Limits of judicial disciplinary inspection: disciplinary liability for judicial errors in interpreting insolvency evidence and procedural law

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.05.2021 sub numărul x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare şi Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare având număr de ieşire 7609/20.04.2021 şi a Rezoluţiei nr. 792/4/22.03.2021, pronunţate în lucrarea nr. C21-615.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1838 din 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea privind pe reclamantului, ca nefondată

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe recurentul-reclamant A. a formulat recurs şi a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., apreciind că sentinţa este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cuprinzând totodată motive contradictorii.

A arătat că, din motivarea sentinţei atacate, indiferent de noţiunile teoretice pe care le are un magistrat, în momentul în care trebuie să facă în concret aplicarea legii, la o situaţie de fapt, această aplicare este distorsionată şi contradictorie, reţinându-se în esenţă doar argumente prin care să se poată respinge acţiunea formulată de reclamant.

Astfel, la punctul 1 din sentinţa atacată, se regăsesc doar aprecieri cu caracter general privitoare la regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea judecătorilor şi cea a inspectorilor judiciari. Judecătorul fondului nu a făcut decât să ridice la cel mai înalt rang principiile care guvernează statutul magistratului, făcând astfel imposibilă orice recunoaştere a faptului că inclusiv magistraţii, în activitatea lor, voit sau mai puţin voit sunt supuşi posibilităţii de a săvârşi erori judiciare vădite, menite a le atrage răspunderea disciplinară. A accepta faptul că niciun magistrat nu poate să aibă abateri de la lege, în nesocotirea normelor de procedură, sub apanajul principiului independenţei judecătorului, goleşte de conţinut orice prevedere legală referitoare la posibilitatea verificării modului cum un magistrat îşi îndeplineşte rolul de a da o soluţie, conformă doar cu legea.

În ceea ce priveşte motivarea de la punctul 2 al sentinţei, recurentul-pârât a arătat că se poate observa contradictorialitate şi modul trunchiat de a aplica legea, judecătorul fondului, în esenţă, stabilind voalat că elemente de drept esenţiale ale activităţii unui magistrat au fost încălcate flagrant, însă sub aceeaşi apărare a principiului independenţei magistratului în faţa inspectorilor judiciari, a înlăturat întreaga motivare a contestaţiei sale.

Reiterând motivele din contestaţia iniţială cu privire la nelegalitatea rezoluţiilor, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa atacată nu motivează sub nicio formă faptul că în rezoluţie nu se regăseşte nicio menţiune despre respectarea/nerespectarea garanţiilor procesuale din perspectiva actului de justiţie, act realizat de o instanţă obiectivă şi imparţială, de către cele două doamne magistrat. A precizat că susţine acest lucru deoarece în motivarea deciziei pronunţate, cele două doamne magistrat au afirmat că există la dosar un certificat ONRC al B. S.R.L., unde apare doar reclamantul din prezenta speţă ca asociat, aşa încât nu se poate presupune că şi celălalt pârât ar fi fost implicat în conducerea societăţii falite, de unde au concluzionat că este "persoană interpusă". Din acest motiv recurentul-reclamant a considerat că cele două doamne judecător au pronunţat o hotărâre cu nesocotirea flagrantă a unor dispoziţii de procedură cu caracter imperativ (art. 22 din C. proc. civ.), aşa încât se ridică serioase îndoieli cu privire la aparenţa de imparţialitate a acestora, faţă de toate părţile din dosar.

În concret, nici în sentinţa atacată şi nici în rezoluţia contestată nu se face vorbire despre analiza acestei situaţii expuse, acest text de lege imperativ fiind încălcat în totalitate, în mod flagrant, încălcare care este evidentă aşa cum rezultă din motivarea deciziei celor două doamne judecător.

În continuare, făcând referire la ultimul alineat de la pag. 14 şi pag. 15 din sentinţa atacată, recurentul-reclamant a criticat faptul că magistraţii reclamaţi nu au pus în discuţie necesitatea depunerii unui certificat ONRC în integralitate şi niciun raport de interpunere, menţionat din oficiu, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată formulată împotriva sa şi a lui C. augustin s-a întemeiat pe raportul de solidaritate.

A mai arătat că în cazul lui C. s-a reţinut de către magistraţi că "nominalizarea de către apelant (N.R. CII D.) în comisia de inventariere, act unilateral, nu dovedeşte cele susţinute", însă în cazul său, aceeaşi instanţă, contrar faptului că din 2014 nu a avut niciun drept de decizie, niciun drept de plată, nu a făcut şi dispus nicio plată, în societatea în cauză, a considerat că i-ar fi fost incumbată obligaţia de ţinere şi predare a contabilităţii.

