat de societate, dar nedatorat, în conformitate cu prevederile legale; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 331 de la data de 2 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă, în parte, cererea expertului B. de majorare a onorariului de expert şi fiind stabilit onorariu de expert cu caracter definitiv la nivelul sumei de 50.000 RON.

A fost obligată reclamanta să consemneze în beneficiul expertului B. o diferenţă de 47.000 RON cu titlu de onorariu de expert.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare Fiscală (Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili).

A fost anulată în parte decizia nr. 295/24.11.2016 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi în parte decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/23.05.2016 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în limita:

- sumei de 6.387.813 RON penalităţi de întârziere (aferente taxei pe valoarea adăugată vizând livrările din luna mai 2008 a celor 3 platforme de foraj marin);

- sumelor de 7.819.069 RON dobânzi/majorări de întârziere şi 2.102.067 RON penalităţi de întârziere (aferente creditului fiscal utilizat).

A fost exonerată reclamanta de obligaţia de plată a sumelor de 6.387.813 RON penalităţi de întârziere, 7.819.069 RON dobânzi/majorări de întârziere şi 2.102.067 RON penalităţi de întârziere, cu privire la care a intervenit anularea din precedent.

A fost anulată în parte decizia nr. 295/24.11.2016 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi în ceea ce priveşte respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulate de societatea A. S.A. referitor la suma de 4.325.948 RON şi, soluţionând, respinge ca neîntemeiată contestaţia formulată de societatea A. S.A. împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/23.05.2016 referitor la suma de 4.325.948 RON.

Au fost menţinute în rest actele contestate.

Au fost obligate pârâtele în solidar la plata către partea reclamantă a sumei de 100 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 331 de la data de 2 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs atât recurenta - reclamantă, recurentele-pârâte cât şi expertul desemnat în cauză în vederea întocmirii raportului de expertiză fiscală.

Recursul recurentei - reclamante A. SA

Prin cererea de recurs formulată de recurenta - reclamantă, aceasta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

În esenţă, în motivare, a arătat, subsumat cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că prima instanţă a interpretat greşit normele de drept material incidente cauzei respectiv norma de drept ce priveşte derularea inspecţiei fiscale şi emiterea actelor administrativ-fiscale de impunere.

În ceea ce priveşte nulitatea deciziei de impunere faţă de încălcarea duratei maxime a inspecţiei fiscale, a arătat că durata maxima prevăzută de lege în privinţa marilor contribuabili este de 6 luni şi a fost cu mult depăşită câtă vreme inspecţia a durat, exceptând perioadele în care a fost suspendată, 1 an 11 luni şi 13 zile.

În ceea ce priveşte nulitatea deciziei de impunere, a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din vechiul CPF "Inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale." Scopul urmărit de legiuitor prin instituirea duratei maxime a inspecţiei fiscale a fost acela de a transpune in concret principiul minimei afectări a activităţii contribuabilului, enunţat şi prin dispoziţiile anterior amintite.

Or, in măsura in care nerespectarea termenului prevăzut de art. 104 alin. (2) din vechiul CPF ar fi lipsită de sancţiune, finalitatea acestor dispoziţii legale, constând în asigurarea unei garanţii cu privire la afectarea redusa a activităţii contribuabilului, prin limitarea duratei controlului, ar fi cu totul înfrântă.

În consecinţă, se impune constatarea decăderii organului fiscal din dreptul de a continua şi a finaliza inspecţia desfăşurată, urmând ca, în conformitate cu prevederile art. 185 alin. (1) teza finală C. proc. civ., Decizia de impunere emisă sa fie lovită de nulitate absolută.

A mai criticat motivarea judecătorului fondului care a reţinut ca nulităţile actului administrativ fiscal nu sunt doar cele prevăzute de art. 46 din CPF, pentru ca pe de alta parte, la fila x din sentinţa atacată, să aprecieze ca doar art. 46 din CPF reprezintă cauze de nulitate a actului administrativ fiscal, iar prin C. proc. civ. nu se mai completează legea speciala cu alte cauze de nulitate.

Din argumentele expuse rezultă incoerenta raţionamentului juridic al judecătorului fondului.

Ulterior, după ce a calificat nulitatea deciziei de impunere pentru nerespectarea duratei de efectuare a expertizei, ca fiind o nulitate relativă, prima instanţă a apreciat că nici această formă a nulităţii nu ar fi incidentă în cauză.

Cu o motivare incoerentă, în sentinţa atacată se face o confuzie între criteriile de clasificare ale nulităţilor, sens în care recurenta - reclamantă a susţinut că depăşirea duratei maxime, prevăzute de lege pentru inspecţia fiscală, generează decăderea, sancţiune de drept comun aplicabilă în cazul nerespectării termenelor stabilite pentru îndeplinirea unei operaţiuni iar nulitatea este efectul decăderii. Pentru această ipoteză însă, din moment ce inspecţia fiscală este o operaţiune premergătoare emiterii unui act de impunere şi deci exterioară acestuia din urmă, nu se poate aduce în discuţie verificarea acestei chestiuni prin raportare la însuşi actul emis - dimpotrivă, este vorba de o condiţie extrinsecă actului administrativ-fiscal. Or, nerespectarea unei condiţii extrinseci atrage o nulitate necondiţionată de vătămare, aşa cum o arată art. 176 pct. 6 C. proc. civ., text care se aplică în completarea Codului de procedură fiscală.

Vătămarea suferita de către societatea recurentă este reprezentata de însăşi calcularea de obligaţii fiscale principale si accesorii peste termenul legal. În acest context, valoarea accesoriilor stabilite cu depăşirea termenului legal este de 3 ori mai mare decât însuşi valoarea debitului principal.

O altă critică vizează prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, cu omisiunea din partea primei instanţe a faptului că inspecţia fiscala a fost suspendata din iniţiativa organului fiscal de 3 ori, deşi in motivarea sentinţei recurate, judecătorul fondului a reţinut ca aceste suspendări au existat, indicând in mod concret si perioadele de suspendare - fila x din sentinţa recurata. Or, având in vedere aceste aspecte, s-ar ajunge la concluzia fundamental greşita ca perioadele in care inspecţia fiscala a fost suspendata trebuie ignorate total.

Inspecţiei fiscale desfăşurate in speţa nu ii poate fi recunoscut efectul suspensiv al termenului de prescripţie, atâta timp cat aceasta inspecţie s-a desfăşurat cu nerespectarea termenului de 6 luni. Depăşirea duratei inspecţiei a condus la o vătămare prin aceea că perioada de suspendare a prescripţiei a fost extinsă artificial dincolo de termenul legal (cu aproximativ 3 ani), fiind o situaţie în care îşi găseşte aplicare adagiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans.

Prin fapta sa (constând în încălcarea unui termen imperativ prevăzut de o normă legală) organul fiscal şi-a prelungit suspendarea termenului de prescripţie după bunul plac. Acest beneficiu al suspendării trebuie să îi fie refuzat, câtă vreme el este un premiu pentru încălcarea unei dispoziţii legale.

Faţă de considerentele expuse în cadrul raportului de expertiză fiscală, recurenta a precizat pentru creanţele fiscale aferente anului 2007 şi respectiv 2008, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 11.09.2014 şi respectiv la data de 11.09.2015.

Cu privire la nulitatea Deciziei de impunere faţă de nesemnarea acesteia de către toţi membrii echipei de inspecţie fiscală, a precizat că din examinarea secţiunii finale a Deciziei de impunere, alocată semnăturilor membrilor echipei de inspecţie, a şefului de serviciu şi a conducătorului activităţii de inspecţie fiscală, precum şi aplicării ştampilei, rezultă că aceasta nu este semnată de către d-nele C. şi D., membri ai echipei de inspecţie fiscală, conform celor indicate în secţiunea finală a deciziei de impunere, alocată semnăturilor.

