Late payment penalties excluded from insurance claims under Insurer Insolvency Law as independent civil liability

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.04.2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 26108/31.03.2021 prin care solicită:

1. Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală;

2. Obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 1.610,78 RON reprezentând penalităţi de întârziere;

3. Obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 964 din 24 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 964 din 24 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, potrivit dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/2020, sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată constituie creanţă de asigurare ca urmare a faptului că ele s-au născut din dreptul de regres al A. împotriva B.. Valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă şi reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. Relevant este dacă penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli. Aceasta întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Prin a doua critică de nelegalitate a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Recurenta-reclamantă a considerat că este eronat argumentul instanţei potrivit căruia penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent, fiind în contradicţie cu art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conţinut este reglementat prin lege.

În continuare, a precizat că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi prin cele din Norma menţionată, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanţă, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale şi a cheltuielilor de judecată, precum şi art. 37 alin. (1) din aceeaşi Normă privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere. Şi în ipoteza în care s-ar reţine că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot se impune ca acestea să fie suportate de către Fondul de Garantare în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995.

În plus, a susţinut recurenta-reclamantă că respingând contestaţia formulată de A. pe motiv că penalităţile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În acest sens, a arătat că nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanţe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment.

Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, (ele reprezentând un accesoriu) nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA. Atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA, sunt reglementate prin dispoziţii ce fac parte din conţinutul contractului de asigurare RCA şi că, din această perspectivă, ele sunt datorate în baza contractului de asigurare.

Prin a treia critică de nelegalitate invocată s-a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 deoarece Fondul de Garantare poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli, şi ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Or, dacă Fondul de Garantare se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul de Garantare ar fi plătit aceste sume (dobânzi şi cheltuieli) ca urmarea unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

Ultima critică de nelegalitate a vizat încălcarea principiului accesorium sequitur principale, recurenta-reclamantă susţinând că penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc, fiind şi ele tot creanţe de asigurare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului formulat şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulate, anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea intimatului-pârât la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.610,78 RON.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 23 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamanta S.C. A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu legalitatea Deciziei nr. 26108/31.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/10.11.2016 formulată de reclamantă cu privire la penalităţile de întârziere în sumă de 1.610,78 RON.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respective înscrierea creanţei la masa credală.

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul societăţii de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 122-127, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015. Prin această decizie s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii intimatului-pârât nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii.

Având în vedere raţionamentul expus anterior, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, câtă vreme penalităţi de întârziere nu pot fi considerate accesoriul creanţei principale de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume fiind aşadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 26108/31.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă reţinând în mod corect că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 964 din 24 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.