Application of uniform sector reference value to public sector specialists and interruption of prescription by administrative salary order.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat plângere împotriva Ordinului nr. 1216/16.05.2022 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care i-au fost recunoscute drepturile salariale avându-se în vedere valorile de referinţă sectorială de 463,50 RON în perioada 01.08.2016 - 30.11.2016 şi de 484,18 RON în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 şi nu prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017, în conformitate cu Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A solicitat reclamanta: - stabilirea drepturilor sale salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în conformitate cu prevederile art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; - emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor sale salariale, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016; - calcularea diferenţelor dintre drepturile pe care ar fi trebuit să le încaseze dacă ar fi fost în mod corect raportate la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi cele încasate, începând cu 01.08.2016; precum şi plata acestor diferenţe, actualizate cu rata inflaţiei, respectiv plata dobânzilor legale remuneratorii şi a celor legale penalizatoare cuvenite pentru drepturile restante, începând cu data naşterii drepturilor şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2358 din 9 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 14.07.2019 şi a respins cererea cu privire la pretenţiile anterioare acestei date, ca prescrisă. De asemenea, a respins în rest acţiunea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2358 din 9 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti a exercitat recurs reclamanta A., invocând în drept art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În motivare a susţinut, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi a principalelor argumente reţinute în fundamentarea acesteia, că deşi s-a constatat că prin emiterea Ordinului nr. 1216/16.05.2022 (emis pentru punerea în aplicare a sentinţei nr. 573/2019 a Tribunalului Mureş, rămasă definitivă prin decizia nr. 473/2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018), i-au fost stabilite drepturile salariale pentru perioada 16 noiembrie 2015-30 iunie 2018, prima instanţă a reţinut în mod greşit că în cadrul litigiului finalizat nu s-a solicitat acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, neputând fi luată în discuţie întreruperea prescripţiei cu privire la acest drept.

Astfel, în dosarul anterior menţionat a fost obligat Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită în favoarea sa ordin de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor pentru toată perioada detaşării, fiind obligat Parchetul General la plata diferenţelor dintre drepturile salariale de care trebuia să beneficieze în calitate de specialist în cadrul parchetului şi drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 16.11.2015-01.07.2018.

Totodată, prin introducerea cererii de chemare în judecată din data de 16.11.2018, în acelaşi dosar precizat, reclamanta susţine că nu a solicitat doar anumite elemente ale salariului sau alte sporuri ce i se cuveneau, ci drepturile salariale integrale de care trebuia să beneficieze ca specialist în cadrul parchetului, drepturi ce cuprind şi valoarea de referinţă sectorială.

Făcând trimitere la principiul ce susţine sistemul de salarizare, potrivit căruia drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii, arată că în conformitate cu prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare de la data de 01.08.2016, valoarea de referinţă sectorială reprezintă un element al salariului de bază şi al drepturilor salariale datorate salariatului, care se corectează periodic, în raport cu evoluţia preţurilor de consum, în condiţiile stabilite de prevederile legale incidente pentru sectorul bugetar.

Stabilirea drepturilor salariale dispuse prin ordinul contestat s-a făcut cu luarea în considerare a evoluţiei acestui element salarial, însă doar parţial, fără a cuprinde şi modificările aplicabile de la data de 01.08.2016, în conformitate cu prevederile Ordinului PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021, adică fără a se avea în vedere majorarea acordată prin raportarea salariului la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

În opinia recurentei, recunoaşterea unui nivel pentru valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instituit pe cale administrativă prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anterior emiterii Ordinului nr. 1216/16.05.2022, trebuia să producă modificări ale nivelului salariului său de bază în integralitate (inclusiv valoarea de referinţă sectorială), ce îi era datorat în perioada 01.08.2016-31.12.2017.

De asemenea, recunoaşterea drepturilor sale salariale aferente perioadei 01.07.2015-30.06.2018, prin emiterea Ordinului PÎCCJ nr. 1216/16.05.2022, are ca rezultat plata eşalonată a acestor drepturi pe o perioadă de 5 ani (2020-2024), iar ca efect întreruperea termenului de prescripţie, conform art. 171 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Pe de altă parte, împlinirea prescripţiei nu poate fi invocată, în opinia recurentei, nici din perspectiva exercitării dreptului la acţiune din data de 16.11.2018 în cadrul dosarului nr. x/2018 înregistrat pe rolul Tribunalului Mureş, prin care a solicitat plata diferenţelor salariale pentru perioada 16.11.2015-01.07.2018, apreciind că devin aplicabile prevederile C. civ. privind întreruperea prescripţiei extinctive.

Cu privire la soluţia primei instanţe pronunţate asupra fondului cauzei, recurenta a susţinut că a solicitat stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.08.2016, fiind incidente prevederile Legii nr. 284/2010 care au stabilit menţinerea acestor drepturi până la data de 31 decembrie 2017.