Mai mult, a arătat că sunt evidente nulitatea Deciziei de impunere si nelegalitatea Raportului de inspecţie fiscala, care a stat la baza emiterii deciziei, in raport de încălcarea prevederilor legale ce impun neechivoc semnarea acestor acte de către toţi membrii echipei de inspecţie fiscala şi care interzic participarea in continuare la inspecţie şi respectiv la emiterea actelor administrativ-fiscale a membrilor în privinţa cărora a fost admisa o cerere de recuzare.

O altă critică a recurentei - reclamante a vizat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 119 din vechiul Codul de procedură fiscală, în raport de dezlegarea oferită de Decizia nr. 86/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, soluţia primei instanţe a fost ca, în aplicarea principiului proporţionalităţii în acord cu Decizia HP, să se dispună anularea Deciziei de impunere pentru întregul cuantum al penalităţilor de întârziere (acestea având aşa cum se arată în mod corect în Sentinţa recurată, caracterul unor sancţiuni),dar aceste aspecte nu au fost în mod corespunzător apoi valorificate de instanţa fondului, pentru a soluţiona cauza în integralitatea sa.

A invocat societatea lipsa de culpă în stabilirea aplicabilităţii scutirii de TVA precum şi argumentul că în situaţia în care inspecţia fiscală a depăşit durata sa maximă stabilită de lege s-au acumulat obligaţii fiscale accesorii însă nu din vina sa ci din vina organului fiscal care a efectuat controlul.

Criteriul la care se raportează analiza vinovăţiei Societăţii este în mod nelegal unul importat din conceptele specifice unor alte instituţii neincidente în speţă şi al căror standard de apreciere este unul cu mult mai ridicat. Inclusiv o culpă concurentă, caracterizată prin confuzia contribuabilului întreţinută ori confirmată de autorităţile fiscale, precum în Cauza Salomie şi Oltean, este suficientă pentru a se conchide că impunerea obligaţiilor fiscale accesorii este excesivă şi trebuie să fie una proporţională cu efectiva culpă a acelui contribuabil, fireşte conducând nu la o exonerare completă dar la una parţială de plata obligaţiilor fiscale. Nu se poate deci pretinde o imprevizibilitate absolută pentru a se caracteriza lipsa de culpă.

Deşi prima instanţă a dispus administrarea expertizei fiscale inclusiv cu obiectivul de defalcarea majorărilor de dobânzi şi de penalităţi de întârziere, iar judecătorul fondului a reţinut că se impune aplicarea proporţionalităţii pentru sancţiunile fiscale şi chiar a facut-o în cazul penalităţilor, nu s-a realizat acelaşi lucru şi pentru suma de 29.767.212 RON reprezentând majorări de întârziere.

În continuare, a precizat că în cauză se relevă greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 118 alin. (3) din vechiul Codul fiscal şi a pct. 15 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice aferente acestui articol.

Recurenta a precizat că în analiza validităţii unui certificat de rezidenţă fiscală sau a documentului înlocuitor, a apreciat că trebuie luate in considerare şi prevederile aplicabile în acel stat cu privire la modalitatea de emitere a certificatelor - aspect neanalizat în Sentinţa recurată. Această regulă este reglementată şi de legislaţia fiscală română care prevăd că forma şi conţinutul certificatul de rezidenta sunt cele emise de autoritatea din statul de rezidenţă al beneficiarului venitului. Astfel, în lipsa unei menţiuni exprese a perioadei de rezidenta, autorităţile fiscale din Cipru emit şi astfel de certificate generale care atestă rezidenţa fiscala Ia un anumit moment (i.e. data emiterii certificatului), fiind de la sine înţeles că acele societăţi au fost rezidente fiscal în Cipru de la momentul înregistrării lor şi până la data emiterii certificatului. Prin urmare, considerăm că, respingându-se aplicabilitatea certificatului de rezidenţă fiscală, prin Sentinţa recurată au fost interpretate greşit prevederile legale mai sus menţionate, care conduc în realitate la concluzia îndeplinirii condiţiilor de rezidenţă existente în Cipru.

Ţinând seama că exact acelaşi considerent decizoriu(criticat de nelegalitate în cele de mai sus) a fost reţinut şi pentru a se respinge solicitarea Societăţii privind stabilirea în minus a impozitului deja achitat - în mod greşit - de Societate. În acest sens, în măsura în care este aplicabilă Convenţia de evitare a dublei impuneri, având în vedere calificarea serviciilor prestate de cele 3 societăţi din Cipru, confirmată prin Raportul de expertiză, acestea nu puteau fi considerate redevenţe şi deci nu erau supuse impozitului în cotă de 5%.

Ulterior, din perspectiva cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat aceeaşi recurentă că prima instanţă de judecată nu a motivat soluţia emisă la fond cu privire la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză de specialitate fiscalitate, ba mai mult decât atât, nu s-a făcut nicio referire la proba care a fost administrată în cauză.

În acelaşi timp, tot din perspectiva nemotivării soluţiei de la fondul cauzei este adusă şi critica referitoare la înlăturarea concluziilor expertizei de specialitate construcţii nave maritime administrată în cauză. Mai mult, soluţia de la fond a fost contrară concluziilor acestei expertize, fiind emisă pe baza propriilor aprecieri ale judecătorului fondului asupra aspectelor de ordin tehnic a căror identificare a fost dispusă pe calea expertizei.

Tot din această perspectivă, a arătat că, deşi prima instanţă a apreciat că expertiza era fundamentată pe prevederi şi dispoziţii juridice, soluţia corectă nu ar fi fost ignorarea acesteia ci era necesar ca expertului, care a fost prezent la trei termene de judecată, să i se pună în vedere că ofere lămuriri.

În acest sens, a apreciat că se impune casarea cu trimitere a cauzei pentru o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, iar în condiţiile în care se va reţine cauza spre rejudecare, a solicitat să se constate că pe baza argumentelor de ordin pur tehnic, proba cu expertiză a calificat platformele de foraj marin autoridicătoare drept nave de natură a fi utilizate în principal în scopul navigaţiei, ceea ce atrage incidenţa scutirii de TVA prevăzute de Directiva 2006/112/CE, în acord cu considerentele Hotărârii CJUE şi, ca efect, anularea Deciziei de impunere contestate pentru suma de 42.585.422 Iei reprezentând TVA stabilit ca urmare a negării scutirii, precum şi în privinţa obligaţiilor fiscale accesorii aferente în cuantum de 64.120.870 RON (reprezentând dobânzi şi majorări de întârziere).

Subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a invocat încălcarea art. 14 alin. (5) C. proc. civ. şi a dezvoltat critici în raport de ceea ce prima instanţă a reţinut cu privire la notele scrise referitoare la sumele aferente dobânzilor şi majorărilor de întârziere care nu ar fi fost contestate, în esenţă, considerentele judecătorului fondului vizând nerespectarea termenului legal, prin raportare expresă la dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., pronunţându-se, totuşi, şi asupra fondului acestor pretenţii. În esenţă, critica recurentei a vizat încălcarea principiului contradictorialităţii.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, cu casarea sentinţei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul recurentei - pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor

Prin cererea de recurs întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului si casarea in parte a sentinţei civile recurate in sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate.

Astfel, a susţinut că se relevă în cauză nelegalitatea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte dobânzile/majorările de întârziere si penalităţile de întârziere, cu privire la care judecătorul fondului a reţinut ca accesoriile aferente nu pot fi anulate in aplicarea principiului accesorium sequitur principale, din moment ce creanţa fiscala principala a fost menţinută in sarcina societăţii.

