Disciplinary liability of judges for annulling a non-compliant appeal: limits of Judicial Inspection review over judicial merit.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03.06.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef nr. C21-765/10.05.2021 şi a rezoluţiei de clasare nr. 482/24.02.2021 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1389 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe recurentul-reclamant A. a formulat recurs, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că nu au fost analizate ambele ipoteze invocate ca şi motive de nelegalitate ale actelor emise de Inspecţia judiciară, respectiv atât reaua-credinţă, cât şi grava neglijenţă.

În esenţă, a arătat că în cuprinsul contestaţiei formulate ce a fost analizată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti a făcut trimitere, în principal, la ipoteza relei-credinţe, dar în subsidiar, şi la cea a gravei neglijenţe (pagina 4 - paragraful 3 din contestaţie, pagina 5 - ultimul paragraf, pagina 6 - paragraful 3). Deşi a făcut trimitere la ipoteza gravei neglijente a judecătorilor, aceasta nu a fost deloc analizată de instanţa de fond care şi-a concentrat analiza exclusiv cu privire la ipoteza privind reaua-credinţă, fără să facă vreo trimitere şi la analiza eventualei incidenţe a unei grave neglijenţe.

Aşadar, prima instanţă nu a analizat în mod efectiv ambele teze legale invocate în cadrul contestaţiei, astfel cum au fost prezentate în cererea introductivă, situaţie în care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind nesocotit dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul la apărare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 99 lit. t), raportat la art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, precum şi a art. 7 alin. (2) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie.

În opinia recurentului-pârât, s-a refuzat o analiză efectivă a motivelor invocate, pe simplul considerent că, în realitate, s-ar fi solicitat o analiză pe fond a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2019 (Decizia nr. 1031/04.11.2020 a Curţii de Apel Ploieşti). Un astfel de refuz de analiză este o consecinţă directă a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât aceste prevederi nu sunt incompatibile cu o verificare minimală (nu pe fond) a valabilităţii actelor întocmite de un magistrat, în speţa de faţă, solicitându-se a se observa că o cerere de recurs anulată pentru nemotivare, era în realitate motivată şi încadrată corespunzător. Dacă textul de lege se interpretează în sensul propus de prima instanţă, atunci norma de drept (şi implicit abaterea disciplinară) reglementată de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este una desuetă, fără nicio aplicabilitate practică, întrucât niciodată Inspecţia judiciară (sau instanţa de judecată ce exercită controlul asupra actelor întocmite de Inspecţia Judiciară) nu ar putea analiza reaua-credinţă sau grava neglijenţă, din moment ce nu se permite o minimă analiză (la nivel formal) a actelor întocmite de magistrat.

A mai considerat recurentul-reclamant că prima instanţă a realizat şi o interpretare greşită a prevederilor art. 7 alin (2) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, având în vedere că actul întocmit de magistraţi şi considerat vătătămator (prin care s-a săvârşit posibila abatere disciplinară) este reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1031/04.11.2020 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în recurs), care nu este, aşadar, supusă niciunei căi de atac prevăzută de lege.

Or, faţă de evidenta încadrare a criticilor invocate în cererea de recurs (formulată în dosarul nr. x/2019) în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conduita magistraţilor care au făcut obiectul sesizării se circumscrie elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reglementată de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, în principal pe teza exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau, în subsidiar, pe teza gravei neglijenţe.

A reiterat faptul că ar fi vorba despre rea-credinţă deoarece doi judecători din acelaşi complet (în speţă doamna Irina Nicoleta Elisabeta C. şi doamna D.), au făcut parte din completul de judecată care la data de 13.10.2020 (cu mai puţin de o lună anterior soluţionării cauzei) în dosarul nr. x/2019 au pronunţat Decizia nr. 867/13.10.2020, în acelaşi tip de speţă, recursul fiind formulat de acelaşi avocat, însă de această dată nu numai că a fost considerat suficient de bine formulat pentru a nu fi anulat, dar calea de atac a şi fost admisă, soluţia fiind una favorabilă recurentului care se afla în exact acelaşi tip de situaţie. Doamna judecător C. nu numai că avea cunoştinţă despre Decizia pronunţată cu numai trei săptămâni anterior, fiind parte a completului de judecată care a pronunţat soluţia, dar a şi motivat acea hotărâre pe fondul cauzei. Or, este inadmisibil ca un judecător care a motivat în acest fel o hotărâre, la numai trei săptămâni distanţă, când a analizat un recurs în cuprinsul căruia, în esenţă, au fost invocate argumente de drept de acelaşi tip, să procedeze la anularea căii de atac pe motiv că argumentele nu ar avea legătură cu speţa.