A considerat că s-a reţinut în mod greşit că a solicitat o modificare a drepturilor salariale începând cu data de 14.07.2019, acest aspect coroborat cu împrejurarea că începând cu data de 1 ianuarie 2018 salariul de bază i-a fost stabilit la nivelul grilei pentru anul 2022 neputând avea semnificaţia că stabilirea drepturilor salariale pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017 în conformitate cu Ordinul PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 ar genera depăşiri ale salariului începând cu data de 01.01.2018, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pentru aceste motive a solicitat ca la stabilirea drepturilor salariale ce i se cuvin pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017 să fie avute în vedere dispoziţiile Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi prevederile Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare trebuie să fie stabilit prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont şi de hotărârile judecătoreşti, aspecte prin prisma cărora valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională "Justiţie".

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în faza procesuală a recursului. În schimb, a înaintat la dosar, la termenul din data de 23 noiembrie 2023, după închiderea dezbaterilor, note de şedinţă însoţite de înscrisuri justificative.

Recurenta-reclamantă a depus o notă de probe suplimentare constând în înscrisuri emise ulterior formulării cererii de chemare în judecată, făcând referire la adresa nr. x din 25.01.2023 a Departamentului Economico-Financiar şi Administrativ - Serviciul Financiar, Buget, Contabilitate şi Salarizare - Biroul Salarizare şi Decontări din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care i-au fost aduse la cunoştinţă, în sume brute, drepturile salariale cuvenite în urma pronunţării deciziei definitive nr. 473/R din 09.09.2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs şi a probelor administrate în dovedire, raportat la normele legale incidente în materie, Înalta Curte constată că demersul reclamantei este fondat, în sensul că soluţia pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, incidenţa acestui motiv de nelegalitate fiind de natură a determina casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. a contestat Ordinul PÎCCJ nr. 1216/16.05.2022 şi a solicitat obligarea pârâtului să-i stabilească drepturile salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în conformitate cu art. 1 din Ordinul PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021; emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu 01.08.2016; calcularea diferenţelor dintre drepturile pe care ar fi trebuit să le încaseze dacă ar fi fost în mod corect raportate la VRS de 605,22 RON şi cele încasate, începând cu aceeaşi dată, 01.08.2016; precum şi plata acestor diferenţe, actualizate cu rata inflaţiei şi plata dobânzilor legale remuneratorii şi a celor legale penalizatoare aferente drepturilor cuvenite, începând cu data naşterii acestora şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 2358 din 09.12.2022 a fost respinsă ca prescrisă cererea reclamantei cu privire la pretenţiile anterioare datei de 14.07.2019 şi a fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de reclamantă, care a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii, incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a invocat motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii judecătoreşti, din dezvoltarea susţinerilor din cererea de recurs rezultă că partea a formulat critici ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor legale incidente cauzei, în contextul reţinerii prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 14.07.2019 şi a netemeiniciei acţiunii pentru restul pretenţiilor, putând fi încadrate aceste critici în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de control judiciar va proceda la analiza sentinţei de fond recurate din perspectiva prevederilor legale anterior menţionate.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind pronunţată, în primul rând, cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, în fundamentarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară datei de 14.07.2019 instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu deţine o hotărâre judecătorească prin care drepturile sale salariale să fie stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar în cadrul litigiului finalizat prin sentinţa nr. 573/2019 a Tribunalului Mureş, definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, a constatat că nu s-a solicitat acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Ca atare, a apreciat că nu poate fi pusă în discuţie întreruperea prescripţiei cu privire la acest drept, iar în condiţiile în care a solicitat acordarea dreptului menţionat, pentru prima dată la 13.07.2022, prin acţiunea ce face obiectului cauzei de faţă, a constatat că operează termenul de prescripţie de 3 ani stabilit de art. 171 din Codul muncii pentru pretenţiile anterioare datei de 14.07.2019.

Din probele administrate în cauză reiese că prin sentinţa nr. 573/14.11.2019 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost obligat să emită reclamantei un ordin de încadrare în conformitate cu grilele de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor, aferente întregii perioade a detaşării, iar instituţia a fost obligată la plata diferenţelor dintre drepturile salariale de care trebuia să beneficieze în calitate de specialist în cadrul parchetului şi drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 16.11.2015-01.07.2018.

Legislaţia în privinţa salarizării personalului din sistemul justiţiei a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată iniţial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) şi prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la 09.04.2015, dată de la care valoarea de referinţă sectorială trebuia să fie unică, inclusiv prin luarea în considerare a eventualelor hotărâri judecătoreşti.

Conform legislaţiei în materia salarizării, salariul de bază sau indemnizaţia de încadrare lunară a personalului din familia ocupaţională "Justiţie" se obţine prin înmulţirea coeficientului de ierarhizare specific funcţiei cu valoarea de referinţă sectorială, la care se adaugă sporurile şi celelalte drepturi salariale.

Constată Înalta Curte că prima instanţă nu a analizat susţinerile părţii reclamante prin raportare la normele legale incidente în materie, limitându-se să reţină că introducerea unei acţiuni prin care au fost solicitate alte drepturi decât cel în discuţie în prezenta cauză, soluţionată prin sentinţa nr. 573/14.11.2019 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi rămasă definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, nu poate produce efectul de întrerupere a cursului prescripţiei cu privire la alte drepturi decât cele vizate de acţiunea formulată.