Cu toate acestea, in mod contradictoriu, instanţa a dispus anularea actelor litigioase pentru suma de 6.387.813 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar în suma de 42.585.422 RON, invocând Hotărârea pronunţata de CJUE in cauza Salomie si Oltean cu privire la încălcarea principiului proporţionalităţii.

Apreciază că în cauza nu operează principiul proporţionalităţii, intrucat acesta vizează adaptarea mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare. Astfel, forma acţiunii comunitare va fi pe atât de simplă pe cât o permite realizarea într-un mod adecvat a obiectivului propus şi necesitatea executării eficiente. Uniunea nu legiferează decât în măsura în care acest lucru este necesar şi pe cât posibil, vor fi preferate directivele regulamentelor şi directivele-cadru măsurilor detaliate. Acest principiu reglementează modul şi intensitatea acţiunilor Uniunii, ori în cazul de faţă Codul de procedură fiscală nu prevede plafonarea expresa a dobânzilor si penalităţilor de întârziere în raport cu debitul stabilit suplimentar.

Codul de procedură fiscală defineşte dobânda ca fiind acea obligaţie fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor fiscale principale.

În ceea ce priveşte penalitatea de întârziere, aceasta este, conform Codului de procedură fiscală, o obligaţie fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru neachitarea la scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor fiscale principale.

Astfel, sentinţa atacată a fost pronunţata cu încălcarea prevederilor art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora penalităţile de întârziere reprezintă sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale".

Criticile din recurs vizează şi soluţia de anulare a actelor litigioase pentru suma de 9.921.136 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 7.819.069 RON aferente creditului fiscal utilizat si penalităţi de întârziere în sumă de 2.102.067 RON aferente creditului fiscal utilizat.

Totodată, a precizat că hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 pct. 11, art. 31 alin. (1) si alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborate cu cele ale pct. 92 din H.G. nr. 44/2004 potrivit cărora o persoană juridică română ce obţine venituri dintr-un stat străin poate deduce din impozitul pe profit datorat în România, impozitul plătit către statul străin fie direct, fie indirect - prin reţinerea şi virarea de o altă persoană, însă numai dacă prezintă documentaţia din care să rezulte faptul că impozitul a fost plătit statului străin, respectiv documentul care atesta plata, confirmat de autoritatea fiscală străină in baza căruia se calculează deducerea din impozitul pe profit datorat în România.

Totodată, în cazul în care documentul care atesta plata, confirmat de autoritatea fiscală străina, este prezentat după depunerea la autorităţile fiscale a declaraţiei privind impozitul pe profit, creditul fiscal - adică diminuarea impozitului pe profit cu suma impozitului achitat în străinătate - se acordă pentru anul la care se referă, prin depunerea, în acest sens a unei declaraţii rectificative, ceea ce societatea nu a făcut.

Potrivit constatărilor organelor de inspecţie fiscală, societatea a dedus din impozitul pe profit datorat în România pentru anul 2007, respectiv pentru anul 2009, impozitul reţinut prin stopaj la sursă pentru veniturile obţinute din Turcia în anul 2007 şi din Iran în anul 2009, fără însă să prezinte documente justificative care să ateste plata, confirmate de autoritatea fiscală din Turcia/Iran, respectivele documente fiind solicitate de către organele de inspecţie fiscala - aspect reţinut si de instanţa de fond.

Organele de inspecţie fiscala au "acordat creditul fiscal pentru anul 2007 şi respectiv pentru anul 2009, dar, ca urmare a faptului că la momentul deducerii din impozitul pe profit datorat în România, societatea nu deţinea dovada plăţii impozitului certificată de autoritatea nerezidentă, fapt confirmat şi de către societate, în mod legal au procedat la calcularea de obligaţii fiscale accesorii pentru perioada cuprinsă între anul deducerii impozitului plătit în Turcia, respectiv Iran, din impozitul pe profit datorat în România şi anul confirmării de către autorităţile turce, respectiv iraniene a plăţilor în cauză.

Aceasta măsura a fost luata întrucât societatea a beneficiat de utilizarea creditului fiscal fără îndeplinirea cerinţelor expres prevăzute de lege în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că impozitul plătit unui stat străin este dedus numai dacă persoana juridică română prezintă documentaţia corespunzătoare, şi anume documentul care atestă plata confirmat de autoritatea fiscală străină, iar în situaţia în care acest document este prezentat ulterior, respectiv după depunerea la autorităţile fiscale a declaraţiei privind impozitul pe profit, creditul fiscal se acordă pentru anul la care se referă, însă trebuie depusă o declaraţie rectificativă - obligaţie pe care societatea nu a respectat-o.

Astfel, in lipsa documentelor corespunzătoare care sa ateste reţinerea si plata impozitului pe profit in străinătate confirmate de autorităţile fiscale străine, societatea nu avea dreptul de a scădea la nivelul anului 2007, respectiv 2009 respectivele sume din impozitul pe profit declarat/datorat, societatea trebuind sa depună cate o declaraţie rectificativă aferenta anilor respectivi la data obţinerii respectivelor documente.

În urma verificării relaţiei comerciale cu E. şi F., echipa de inspecţie fiscală a constatat că societatea a utilizat ca metodă de evitare a dublei impuneri în anii 2007 şi 2009 metoda creditului fiscal.

Astfel, echipa de inspecţie fiscală a constatat că pentru anul 2007, A. în calitate de contractor a încheiat cu societatea E. din Turcia contractul nr. x/2006, având ca obiect "forajul şi alte servicii conexe din contextul serviciilor de prospecţiuni pentru petrol si gaze naturale în regiunea Mării Negre".

Pentru veniturile obţinute, societatea contractantă a reţinut prin stopaj la sursă, în baza facturilor întocmite de A., withholdings tax în procent de 5%, respectiv echivalentul a 2.117.676 RON, iar A. a înregistrat contravaloarea taxelor reţinute drept cheltuială nedeductibilă la calculul impozitului pe profit.

De asemenea, pentru anul 2009, A., în calitate de contractor, a încheiat împreună cu F. cu sediul în Iran, în calitate de subcontractor, două contracte având ca obiect "forajul/intervenţia şi lucrări de finalizare de către contractant referitor la proiectele companiei pentru clienţii din Golful Persic" cu societatea G. cu sediul în Iran, şi anume: contractul nr. x/2280/15.02.2008 pentru echipamentul de foraj Orizont şi contractul nr. x/2281/15.02.2008 pentru echipamentul de foraj Atlas.

Pentru veniturile obţinute, societatea contractantă a reţinut "prin stopaj la sursă, în baza facturilor întocmite " de A., withholdings tax în procent de 5%, precum şi taxa SSO, în procent de 5%, iar A. a înregistrat contravaloarea taxelor reţinute drept cheltuială nedeductibilă la calculul impozitului pe profit, suma totală reţinută prin stopaj la sursă cu titlu de withholding tax 5% fiind de 4.405.199,75 Euro (2.486.022,96 Euro pentru veniturile din anul 2008 şi 1.919.176,79 Euro pentru veniturile din anul 2009).

Întrucât societatea nu a prezentat documente justificative care să ateste plata, confirmate de autoritatea fiscală din Turcia, prin adresa nr. x/22.10.2013 echipa de inspecţie fiscală a solicitat Direcţiei Generale de Informaţii Fiscale, informaţii privind atestarea impozitelor plătite în anul 2007 în Turcia.