În concluzie, a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate, desfiinţarea rezoluţiilor atacte şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a respectat regulile de procedură incidente speţei cu respectarea întocmai a tuturor drepturilor procesuale ale recurentului-reclamant şi a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material, respingând în mod judicios cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 23 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, înregistrată sub nr. x-139, recurentul-reclamant A. şi-a exprimat nemulţumirea faţă de judecătorii din cadrul Curţii de Apel Ploieşti care au soluţionat dosarul nr. x/2019, solicitând exercitarea acţiunii disciplinare faţă de aceştia pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. 482 din 24.02.2021 emisă în lucrarea nr. 21-139, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, motivat de faptul că nu au fost identificate elemente care să releve comiterea de către judecători a unei abateri disciplinare prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului Şef din 10.05.2021 emisă în lucrarea nr. C21-765.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva rezoluţiei Inspectorului Şef din 10.05.2021 emisă în lucrarea nr. C21-765 şi a rezoluţiei nr. 482 din 24.02.2021 emisă în lucrarea nr. 21-139, solicitând desfiinţarea acestora şi trimiterea dosarului Inspecţiei Judiciare pentru completarea verificărilor.

Prima instanţă a respins cererea reclamantului ca nefondată reţinând, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice.

Reclamantul a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, în cauza de faţă, recurentul-reclamant nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă, a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ci este nemulţumit de soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii de chemare în judecată. În concret, acesta susţine că instanţa nu a analizat în mod efectiv ambele teze legale (reaua-credinţă şi grava neglijenţă) invocate în cadrul contestaţiei, astfel cum au fost prezentate în cererea introductivă, fiind încălcate dispoziţiile imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul la apărare.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei (verificarea legalităţii rezoluţiilor atacate) şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţi.

Cu toate acestea, se impune a se sublinia că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie, nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate primi critica recurentului-reclamant în sensul că nu ar fi fost analizate efectiv ambele ipoteze invocate în cererea introductivă referitoare la reaua-credinţă şi grava neglijenţă, câtă vreme, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, instanţa nefiind obligată să urmeze linia de argumentare a părţii, ci să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului-reclamant neputând să atragă casarea hotărârii.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând susţinerile din sesizare, fiind nemulţumit de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi priveşte pe judecătorii care au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

"exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Instanţa de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, reţine că nemulţumirea recurentului-reclamant, care s-a materializat prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, o reprezintă chiar soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a admis excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, dispunându-se anularea cererii de recurs formulată de A. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru a decide în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut în considerentele deciziei nr. 1031/04.112020, pronunţate în dosarul anterior menţionat, că recurentul a expus în cuprinsul cererii de recurs situaţia de fapt şi a criticat sentinţa recurată pentru motive străine de considerentele instanţei de fond, arătând expres în considerente care este raţionamentul instanţei de fond pe care recurentul nu a înţeles să îl critice, precum şi faptul că acesta a indicat alte norme juridice decât cele reţinute şi analizate de prima instanţă.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale; dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

În deplin acord cu menţiunile din rezoluţia de clasare şi cu reţinerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că aceste nemulţumiri, exprimate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării, excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorii care au instrumentat dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Ploieşti au aplicat dispoziţiile legale prevăzute de art. 489 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care prevăd sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

În mod corect au fost înlăturate şi alegaţiile referitoare la un alt dosar - nr. x/2019 al Curţii de Apel Ploieşti, în care s-a pronunţat o situaţie favorabilă recurentului-reclamant şi care, în opinia acestuia, ar reprezenta o speţă similară cu cea din dosarul nr. x/2019 al aceleiaşi instanţe. În acest sens, Înalta Curte precizează că situaţiile deduse judecăţii sunt apreciate de magistraţi de la caz la caz, în funcţie de particularităţile speţei, de actele şi probele dosarului, de argumentele prezentate în contradictoriu de către părţile litigante, precum şi de dispoziţiile legale incidente, astfel că nu se verifică, din această perspectivă, existenţa unor indicii privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de natură să atragă răspunderea disciplinară a magistraţilor reclamaţi, aşa cum este reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prima instanţă făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1389 din 12 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.