Or, procedând în această manieră, fără a analiza efectiv dacă modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantei corespunde cadrului normativ incident, instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală ce se impune a fi casată.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis un act general de salarizare, Ordinul nr. 2295/07.12.2021, destinat atât procurorilor din cadrul tuturor unităţilor de parchet, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, cât şi specialiştilor din cadrul Ministerului Public, prin intermediul acestui ordin stabilind, la art. 1, că începând cu data de 1 august 2016, categoriile de personal menţionate se salarizează cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar la art. 2 că, începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, în aplicarea sentinţei nr. 573 din 14.11.2019 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi rămasă definitivă prin decizia nr. 473/R/2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, Procurorul General a emis un ordin individual, în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă, şi anume Ordinul nr. 1216/16.05.2022, contestat în cauză, prin care i-au fost stabilite drepturile salariale în perioada 16.11.2015-30.06.2018.

Faţă de dovezile administrate în cauză, este de observat că susţinerile recurentei-reclamante din cererea de recurs şi din nota de probatorii, referitoare la admiterea în mod greşit a excepţiei prescripţiei acţiunii pentru pretenţiile anterioare datei de 14.07.2019, sunt întemeiate în contextul în care prima instanţă nu a verificat dacă la stabilirea drepturilor salariale ale părţii, prin ordinul contestat, au fost luate în considerare dispoziţiile Ordinului PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021, conform celor două ipoteze prevăzute la art. 3 şi art. 4, ordin aplicabil inclusiv reclamantei, fiind emis în vederea respectării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 şi a prevederilor legale incidente în materie.

De asemenea, instanţa de fond nu a verificat dacă, într-adevăr, reclamantei i-au fost calculate drepturile salariale în raport de o valoare de referinţă sectorială inferioară celei în raport de care au fost calculate indemnizaţiile altor salariaţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi nici dacă emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021 anterior emiterii ordinului individual contestat în cauză, a produs modificări ale nivelului salariului de bază al acesteia, în integralitate, inclusiv al valorii de referinţă sectorială pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017, cum pretinte partea.

Întrucât aspectele asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei emitentului actului contestat cu privire la momentul de la care se recunoaşte în patrimoniul reclamantei dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi efectele acestei recunoaşteri asupra cursului prescripţiei, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 14.07.2019, fără analizarea tuturor susţinerilor părţilor raportat la probatoriul administrat, este nelegală, lăsând astfel necercetat fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra pretenţiilor ulterioare datei de 14.07.2019.

Astfel, prima instanţă a constatat că recunoaşterea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON realizată prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021, s-a realizat tot cu respectarea termenului de prescripţie, precum şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, adică fără a fi depăşit nivelul stabilit prin lege pentru anul 2022.

Recurenta-reclamantă susţine că nu a solicitat o modificare a drepturilor salariale începând cu data de 14.07.2019 şi că stabilirea drepturilor sale salariale pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017 în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 2295/07.12.2021 nu poate genera depăşiri ale salariului începând cu data de 1 ianuarie 2018, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, reţinute de prima instanţă.

Aşadar, este de observat că nici pretenţiile deduse judecăţii pentru perioada ulterioară datei de 14.07.2019 nu au fost analizate pe fondul acestora de către prima instanţă, prin prisma susţinerilor reclamantei referitoare la emiterea Ordinului general de salarizare nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, destinat, aşa cum s-a precizat, nu numai procurorilor, ci şi specialiştilor din cadrul Ministerului Public.

Întrucât prima instanţă a pronunţat soluţiile asupra pretenţiilor aferente celor două perioade evidenţiate, fără a le analiza pe fondul lor, adică fără a verifica dacă modul de calcul al acestora, stabilit prin ordinul contestat, este corect prin raportare la prevederile Ordinului nr. 2295/07.12.2021 şi la sentinţa civilă în executarea căreia a fost emis, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunţată în integralitate cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, motiv pentru care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Se impune această soluţie cu atât mai mult cu cât, în faza procesuală a recursului, după închiderea dezbaterilor, intimatul-pârât a depus la dosar note de şedinţă însoţite de Ordinele nr. 2295/07.12.2021 şi nr. 551/12.04.2023 ale PÎCCJ, faţă de acesta din urmă invocând excepţia rămânerii fără obiect a demersului reclamantei, înscrisuri ce nu au fost avute în vedere de către prima instanţă la analiza legalităţii ordinului contestat, impunându-se respectarea dreptului părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

Cu ocazia rejudecării cauzei se va proceda la un examen efectiv al criticilor invocate de reclamantă şi în susţinerea cărora a administrat înscrisurile depuse la dosar inclusiv în faza recursului, prin raportare la apărările formulate de pârât şi la probele administrate, precum şi la alte eventuale mijloace de probă necesare a fi administrate în cauză, în vederea analizării tuturor aspectelor de fond esenţiale, necesare lămuririi situaţiei de fapt.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. al prezentei decizii, constatând că sentinţa primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea normelor legale aplicabile, de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 2358 din 9 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.