Prin adresa nr. x/19.03.2015, Direcţia Generală de Informaţii Fiscale a transmis informaţiile primite de la administraţia fiscală din Turcia, conform cărora "procentul de 5% constând în impozitul pe profit a fost reţinut pentru plăţile efectuate de către compania E. companiei A. S.A., conform facturilor emise de compania din România", suma totală, reprezentând impozit plătit confirmat de autoritatea fiscală din Turcia, fiind în sumă de 1.370.118 RON.

Totodată, prin adresa nr. x/17.04.2014, echipa de inspecţie fiscală a solicitat Direcţiei Generale de Informaţii Fiscale informaţii privind atestarea impozitelor plătite în anul 2009 în Iran, fără însă să primească răspuns până la data încheierii raportului de inspecţie fiscală.

Conform Declaraţiei privind impozitul pe profit (cod 101) din 04.06.2009, societatea a dedus din impozitul pe profit aferent anului 2007 drept credit fiscal extern suma de 855.422 RON din totalul de 2.117.676 RON, iar potrivit Declaraţiei privind impozitul pe profit (cod 101) din 16.06.2010, a dedus din impozitul pe profit aferent anului 2009 drept credit fiscal extern suma de 13.158.360 RON.

Întrucât la data depunerii Declaraţiei 101 privind impozitul pe profit aferent anului 2007, respectiv aferent anului 2009, A. nu deţinea documentul pe baza căruia se calculează deducerea din impozitul pe profit datorat în România, confirmat de autoritatea fiscală străina, echipa de inspecţie fiscală a constatat că societatea avea obligaţia să plătească impozitul pe profit rezultat în România fără sa deducă impozitul plătit în Turcia, respectiv Iran.

In acest sens, ulterior, la momentul primirii documentului, societatea avea dreptul să depună o declaraţie rectificativă conform prevederilor pct. 92 din Normele metodologice de aplicare a art. 31 din Legea nr. 571/2003.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 94 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, echipa de inspecţie fiscală a stabilit accesorii, avute in vedere dispoziţiile art. 7 pct. 11 si art. 31 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu cele ale pct. 92 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

Sintetizând, a arătat instanţei ca în situaţia în care documentul care atestă plata, confirmat de autoritatea fiscală străină, este prezentat ulterior depunerii la autoritate a declaraţiei privind impozitul pe profit, creditul fiscal se acordă pentru anul la care se referă, însă prin depunerea unei declaraţii rectificative.

În cauza, societatea a dedus din impozitul pe profit datorat în România pentru anul 2007, respectiv pentru anul 2009, impozitul reţinut prin stopaj la sursă pentru veniturile obţinute din Turcia în anul 2007 şi din Iran în anul 2009, fără însă să prezinte documente justificative care să ateste plata, confirmate de autoritatea fiscală din Turcia/Iran.

Astfel, având în vedere situaţia de fapt constatata raportata la prevederile legale aplicabile în materie, în mod legal organele de inspecţie fiscală au acordat creditul fiscal pentru anul la care se referă, în speţă pentru anul 2007 şi respectiv pentru anul 2009, insa ca urmare a faptului că la momentul deducerii din impozitul pe profit datorat în România societatea nu deţinea dovada plăţii impozitului certificată de autoritatea nerezidentă, a procedat la calcularea de obligaţii fiscale accesorii pentru perioada cuprinsă între anul deducerii impozitului plătit în Turcia, respectiv Iran, din impozitul pe profit datorat în România şi anul confirmării de către autorităţile turce, respectiv iraniene a plăţilor în cauză, şi anume pe perioada în care societatea a beneficiat de utilizarea creditului fiscal fără îndeplinirea cerinţelor expres prevăzute de lege.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată de la fond, a precizat că se impune admiterea recursului cu casarea sentinţei civile recurate, urmând ca instanţa de control judiciar să facă aplicarea art. 451 -453 C. proc. civ.

În considerarea celor expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat si casarea in parte a sentinţei civile recurate in sensul respingerii acţiunii formulate de A. S.A., în totalitate, ca neîntemeiata.

Recursul recurentei - pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

Prin cererea de recurs întemeiată pe motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac cu precizarea că prima instanţa a interpretat, în mod nelegal, prevederile art. .119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi art. 1201 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, a apreciat prima instanţă că reclamanta nu datorează penalităţi de întârziere in cuantum de 6.387.813 RON aferente TVA in cuantum de 42.585.422 RON vizând livrările pentru luna mai 2008 a celor 3 platforme de foraj marin.

În luna mai 2008, A. a vândut/livrat 3 (trei) platforme de foraj marin către firme (părţi afiliate) din Malta, respectiv platformele Prometeu, în valoare de 17 mil. USD, Jupiter, în valoare de 57 mil. USD şi Saturn, în valoare de 22 mil. USD), aflate în apele teritoriale ale României sub contracte de operare (foraj) la momentul respectiv, fără ca platformele să fie mutate/transportate de la locul de operare.

La data întocmirii contractelor de vânzare cumpărare, au fost încheiate de către noii proprietari contracte de bareboat pentru cele 3 (trei) platforme, fiind emise facturi de chirie începând cu luna mai a anului 2008.

A., în calitate de chiriaş, a exploatat platformele Saturn şi Jupiter fără întrerupere, în anul 2008, în Marea Neagră - România, în beneficiul clientului H. şi platforma Prometeu în beneficiul clientului I. S.A., până la data de 20.05.2008, respectiv în beneficiul clientului J. începând cu 22.08.2008, tot în Marea Neagră - România.

Pentru livrarea platformelor, Societatea a emis facturi în scutire de TVA (facturile nr. x/27.05.2008 -pentru platforma Prometeu nr. x/26.05.2008 -pentru platforma Jupiter şi nr. x/28.05.2008 - pentru platforma Saturn), tratând operaţiunile de vânzare ca fiind scutite de TVA conform prevederilor art. 143 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi declarându-le în decontul de TVA aferent lunii mai 2008 la rândul 10 "Livrări de bunuri şi prestări de servicii scutite cu drept de deducere, cu excepţia celor de la rd. 1-3 şi operaţiuni supuse măsurilor de simplificare" (valoare 224.144.980 RON).

În situaţia in care echipa de inspecţie fiscală a constatat ca utilizarea platformelor efectiv şi preponderent este în poziţie staţionară pentru activitatea de forare şi nu pentru navigaţie, respectiv pentru deplasare sau plutire pe mare, in mod corect pentru livrarea platformelor de foraj marin Prometeu, Jupiter şi Saturn nu se aplică scutirea de TVA prevăzută la art. 143 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât acestea nu au fost efectiv şi preponderent utilizate pentru navigaţie pe mare, în conformitate cu soluţia adoptată de Comisia Fiscală Centrală prin Decizia nr. 3/2015.

Ulterior livrării în luna mai 2008 a platformelor de foraj marin Prometeu, Jupiter şi Saturn, în vederea înregistrării corecte a operaţiunii de vânzare, A. a solicitat, prin adresa nr. x/23.06.2008, punctul de vedere al Direcţiei de Legislaţie în Domeniul TVA din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Prin adresa nr. x/30.06.2008, Direcţia de Legislaţie în Domeniul TVA a comunicat că scutirea de TVA prevăzută la art. 143 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal, nu este aplicabilă livrărilor în cauză, precizând în final că se impune corectarea facturilor emise în cauză fără TVA, în conformitate cu prevederile art. 159 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, respectiv emiterea de facturi cu cota standard de 19% TVA.

