Insurance guarantee fund liability for delay damages: applicability of statutory default interest versus contractual penalties for public insurance guarantee institutions

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.04.2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/12.05.2017 şi să se dispună:

1. obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

2. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea modificatoare formulată la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei de judecată ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige pârâtul FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/12.05.2017 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2% zi întârziere conform Ordinului ASF nr. 23/2014 - 13068.73 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

3. obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 863 din 29 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată;

- a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A.;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4.213 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat;

- a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 863 din 29 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

1.3.1. Recurenta-reclamanta A. S.A a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate cu obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/12.05.2017 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011), iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., susţinând că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv prevederile art. 1531 şi art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire la încălcarea art. 1531 şi art. 1535 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulată care în mod inevitabil a implicat şi întârzierea în plata despăgubirilor. FGA a soluţionat cererea de plată abia la doi ani de la depunerea ei, iar acest fapt nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a reţinut prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este, în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată (prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 recurenta-reclamantă a arată că, potrivit acestor dispoziţii, FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată şi a apreciat că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă a susţinut că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cum în mod greşit a procedat prima instanţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

1.3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, precum şi obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

O primă critică de nelegalitate adusă sentinţei atacate a vizat soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată prin întâmpinare. În acest sens, a arătat că cererea recurentei-reclamante privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi de întârziere sau dobânzi legale este inadmisibilă, deoarece art. 19 din legea contenciosului administrativ are un caracter de excepţie faţă de regula instituită de art. 8 din aceeaşi lege, excepţie ce constă în condiţionarea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului administrativ numai în cazul în care persoana vătămata ar face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului. Or, această situaţie nu se regăseşte în cauza de faţă, reclamanta solicitând penalităţi sau dobânzi în temeiul legii şi nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, recurentul-pârât a arătat că termenul de introducere a acţiunii cu cele două capete de cerere menţionate este stabilit de art. 11 din legea contenciosului administrativ, fiind în general de minim 6 luni, dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător. Deciziile emise de FGA, în privinţa termenului de contestare, este de 10 zile de la comunicarea Deciziei de respingere, astfel cum dispun prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

În continuare, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de prescripţie de un an, cererea fiind formulată la aproximativ 3 ani de la data comunicării actului administrativ, deci după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a admis acţiunea şi a dispus obligarea FGA la plata dobânzii legale aferente debitului, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, fără a stabili temeiul juridic al întârzierii soluţionării cererii de plată.

În opinia recurentului-pârât, netemeinicia hotărârii instanţei de fond rezidă în faptul că, în cauză nu se poate reţine situaţia "nesoluţionării în termenul legal a unei cereri", astfel cum această inacţiune este definită de Legea nr. 554/2004, pentru simplul motiv că nu există un termen legal de soluţionare a cererii de plată prevăzut în Legea nr. 213/2015 şi nici în situaţia "refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri", cererea de plată nr. x/12.05.2017 fiind soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, contestată în dosarul nr. x/2018, soluţionat definitiv de ICCJ care a dispus reanalizarea dosarului de daune.

În consecinţă, pe lângă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la daune moratorii, nu se poate stabili niciun termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere.

Totodată, având în vedere faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu se substituie, nu succede şi nu reprezintă asigurătorii în faliment, ci este o instituţie de drept public care are ca scop plata de despăgubiri/indemnizaţii în cazul falimentului unui asigurător, Legea nr. 213/2015 urmează a se aplica cu precădere, iar acesta lege neprevăzând un termen de soluţionare a cererilor de plata, urmeză ca, în privinţa termenului de soluţionare a cererilor de plată să se aplice un "termen rezonabil" de soluţionare cererilor, astfel cum această sintagmă a fost instituită şi dezvoltată de practica CEDO şi confirmată de soluţiile ICCJ.

Or, în cauza de faţă, termenul rezonabil în care s-a soluţionat cererea reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere înregistrarea a peste 100.000 cereri de plată începând cu 29.08.2015 numai pentru asigurătorul B., după ce a fost emisă Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvenţă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. - S.A.