De asemenea, a mai arătat că s-a prezentat la administratorul judiciar, de bună voie, cu toate că se încheiase contractul de management, fapt care arată o implicare permanentă în viaţa socială a societăţii, însă în opinia sa, nu s-a pus în discuţie "pentru aflarea adevărului", noţiunea de "viaţa socială a societăţii", astfel încât să fie un proces echitabil, pentru toate părţile.

S-a mai reţinut de către instanţă că recurentul -reclamant din prezenta cauză a fost cel care a solicitat deschiderea unui cont pe numele societăţii (2010) însă nu există nicio probă în dosar care să arate că prin această faptă ar fi deţinut actele contabile ale societăţii sau că ar fi ţinut contabilitatea societăţii falite. Susţinerea Curţii este contrazisă de Adresa E. prin care se arată că a fost deschis contul în data de 06.09.2010 de către acesta, însă "Persoane cu drept de semnătura atât înainte cât şi după intrarea în insolvenţă fiind F., C. şi G." şi de Adresa nr. x/19.10.2017 a aceleiaşi bănci din care reiese că, ulterior datei de 02.03.2015 acesta nu apare ca fiind persoană cu specimen de semnătură.

A mai precizat că administratorul judiciar în raportul cauzal întocmit la data de 23.01.2017, conform art. 97 din Legea nr. 85/2014 şi depus la dosarul de faliment nr. x/2016, la Capitolul III a arătat care sunt cauzele şi împrejurările care au dus debitoarea în încetare de plăţi, acestea nefiind generate de organele de conducere ale debitoarei. Ulterior, acelaşi administrator judiciar, prin raportul supliment nr. 171/31.07.2017, depus la dosarul de faliment nr. x/2016, a reţinut că administrarea societăţii a fost realizată în fapt, atât înainte cât şi ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, de alte persoane decât administratorul statutar/special, fără a le indica şi fără a arăta faptele concrete prin care acele persoane ar fi adus societatea în insolventă, cauzele insolvenţei fiind aceleaşi din raportul iniţial. În această situaţie, în opinia recurentului-reclamant, este evidentă ambiguitatea, discordanţa şi lipsa de elemente de fapt care arată că nu are nicio culpă în falimentul societăţii pentru a-l cărei pasiv a fost tras la răspundere.

S-a mai susţinut în motivarea deciziei că s-a făcut aplicarea prezumţiei relative instituită de lege şi dispoziţiile art. 327-328 noul C. proc. civ., reţinându-se că nu s-ar fi înlăturat aceste prezumţii, în condiţiile în care există un contract asumat de asociatul unic şi administratorul societăţii care răstoarnă o prezumţie simplă şi relativă.

Recurentul-reclamant a mai pus în discuţie elemente privind probatoriul, respectiv care este proba care arată că ar fi deţinut contabilitatea firmei, în condiţiile în care contabilitatea a fost externalizată, şi de unde faptul vecin şi conex că nu ar fi ţinut contabilitatea sau că ar fi ascuns/distrus o parte din aceasta.

A susţinut recurentul-reclamant că cele două doamne judecător au instrumentat cauza într-un mod defectuos, în sensul încălcării în mod flagrant a unor norme legale imperative, respectiv dispoziţiile art. 6. şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, deşi cererea formulată de administratorul judiciar a fost întemeiată pe raportul de solidaritate, instituit de art. 169 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, cei doi magistraţi au modificat cererea de chemare în judecată, încălcând dispoziţiile legale referitoare la obiectul şi limitele procesului, care sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Or, în condiţiile în care apelantul-reclamant a solicitat obligarea în solidar, apărările dlui C. au fost asupra neîndeplinirilor condiţiilor privind atragerea răspunderii, faţă de ambele persoane, niciunde nu s-a luat în discuţie o eventuală atragere a răspunderii doar în sarcina sa, şi, cu toate acestea, cele două doamne judecător au stabilit că singurul vinovat este A..

A considerat aşadar că era absolut obligatoriu să se pună în discuţia părţilor modificarea cererii de chemare în judecată, respectiv a motivelor de apel, astfel cum au făcut cele două judecătoare.

Cu privire la reaua-credinţă a celor două magistrate, recurentul-reclamant a considerat că se poate observa cu uşurinţă din motivarea hotărârii pronunţate că este eronată, dată cu distorsionarea legii şi că niciun alt judecător, având această cauză şi aflat în aceleaşi condiţii, nu ar fi judecat astfel. Raţionamentul juridic al magistratelor este în contradicţie flagrantă cu principiile de drept din materia respectivă. Discrepanţa dintre decizia celor două judecătoare şi hotărârea Tribunalului Bucureşti este inexplicabilă, având în vedere motivarea acesteia din urmă, precum şi absenţa oricăror noi elemente de probatoriu prezentate de administratorul judiciar. În faţa Curţii de Apel Bucureşti nu s-a prezentat nicio probă nouă care să susţină pretinsa vinovăţie a sa. Prin urmare, recurentul-reclamant a fost obligat să suporte "pasivul neacoperit" în condiţii improprii, având în vedere jurisprudenţa CEDO, care este foarte critică la adresa deciziilor din apel care răstoarnă deciziile instanţelor inferioare fără să analizeze cu atenţie toate probele relevante.