În pofida celor comunicate de direcţia de specialitate în domeniul TVA din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, A. nu a înţeles să procedeze la corectarea facturilor şi colectarea TVA în cota standard de 19%, ci prin decontul de TVA aferent lunii august 2008 a declarat livrarea platformelor în cauză la rândul 2 "Regularizări livrări intracomunitare, scutite conform art. 143 alin. (2) lit. a) şi d) din Codul fiscal", în condiţiile în care, la momentul vânzării, platformele se aflau în apele teritoriale ale României sub contracte de operare (foraj), fără ca acestea să fie mutate/transportate de la locul de operare.

În aceasta situaţie vânzarea platformelor nu putea fi tratată ca livrare intracomunitară de bunuri conform prevederilor art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 10 din OMFP nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) şi art. 1441 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât trebuia făcută dovada transportului într-un alt stat membru.

În consecinţă, în mod legal organele de inspecţie fiscală au stabilit suplimentar de plată taxă pe valoarea adăugată colectată în sumă de 42.585.422 RON aferentă livrării platformelor de foraj marin Prometeu, Jupiter şi Saturn şi au calculat obligaţii fiscale accesorii, potrivit prevederilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi art. 120ind. 1 din O.G.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep., cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale se datorează dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere conform legislaţiei romane.

La calculul penalităţilor de întârziere in suma de 6.387.813 RON, s-au aplicat prevederile art. 1201 din O.G. nr. 92/2003,rep.,cu modificări.

Pentru toate criticile dezvoltate în precedent, a solicitat admiterea recursului, cu casarea sentinţei civile de la fondul cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum si a celorlalte dispoziţii legale menţionate in prezentul recurs.

Recursul recurentei - expert contabil K.

Recurenta - expert contabil judiciar K. a formulat cerere de recurs împotriva încheierii de şedinţă din 04 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017 întemeiat pe dispoziţiile Constituţiei, ale art. 274 şi respectiv art. 339 pct. 2 precum şi ale art. 22 din O.G. nr. 2/2000.

În motivare, a arătat că era îndreptăţită la plata sumelor de bani solicitate în cadrul judecăţii din faţa primei instanţe, dovedite cu devizul şi chitanţele ataşate dosarului de fond, pentru activitatea prestată şi în raport de numărul de ore alocate pentru întocmirea raportului de expertiză.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurenta - reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare la recursurile promovate de recurentele - pârâte, prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs ale acestora, ca nefondate.

Recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat prin întâmpinarea pe care a formulat - o în cauză să fie respinsă cererea de recurs a recurentei - reclamante, criticile acesteia nefiind în măsură să conducă la reformarea sentinţei civile atacate în prezenta cauză.

2.1. Procedura de soluţionare a recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de expertul desemnat în cauză, respectiv recursurile declarate de pârâte, se impun a fi respinse, ca inadmisibil şi respectiv ca nefondate, iar cel declarat de reclamantă este întemeiat şi urmează a fi admis pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Recursul recurentei - expert contabil judiciar K.

Analizând cererea de recurs formulată de către expertul contabil desemnat în cauză pentru a efectua expertiza în specialitate fiscalitate, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acestei căi de atac declarate de recurenta K., Înalta Curte constată că este fondată, având în vedere că recurenta declarantă a căii ce atac nu are calitatea de parte în dosar, iar potrivit art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces.

Recursul recurentelor - pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia De Administrare a Marilor Contribuabili

Apreciind că cererile de recurs ale recurentelor-pârâte conţin critici similare, întemeiate pe acelaşi motiv de casare, Înalta Curte urmează a le analiza împreună.

Pârâtele, prin calea de atac întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au invocat aplicarea greşită a normelor de drept material de către prima instanţă de judecată.

Astfel, atât pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor cât şi Direcţia generală de Administrare a Marilor Contribuabili au precizat că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 119 alin. (1) art. 120 şi art. 1201 din vechiul Codul de procedură fiscală, emiţând astfel o soluţie nelegală care se impune a fi reformată în prezenta cauză .

Înalta Curte nu poate valida această critică câtă vreme judecătorul fondului, ca urmare a analizei înscrisurilor de la dosar şi a conţinutului actelor administrative contestate, a apreciat că trebuie avută în vedere natura juridică a penalităţilor de întârziere şi scopul urmărit prin instituirea lor, în conformitate cu disp. art. 120 ale vechiul Codul de procedură fiscală.

Spre deosebire de dobânzi, care au un caracter reparatoriu, fiind prevăzute cu scopul de a acoperi prejudiciul suferit prin lipsa de folosinţa a sumelor datorate, penalităţile au exclusiv natura unei sancţiuni, având aşadar un caracter punitiv. Or, aplicarea unei sancţiuni trebuie sa fie condiţionată de existenta unei culpe a persoanei in cauza, a unei atitudini subiective caracterizata prin cunoaşterea si ignorarea normei juridice, ce nu poate fi stabilita decât pe baza unor elemente obiective.

În privinţa societăţii, toate elementele obiective identificate in speţă nu fac decât să confirme contrariul, anume inexistenţa culpei, prin raportare la convingerea creată prin interpretarea constantă şi comunicată oficial de autorităţile fiscale în sensul aplicării scutirii prevăzute de art. 143 alin. (1) lit. h) Codul fiscal, cu privire la livrarea platformelor de foraj marin.

În acest context, impunerea societăţii la plata penalităţilor de întârziere, în absenţa culpei, este contrară atât jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi jurisprudenţei recente a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie sens în care, în mod temeinic, a efectuat prima instanţă aplicarea normelor de drept şi a principiului proporţionalităţii aşa cum acesta a fost dezvoltat în interpretarea dată ce CJUE în cauza Salomie şi Oltean.

În continuare Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGSC a susţinut că a fost nelegală soluţia primei instanţe cu privire la anularea actelor litigioase pentru suma de 9.921.136 RON.

În această privinţă, Înalta Curte reţine temeinicia celor expuse de prima instanţă în argumentaţie în sensul că documentul pe baza căruia se calculează deducerea din impozitul pe profit datorat în România este cel care atestă plata, confirmat de autoritatea fiscală străină, iar, în cazul în care documentul pe baza căruia se calculează deducerea din impozitul pe profit datorat în România este prezentat după depunerea la autorităţile fiscale a declaraţiei privind impozitul pe profit, creditul fiscal se acordă pentru anul la care se referă, prin depunerea, în acest sens, a unei declaraţii rectificative.

În speţă, întrucât documentele justificative au fost prezentate la un moment ulterior depunerii declaraţiei privind impozitul pe profit, organul fiscal a apreciat că A. datora accesorii fiscale de la scadenţa impozitului pe profit aferent anului 2007, respectiv aferent anului 2009, până la prezentarea documentelor justificative.

Concluzia organelor fiscale nu se confirmă deoarece, chiar şi în cazul în care documentul pe baza căruia se calculează deducerea din impozitul pe profit datorat în România este prezentat la un moment ulterior, creditul fiscal se acordă pentru anul la care se referă, anume în cauza de faţă 2007, respectiv 2009, ceea ce are ca efect recunoaşterea cheltuielilor respective ca trebuind a fi deduse din impozitul pe profit şi absenţa retroactiv a oricărei obligaţii de plată a impozitului pe profit corespunzător sumei echivalente creditului fiscal.

Organul fiscal nu a contestat incidenţa creditului fiscal pentru suma de 1.370.118 RON în anul 2007 sau pentru suma de 13.158.360 RON în anul 2009, astfel că apare ca excesivă impunerea unor accesorii fiscale aferente unui ipotetic impozit pe profit ce ar fi fost datorat pentru anii 2007 şi 2009 corespunzător sumei echivalente creditului fiscal respectiv, creanţă fiscală principală cu privire la care nu se poate argumenta legal că ar fi datorată şi restantă la plată, cu atât mai mult cu cât la data inspecţiei fiscale şi a emiterii deciziei de impunere autoritatea publică pârâtă avea la dispoziţie documentele justificative care confirmau existenţa creditului fiscal pentru anii amintiţi.