A mai arătat că pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Prin urmare obligaţiile FGA sunt stabilite ex legem, sunt obligaţii proprii, noi, şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor faliţi, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte că FGA este o instituţie de drept public, iar toate activităţile pe care le desfăşoară sunt activităţi administrative, care nu produc profit. Totodată, raporturile juridice dintre FGA şi petenţi sunt raporturi de drept administrativ, FGA emiţând acte administrative ce fac obiectul contenciosului administrativ, fapt pentru care, în mod evident, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, nici în cazul în care ar datora dobânzi de întârziere, textul invocat de reclamantă fiind aplicabil doar "profesioniştilor", în sensul de "persoană care exploatează o întreprindere".

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de reclamanta A., cu consecinţa admiterii recursului FGA astfel cum a fost formulat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 23 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/12.05.2017 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor; respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4213 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021 şi a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

2.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 C. civ., fiind nemulţumită de intervalul de timp în care prima instanţă a obligat pârâtul la plata despăgubirilor. A susţinut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice.

Contrar acestor susţineri, instanţa de control judiciar reţine că prima instanţă a stabilit în mod corect intervalul de timp în care este datorată dobânda, respectiv începând de la 03.05.2018 - data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 şi până la 29.10.2021 - data când contul reclamantei a fost creditat cu suma de 4213 RON reprezentând creanţa principală, aşa cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond, fila x.

Înalta Curte constată că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condiţiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ.

Potrivit art. 1531 din C. civ.:

"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial."

Conform art. 1535 din C. civ.:

"(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârât a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a rămas definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/12.05.2017 în ceea ce priveşte suma de 4213 RON (creanţa principală) a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Prin urmare, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În speţa de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 4213 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021, astfel cum reiese din extrasul de cont depus la dosarul de fond.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 4213 RON către recurenta-reclamantă a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme existenţa creanţei este strâns legată de anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanţa principală la data de 29.10.2021.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, intimatul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge însă în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte o hotărâre judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (12.05.2017).

O altă critică adusă sentinţei atacate a vizat încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire şi la dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susţinut că aceste texte administrative normative reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.

Legea specială nr. 213/2015 nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Ultima critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susţinând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiaşi text normativ, aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă.

Dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevăd că:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită recurentei-reclamante reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esenţială a acordării sumei de 4213 RON cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, în deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acţionat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezenţa unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

2.3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a vizat atât soluţia cu privire la o unele dintre excepţiile invocate în faţa primei instanţe (inadmisibilitate, tardivitate şi prescripţie), cât şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantei, fiind invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident acest motiv de casare, recursul fiind nefondat.

O primă critică formulată de către recurentul-pârât se referă la faptul că prima instanţă, în mod greşit, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât regula instituită de legea contenciosului administrativ potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 este ca acţiunea în anulare să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Critica este nefondată, în condiţiile în care acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii care a fost, de asemenea, respinsă de către instanţa de fond, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-pârâtului, că pentru formularea acţiunii în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este incident termenul de 10 zile calculat de la primirea deciziei de soluţionare a cererii, astfel cum stabilesc prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci sunt aplicabile prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, redate anterior.

Or, recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor nr. 14452/2018, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, însă aceasta a fost soluţionată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti abia la data de 13 octombrie 2021 şi comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reţine că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Înalta Curte nu poate primi nici critica de nelegalitate prin care se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de prescripţie de un an. În opinia recurentului-pârât, cererea a fost formulată la aproximativ 3 ani de la data comunicării actului administrativ, deci după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum şi faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a achitat despăgubirea solicitată prin prezentul dosar la data de 29.10.2021.

Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu putea cunoaşte prejudiciul cauzat de lipsa de folosinţă a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosinţă.

Prin criticile formulate pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că în cauză nu se regăseşte nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, astfel cum această inacţiune este definită de Legea nr. 554/2004 şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancţiunea dobânzii penalizatoare, iar obligarea sa la plata dobânzii este lipsită de orice temei legal, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că obligarea FGA la plata dobânzii legale nu este lipsită de temei legal în condiţiile în care, în prezenta speţă, acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Fără a mai fi reluate în integralitate considerentele prezentei decizii de la pct. 2.2., acestea se impun a fi avute în vedere şi ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de pârât.

Astfel, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 4213 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. (3) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită reclamantei prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 4213 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În concluzie, în mod corect s-a reţinut de prima instanţă că reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, iar pârâtul FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.

Pentru toate aceste motive, şi recursul pârâtului Fondul de Garantare se impune a fi respins ca nefondat.

2.4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 863 din 29 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.