În consecinţă, recurentul-reclamant a susţinut că judecătorul fondului, inspectorul şef şi inspectorul judiciar au respins contestatia, respectiv au clasat sesizarea în mod nelegal, apreciind că întreaga situaţie se rezumă doar la modul de interpretare a probelor şi la raţionamentul logico-juridic al judecătorului, fiind evidentă gravitatea faptelor celor două doamne judecător, consecinţele produse fiind materializate prin încălcarea drepturilor procesuale, nesocotirea în mod flagrant a unor norme imperative şi cu consecinţe deosebit de grave în ceea ce îl priveşte.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că nu sunt incidente motivele de casare invocate, hotărârea recurată fiind motivată, cu luarea în considerare a criticilor ridicate în cererea introductivă de instanţă, fiind în mod judicios analizată legalitatea rezoluţiilor contestate, cu respectarea limitelor stabilite de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, înregistrată sub nr. x-448, recurentul-reclamant A. şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la doamnele judecător H. şi I. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă cu privire la modul de soluţionare a dosarului nr. x/2016 (nr. în format vechi 1928/2020), solicitând exercitarea acţiunii disciplinare faţă de acestea pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. 792/4 din 22.03.2021 emisă în lucrarea nr. 21-615, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, motivat de faptul că nu s-au conturat indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului Şef nr. 7609 din 20.04.2021 emisă în lucrarea nr. C21-615.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva rezoluţiei Inspectorului Şef nr. 7609 din 20.04.2021 şi rezoluţiei nr. 792/A din 22.03.2021 emise în lucrarea nr. 21-615, acţiunea acestuia fiind respinsă ca nefondată reţinându-se, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice.

Reclamantul a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi că, în ceea ce priveşte motivarea de la punctul 2 al sentinţei, "se observă contradictorialitate şi modul trunchiat de a aplica legea, judecătorul fondului, în esenţă, stabilind voalat că elemente de drept esenţiale ale activităţii unui magistrat au fost încălcate flagrant, însă sub aceeaşi apărare a principiului independenţei magistratului în faţa inspectorilor judiciari, a înlăturat întreaga motivare a contestaţiei sale."

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă. Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurentul-reclamant ca atare.

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate reţine nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care îl respinge ca nefondat.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând în mare parte susţinerile din sesizare, fiind nemulţumit de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 referitor la cele două doamne judecător care au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

"exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Instanţa de control judiciar observă că nemulţumirea recurentului-reclamant, care s-a materializat prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, o reprezintă chiar soluţia pronunţată de judecători prin Decizia nr. 1781 din 27 noiembrie 2020 în dosarul nr. x/2016 (nr. în format vechi 1928/2020) al

Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În acest dosar a fost admis apelul formulat de CII D. împotriva sentinţei civile nr. 2750/28.07.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, schimbându-se în parte sentinţa atacată în sensul că a fost obligat pârâtul A. să suporte pasivul rămas neacoperit al debitoarei J. S.R.L..

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere întregul material probator depus la dosar cu privire la succesiunea organelor de conducere ale societăţii J. S.R.L. şi normele legale incidente speţei, dând o interpretare diferită de cea a petentului A. şi a instanţei de fond. În esenţă, a constatat că petentul este cel care a realizat în fapt administrarea societăţii şi după încetarea calităţii de manager şi că nu a predat documentele contabile, deşi s-au realizat demersuri în acest sens de către lichidatorul judiciar, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 169 lit. d) din Legea nr. 85/2014 şi a prezumţiei culpei şi legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale; dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

În deplin acord cu menţiunile din rezoluţia de clasare şi cu reţinerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că aceste nemulţumiri, exprimate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării, excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorii care au pronunţat soluţia în dosarul nr. x/2016 (nr. în format vechi 1928/2020) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au interpretat materialul probator, au stabilit situaţia de fapt şi au aplicat dispoziţiile legale la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Prin urmare, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora în sentinţa atacată şi în rezoluţia de clasare nu s-ar fi analizat încălcarea evidentă de către magistraţii reclamaţi a textului de lege imperativ prevăzut de art. 22 din C. proc. civ.. Contrar acestor susţineri, instanţa de control judiciar observă că, la pagina 13 a hotărârii contestate, judecătorul fondului a arătat care este distincţia între, pe de o parte, obligaţia instanţei reglementată de teza I a alin. (2) al articolului indicat, de stăruinţă, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului, iar pe de altă parte, dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, concluzionând în sensul că soluţia dată sesizării diciplinare se raportează strict la actele dosarului.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prima instanţă făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1838 din 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.