În plus, organul fiscal a recunoscut creditul fiscal în beneficiul A. fără a pretinde vreo declaraţie rectificativă din partea societăţii reclamante.

La momentul întocmirii raportului de inspecţie fiscală şi deciziei de impunere, la dispoziţia organului fiscal se afla proba cerută de norma legală prin care se atesta creditul fiscal din anii 2007 şi 2009, astfel că natura de cheltuială care să fie dedusă din impozitul pe profit nu putea fi contestată, dreptul respectiv acordându-se pentru anul la care se referă, anume 2007, respectiv 2009.

În acest context, apreciind că niciuna dintre criticile expuse de pârâte în susţinerea recursurilor nu este întemeiată şi nu poate fi apreciată de natură a conduce la reformarea sentinţei civile atacate din perspectiva indicată de partea declarantă a căii de atac, Înalta Curte va respinge recursul pârâtelor, ca nefondat.

Recursul recurentei - reclamante A. SA

Prima critică a recurentei - reclamante a vizat modalitatea de desfăşurare a inspecţiei fiscale care a fost extinsă dincolo de termenul de 6 luni prevăzut de lege pentru derularea inspecţiei în cazul contribuabililor mari precum şi tipul de nulitate care intervine în cazul actului administrativ emis cu nerespectarea normei legale incidente în materia inspecţiei fiscale.

Analizând critica părţii recurente prin raportare la ceea ce prima instanţă a statuat cu privire la nulitatea care intervine în cazul încălcării normelor privind durata de desfăşurare a inspecţiei fiscale, Înalta Curte este de acord că ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative.

Astfel, Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanţă a reţinut că partea reclamantă nu a invocat o vătămare în concret care să atragă anularea în tot a actului administrativ atacat, fiind de acord cu argumentaţia oferită de judecătorul fondului potrivit căreia aspectul calculului accesoriilor nu ar putea fi un element care să justifice vătămarea suferită de reclamantă din moment ce creanţa principală a fost menţinută de către instanţa de fond, ca urmare a exercitării controlului de legalitate cu privire la actele fiscale atacate.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică din recursul reclamantei, respectiv prescripţia dreptului pârâtelor de a stabili obligaţii fiscale, Înalta Curte achiesează la soluţia primei instanţe întemeiată pe dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 care prevede că termenul de prescripţie pentru stabilirea creanţelor fiscal este de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Faţă de data celei mai vechi dintre creanţe care datează din anul 2007(termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2008, urmând a se împlini la data de 31.12.2012) şi prin raportare la împrejurarea că inspecţia fiscală desfăşurată de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a început la data de 19.12.2012 pentru toate creanţele fiscale, generând un efect suspensiv de prescripţie potrivit art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 până la data deciziei de impunere, respectiv până la data de 23.05.2016, rezultă că termenul de prescripţie nu poate fi considerat împlinit în cauză.

În continuare, pornind la analiza criticii din recurs ce vizează nesemnarea deciziei de impunere de către toţi membrii echipei de inspecţie fiscală, Înalta Curte reţine, în temeiul art. 43 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 raportat la art. 46 din acelaşi act normativ, că legalitatea deciziei de impunere este condiţionată de identificarea prin nume şi prenume a persoanei împuternicite a organului fiscal, respectiv de semnarea deciziei de impunere de către persoana respectivă.

În acelaşi timp, în acord cu concluziile expuse de prima instanţă cu referire la doamnele C. şi D., instanţa de control judiciar constată faptul că persoanele respective nu au semnat decizia de impunere, aspect care denotă că nu şi-au însuşit participarea la întocmirea actului administrativ fiscal în discuţie. Mai mult decât atât, nu rezultă că dnei. D. îi incumba obligaţia să participe la întocmirea actului litigios, reclamanta însăşi susţinând că fusese admisă cererea acesteia de recuzare.

Ulterior, prin critica ce a urmat, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea normei de drept de la art. 119 din vechiul Cod de Procedură în maniera de interpretare pe care a dat-o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 86/2018 emisă de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, recurenta a apreciat că se impune aplicarea principiului proporţionalităţii cu privire la majorările de întârziere, acestea fiind forme de obligaţii fiscale care au caracter punitiv, critică pe care Înalta Curte o apreciază a fi întemeiată şi care, pe cale de consecinţă, va conduce la reformarea sentinţei civile atacate.

Astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată partea reclamantă a contestat de sine stătător doar penalităţile de întârziere în cuantum de 6.387.813 RON aferente TVA vizând livrările de platforme de foraj marin, iar nu şi celelalte accesorii fiscale, respectiv dobânzile sau majorările de întârziere. Prin urmare, a reţinut că deşi se identifică o anumită contestare inclusiv a acestora din urmă prin cererea introductivă de instanţă, totuşi cauza juridică dezvoltată în acest sens priveşte fie critici generale cu privire la actele litigioase, fie efectul anulării creanţei fiscale accesorii ca urmare a anulării creanţei fiscale principale, soluţie pe care prima instanţă nu o împărtăşeşte.

Aşadar, instanţa de control judiciar apreciază că deşi recurenta - reclamantă nu a procedat la o contestare separată a dobânzilor sau a majorărilor de întârziere aferente TVA vizând livrările de platforme de foraj marin ca în cazul penalităţilor de întârziere, ci doar pentru acestea din urmă a dezvoltat o cauză juridică prin prisma principiului proporţionalităţii şi a lipsei culpei în cererea introductivă de instanţă, aspectele invocate sunt apreciate ca fiind suficiente pentru ca prima instanţă să se declare învestită şi cu un astfel de capăt de cerere.

Ca atare, în privinţa cererii formulate de recurenta - reclamantă cu privire la incidenţa în cazul majorărilor de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată vizând livrările din luna mai 2008 a celor 3 platforme de foraj marin a principiului proporţionalităţii, în cadrul rejudecării ce se va efectua prima instanţă va da eficienţă considerentelor din Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean în care, la paragrafele 50-53, C.J.U.E. a reţinut următoarele:

"(50) În ceea ce priveşte, în al treilea şi ultimul rând, conformitate cu dreptul Uniunii a majorărilor aplicate în speţă de administraţia fiscală, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a legislaţiei Uniunii în domeniul sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislaţie, statele membre rămân competente să aleagă sancţiunile care le par adecvate. Acestea sunt însă obligate să îşi exercite competenţele cu respectarea dreptului Uniunii şi a principiilor sale generale şi, în consecinţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (a se vedea Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 50 şi jurisprudenţa citată).

(51) Astfel, deşi, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei şi pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislaţii naţionale sancţiuni corespunzătoare care să urmărească sancţionarea penală a nerespectării obligaţiei de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancţiuni nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancţiunii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei şi prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speţei şi în special suma impusă în mod concret şi eventuala existenţă a unei evaziuni sau a unei eludări a legislaţiei aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancţionată (a se vedea în acest sens Hotărârea Redlihs, C-263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 şi 54).

(52) Aceleaşi principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter de sancţiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere, nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligaţiilor sale.

(53) În consecinţă, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administraţie fiscală naţională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operaţiuni TVA-ului şi să impună plata unor majorări, cu condiţia ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare şi precise, iar practica acestei administraţii să nu fi fost de natură să creeze în percepţia unui operator economic prudent şi avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul proporţionalităţii."

Aşadar, de această dată, validând critica recurentei - reclamante, şi având în vedere coroborarea argumentelor din hotărârea CJUE Salomie şi Oltean se poate deduce că principiul proporţionalităţii nu se aplică creanţelor fiscale principale, ci se aplică doar acelor creanţe fiscale accesorii care nu au ca scop acoperirea unui prejudiciu, ci au natura unor sancţiuni fiscale.

Privind creanţele fiscale accesorii care au caracterul unor sancţiuni fiscale, Înalta Curte subliniază că natura majorărilor de întârziere de sancţiune fiscală este indubitabilă, cât timp dispoziţiile art. 1201 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 definesc expres penalităţile de întârziere ca fiind sancţiuni.

Acest aspect este statuat şi la paragraful nr. 99 al Deciziei nr. 86/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se mai reţine că majorările de întârziere, în perioada anilor 2007-1 iulie 2010, nu au fost definite de Codul de procedură fiscală, ele având un nivel de 0,1% din valoarea creanţei principale, pe zi de întârziere, care echivalează cu o medie anuală de 36,5%, iar aplicarea lor a condus la stabilirea unor creanţe fiscale accesorii care nu au fost destinate exclusiv acoperirii lipsei de folosinţă a sumelor ce trebuiau achitate la bugetul de stat. În consecinţă, majorările de întârziere reglementate în perioada 2007-1 iulie 2010 au caracter de sancţiune fiscală, în raport cu valoarea creanţei principale şi, astfel, în privinţa acestora aplicarea principiului proporţionalităţii la care se referă hotărârea C.J.U.E. în Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean este indiscutabilă.

În acelaşi sens este şi paragraful nr. 126 al Deciziei nr. 86/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşa fiind şi având în vedere că în sarcina reclamantei s-au stabilit creanţe accesorii, respectiv majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, ambele fiind sancţiuni fiscale, Înalta Curte constată că ele sunt supuse principiului proporţionalităţii conform hotărârii CJUE din cauza Salomie şi Oltean.

Această interpretare rezultă şi din cuprinsul Deciziei nr. 86/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Nu în ultimul rând, recurenta a invocat o interpretare greşită a legii din perspectiva menţinerii creanţei fiscale reprezentând impozit obţinut din România de nerezidenţi şi a dobânzilor/majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere aferente impozitului anterior amintit.

Înalta Curte reţine din această perspectivă incidenţa următoarelor dispoziţii legale:

- art. 113 "Nerezidenţii care obţin venituri impozabile din România au obligaţia de a plăti impozit conform prezentului capitol şi sunt denumiţi în continuare contribuabili.";

- art. 116 "(1) Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile impozabile obţinute din România se calculează, se reţine şi se plăteşte la bugetul de stat de către plătitorii de venituri. (2) Impozitul datorat se calculează prin aplicarea următoarelor cote asupra veniturilor brute: ... d) 16% în cazul oricăror altor venituri impozabile obţinute din România, aşa cum sunt enumerate la art. 115 [... d) redevenţe de la un rezident ...].";

- art. 118 "(1) În înţelesul art. 116, dacă un contribuabil este rezident al unei ţări cu care România a încheiat o convenţie pentru evitarea dublei impuneri, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de către acel contribuabil din România nu poate depăşi cota de impozit prevăzută în convenţie care se aplică asupra acelui venit. În situaţia în care sunt cote diferite de impozitare în legislaţia internă sau în convenţiile de evitare a dublei impuneri, se aplică cotele de impozitare mai favorabile. Dacă un contribuabil este rezident al unei ţări din Uniunea Europeană, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de acel contribuabil din România este cota mai favorabilă prevăzută în legislaţia internă, legislaţia Uniunii Europene sau în convenţiile de evitare a dublei impuneri.

Legislaţia Uniunii Europene se aplică în relaţia României cu statele membre ale Uniunii Europene sau ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. (2) Pentru aplicarea prevederilor convenţiei de evitare a dublei impuneri şi a legislaţiei Uniunii Europene, nerezidentul are obligaţia de a prezenta plătitorului de venit, în momentul realizării venitului, certificatul de rezidenţă fiscală eliberat de către autoritatea competentă din statul său de rezidenţă, precum şi, după caz, o declaraţie pe propria răspundere în care se indică îndeplinirea condiţiei de beneficiar în situaţia aplicării legislaţiei Uniunii Europene.

Dacă certificatul de rezidenţă fiscală, respectiv declaraţia ce va indica calitatea de beneficiar nu se prezintă în acest termen, se aplică prevederile titlului V. În momentul prezentării certificatului de rezidenţă fiscală şi, după caz, a declaraţiei prin care se indică calitatea de beneficiar se aplică prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri sau ale legislaţiei Uniunii Europene şi se face regularizarea impozitului în cadrul termenului legal de prescripţie. În acest sens, certificatul de rezidenţă fiscală trebuie să menţioneze că beneficiarul venitului a avut, în termenul de prescripţie, rezidenţa fiscală în statul contractant cu care este încheiată convenţia de evitare a dublei impuneri, într-un stat al Uniunii Europene sau al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb pentru toată perioada în care s-au realizat veniturile din România.

Calitatea de beneficiar în scopul aplicării legislaţiei Uniunii Europene va fi dovedită prin certificatul de rezidenţă fiscală şi, după caz, declaraţia pe propria răspundere a acestuia de îndeplinire cumulativă a condiţiilor referitoare la: perioada minimă de deţinere, condiţia de participare minimă în capitalul persoanei juridice române, încadrarea în una dintre formele de organizare prevăzute în titlul II sau titlul V, după caz, calitatea de contribuabil plătitor de impozit pe profit sau un impozit similar acestuia, fără posibilitatea unei opţiuni sau exceptări.

Certificatul de rezidenţă fiscală prezentat în cursul anului pentru care se fac plăţile este valabil şi în primele 60 de zile calendaristice din anul următor, cu excepţia situaţiei în care se schimbă condiţiile de rezidenţă . . . . . . . . . .(4) Macheta certificatului de rezidenţă fiscală pentru rezidenţii români, precum şi termenul de depunere de către nerezidenţi a documentelor de rezidenţă fiscală, emise de autoritatea din statul de rezidenţă al acestora, se stabilesc prin norme.".

Norma metodologică aferentă, astfel cum a fost aprobată prin H.G. nr. 44/2004, prevedea:

- 13. "(1) Nerezidentul beneficiar al veniturilor din România trebuie să justifice în România dreptul de a beneficia de prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri, încheiată între România şi statul său de rezidenţă, prin prezentarea certificatului de rezidenţă fiscală eliberat de autoritatea fiscală din statul respectiv. Pentru dovedirea rezidenţei se poate prezenta şi un alt document eliberat de către o altă autoritate decât cea fiscală, care are atribuţii în domeniul certificării rezidenţei conform legislaţiei interne a acelui stat.";

- 15. "(1) Pentru a beneficia de prevederile convenţiilor de evitare a dublei impuneri şi de prevederile legislaţiei Uniunii Europene, nerezidenţii care au realizat venituri din România vor depune în momentul realizării venitului la plătitorul de venituri originalul sau copia certificatului de rezidenţă fiscală sau a documentului prevăzut la pct. 13 alin. (1), tradus şi legalizat de organul autorizat din România, precum şi, după caz, o declaraţie pe propria răspundere în care se indică îndeplinirea condiţiei de beneficiar în situaţia aplicării legislaţiei Uniunii Europene. (11) Până la prezentarea certificatului de rezidenţă fiscală sau a documentului prevăzut la pct. 13 alin. (1), precum şi, după caz, a declaraţiei pe propria răspundere în care se indică îndeplinirea condiţiei de beneficiar potrivit legislaţiei Uniunii Europene, se aplică prevederile titlului V din Codul fiscal. (12) După prezentarea certificatului de rezidenţă fiscală sau a documentului prevăzut la pct. 13 alin. (1) şi, după caz, a declaraţiei pe propria răspundere în care se indică îndeplinirea condiţiei de beneficiar, se aplică prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri sau ale legislaţiei Uniunii Europene şi se face regularizarea impozitului în cadrul termenului legal de prescripţie.

În acest sens, certificatul de rezidenţă fiscală trebuie să menţioneze că beneficiarul venitului a avut, în termenul de prescripţie, rezidenţa fiscală în statul contractant cu care este încheiată convenţia de evitare a dublei impuneri, într-un stat al Uniunii Europene sau al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb pentru toată perioada în care s-au realizat veniturile din România. Calitatea de beneficiar în scopul aplicării legislaţiei Uniunii Europene va fi dovedită prin certificatul de rezidenţă fiscală şi, după caz, declaraţia pe propria răspundere a acestuia de îndeplinire cumulativă a condiţiilor referitoare la: perioada minimă de deţinere, condiţia de participare minimă în capitalul persoanei juridice române, încadrarea în una dintre formele de organizare prevăzute în titlul II sau V, după caz, calitatea de contribuabil plătitor de impozit pe profit sau un impozit similar acestuia, fără posibilitatea unei opţiuni sau exceptări.

Certificatul de rezidenţă fiscală prezentat în cursul anului pentru care se fac plăţile este valabil şi în primele 60 de zile calendaristice din anul următor, cu excepţia situaţiei în care se schimbă condiţiile de rezidenţă . . . . . . . . . .(2) În certificatul de rezidenţă fiscală sau în documentul prevăzut la pct. 13 alin. (1), prezentat de nerezidenţii care au obţinut venituri din România, trebuie să se ateste că aceştia au fost rezidenţi în statele cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri, în anul/perioada obţinerii veniturilor sau în anul/perioada pentru care a fost emis certificatul de rezidenţă fiscală sau documentul prevăzut la pct. 13 alin. (1).".

În acest context, urmează a fi avute în vedere prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Titlul III Dispoziţii procedurale generale, Capitolul III Administrarea şi aprecierea probelor, Secţiunea a 6-a Sarcina probei arată la art. 65 alin. (1) "Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal" [s.n.]. Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese că revine contribuabilului sarcina probei stării fiscale pretinse, cu menţiunea că documentele pe care acesta îşi fundamentează susţinerile trebuie să fie, însă, de natură să ofere elemente consistente şi credibile în conturarea celor afirmate, care să poată constitui temei al instituirii unui anumit regim fiscal.

Astfel, în mod legal, a reţinut prima instanţă, că organele fiscale au aplicat o cotă de impozitare de 16% asupra veniturilor în discuţie, din moment ce nu a reieşit rezidenţa fiscală a respectivelor societăţi în Cipru pentru anul de referinţă al realizării veniturilor impozabile, ci pentru un moment ulterior.

Astfel, deşi veniturile litigioase au fost realizate în lunile iulie şi octombrie 2010 de către L. şi M., respectiv în luna noiembrie 2011 de către N., totuşi certificatele amintite au fost emise de autorităţile fiscale din Cipru la 09.03.2011 privind primele două societăţi şi 10.02.2012 pentru cea de-a treia societate, prin conţinutul lor atestând rezidenţa fiscală în raport de momentul emiterii (2011, respectiv 2012), dar nu şi pentru anul realizării veniturilor amintite (2010, respectiv 2011).

În concluzie, soluţia oferită de prima instanţă nu este nelegală ci, dimpotrivă, este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a legii la situaţia de speţă dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs care vizează obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 451 - art. 453 C. proc. civ., având în vedere că cererea reclamantei a fost admisă în parte iar pârâtele au fost obligate la plata în solidar a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 100 RON constând în taxă judiciară de timbru.

Cu privire la taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, Înalta Curte reţine că pârâta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în cererile care au ca obiect venituri publice dar aceasta nu poate constitui un impediment la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru în condiţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Cu referire la celelalte critici subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6, urmează ca acestea să fie respinse, ca nefondate, din cuprinsul considerentelor sentinţei de fond se constată că judecătorul a analizat argumentele ambelor părţi, probele administrate în dosar, iar soluţia a fost pronunţată în concordanţă cu propria apreciere a probatoriului şi în conformitate cu textele legale incidente.

Înalta Curte reţine că motivarea sentinţei atacate este amplă, pe parcursul a 43 de pagini, fiind evidenţiate elementele de nelegalitate ale actelor administrative contestate cu privire la fiecare sumă criticată, ocazie cu care au fost expuse susţinerile părţilor, prevederile legale incidente, probatoriul administrat, concluzia instanţei, precum şi soluţia pronunţată.

Cu privire la criticile subsumate motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt întemeiate din perspectiva invocată, a încălcării principiilor de drept incidente în cauză, respectiv contradictorialitatea specifică procesului civil. Astfel, apreciază instanţa de control judiciar că prima instanţă a emis soluţia din cauză cu respectarea principiilor de drept, după ce părţile au luat cunoştinţă de actele dosarului şi după ce au expus punct de vedere în raport de documentele ce le-au fost comunicate, cu respectarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond, respectiv onorariile de expertiză, Înalta Curte reţine că o astfel de cerere este neîntemeiată în contextul în care aspectele pentru care a fost administrată proba cu expertiză fiscală şi maritimă au fost invalidate de prima instanţă astfel că nu s-a putut reţine în privinţa acestora culpa pârâtelor pentru a se dispune obligarea acestora la cheltuieli de judecată. Prin urmare, soluţia primei instanţe cu privire la această cerere este legală şi foarte bine argumentată şi nu se impune a fi reformată.

Cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată din recurs, reprezentând onorariul avocaţial achitat pentru exercitarea căii de atac, faţă de limitele în care a fost admisă prezenta cerere de recurs şi pentru care s-a dispus rejudecarea pricinii, Înalta Curte consideră că nici de această dată nu se poate reţine o culpă exclusivă a pârâtelor care să conducă la admiterea cererii de acordare a cheltuielilor ocazionate de reprezentarea părţii reclamante în recurs. Pentru aceste motive, în temeiul art. 451 C. proc. civ., se va respinge ca neîntemeiată şi cererea recurentei -reclamante A. de obligare a recurentelor - pârâte-organele fiscale la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

În concluzie, în acord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este dată cu greşita interpretare sau aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză, motiv de casare subsumat disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în limitele şi pentru considerentele detaliate în paragrafele anterioare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de expertul fiscal desemnat în cauză, ca nefondate, recursurile formulate de pârâte iar recursul formulat de recurenta - reclamantă îl va admite în limitele şi pentru considerentele dezvoltate în paragrafele de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurenta K. împotriva încheierii de şedinţă din 04 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 331 din 02 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Casează în parte sentinţa in ceea ce priveşte soluţia data asupra cererii de chemare in judecata având ca obiect decizia nr. 295/24.11.2016 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/23.05.2016 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili in partea referitoare la majorările de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată vizând livrările din luna mai 2008 a celor 3 platforme de foraj marin şi, în aceste limite, trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Menţine, în rest, sentinţa civilă atacată.

Respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 331 din 02 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, în dosarul nr. x/2017, ca nefondate.

Respinge cererea recurentei - reclamante de obligare a intimatelor -pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile de expertiză de la fondul cauzei precum şi onorariile avocaţiale pretinse în recurs, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.