Disciplinary complaint against judges for evidence assessment: administrative review cannot substitute judicial appellate review of substantive reasoning

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a solicitat anularea Rezoluţiei inspectorului judiciar nr. 1815 din 11 iunie 2021, emisă în dosarul nr. x şi Rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C21-1655 din data de 19 octombrie 2021 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea recurată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 769 din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 769 din 12 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 şi ale art. 74 din Legea nr. 317/2004, precum şi cele ale art. 97, art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004. De asemenea, instanţa de judecată ar fi nesocotit dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (3) teza I din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Aceasta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond, în ciuda indiciilor prezentate, nu a reţinut modul superficial de lucru al celor chemaţi să soluţioneze plângerile justiţiabililor faţă de activitatea magistraţilor, inclusiv prin preluarea unor erori materiale, dintr-o rezoluţie în cealaltă.

Atât Inspecţia Judiciară, cât şi Curtea de Apel Bucureşti au ignorat prevederile alin. (2) al art. 97 din Legea nr. 303/2004, din a cărui interpretare per a contrario rezultă că aceasta poate să pună în discuţie, sub aspectul abaterii disciplinare săvârşite de judecători, soluţia Tribunalului Timiş din dosarul nr. x/2020, întrucât nu a fost susceptibilă de nicio cale de atac. Mai mult decât atât, grava neglijenţă s-a produs în chiar calea de atac, aceasta nemafiind sancţionabilă în alt mod decât prin formularea unei plângeri la Inspecţia Judiciară.

Recurenta-reclamantă a mai arătat şi că nu a urmărit să impună judecătorului o soluţie şi cu atât mai puţin inspectorului judiciar sau inspectorului-şef, ci a constatat că aşa-zisul raţionament al judecătoarelor care au soluţionat apelul din dosarul x/2020 nu a fost unul de ansamblu, raportat la toate circumstanţele speţei, aşa cum au fost ele probate, ci s-a mărginit la o selecţie a probelor, nejustificată logico-juridic şi faptic. Fapta de a nu ţine cont de toate probele existente la dosar şi de a face o selecţie discreţionară a acestora, fără a argumenta motivul înlăturării tuturor probelor care erau în favoarea sa şi a păstrării acelora care erau indiferente sau, în cel mai rău caz, defavorabile acesteia reprezintă o faptă ilicită, iar vinovăţia se desprinde din aceasta, putând fi înlăturată doar în cazul în care s-ar putea dovedi existenţa unor circumstanţe obiective care înlătură vinovăţia. Este evident eronată susţinerea Curţii de Apel Bucureşti atunci când apreciază că a criticat strict raţionamentul judecătoarelor, care nu ar putea fi cenzurat. Din contră, a criticat neglijenţa gravă constând în omisiunile săvârşite de cele două judecătoare, care puteau face obiectul verificărilor Inspecţiei Judiciare.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că prima instanţă a apreciat greşit şi cu privire la situaţia referitoare la posibilele interferenţe ale unui fost preşedinte al Curţii de Apel Timişoara în activitatea judecătoarelor cu privire la care a formulat sesizarea, numărul de telefon al acesteia fiind cel care apărea pe pagina de internet a Baroului Mehedinţi, în cadrul căruia doamna fost judecător activează ca avocat.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a reiterat că a solicitat primei instanţe să anuleze rezoluţiile Inspecţiei Judiciare şi să o oblige să procedeze nu la constatarea săvârşirii unei abateri disciplinare grave de către cele două judecătoare ale Tribunalului Timiş, ci la efectuarea unei verificări prealabile temeinice, în finalul căreia se va constata, raportat la argumentele expuse, că acestea se fac vinovate de exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Astfel, recurenta-reclamantă a concluzionat că judecătoarele B. şi C. de la Tribunalul Timiş au săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, având în vedere că au nesocotit normele aplicabile speţei sub aspect material şi procesual, iar nesocotirea în cauză a avut caracter grav, neîndoielnic şi nescuzabil, vătămandu-i grav drepturile şi interesele.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 29 aprilie 2021, petenta A. a solicitat să se dispună efectuarea de cercetări cu privire la conduita profesională a judecătoarelor C. şi B., din cadrul Tribunalului Timiş, raportat la modalitatea de soluţionare a dosarului nr. x/2020, precum şi a dosarului nr. x/2021

Nemulţumirea reclamantei este generată de faptul că inspectorul judiciar nu a constatat că există indicii cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare de către judecătoarele cu privire la care a făcut sesizarea, în raport de situaţia de fapt şi de drept din dosarele nr. x/2020 şi nr. y/2021, cu privire la care a solicitat să se constate comiterea unei abateri disciplinare, în acţiunea în faţa instanţei de fond aceasta concentrându-se asupra modalităţii de soluţionare a dosarului nr. x/2020

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei inspectorului judiciar nr. 1815 din 11 iunie 2021, emisă în dosarul nr. x, precum şi a Rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C21-1655 din data de 19 octombrie 2021, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru continuarea verificărilor.

Criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Contrar interpretării susţinute de recurenta-reclamantă, potrivit căreia soluţia Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. x/2020 putea fi pusă în discuţie de Inspecţia Judiciară, întrucât nu mai era susceptibilă de nicio cale de atac, instanţa de recurs reţine că soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cu care "(2) Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale".

A accepta raţionamentul propus prin cererea de recurs ar presupune recunoaşterea unei noi căi de atac ce poate fi exercitată împotriva tuturor soluţiilor definitive, ceea ce în mod evident este contrar prevederilor art. 16 din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 129 din Constituţia României. Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătoarelor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, respectiv cu respectarea prevederilor art. 45 şi ale art. 74 din Legea nr. 317/2004, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, recurenta-reclamantă a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor pentru a se constata că se fac vinovaţi de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, având în vedere modul în care au apreciat aceştia probele administrate în cauză, raportat la situaţia de fapt reţinută în speţă.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă susţine că nu a cerut intimatei-pârâte şi instanţei de fond să procedeze la readministrarea probatoriului din dosarul nr. x/2020, criticile acesteia formulate în faţa primei instanţe şi reiterate în cererea de recurs, vizează tocmai modul în care judecătoarele care fac obiectul sesizării au administrat şi apreciat probele în cauză, recurenta-reclamantă solicitând practic, printre altele, o readministrare a probei cu martorii D. şi E., ceea ce în mod evident nu este permis în cauză.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentei privind lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de recurentă atât în faţa intimatei-pârâte, cât şi în faţa primei instanţe, nu a fost validată de acestea.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Astfel, alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului administrativ exercitat în speţă.

O interpretare contrară, în sensul verificării raţionamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecţia Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuţie chiar imparţialitatea judecătorului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Cu alte cuvinte, cerinţa respectării principiului independenţei judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunţat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluţiile contestate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

În cauză, instanţa de control judiciar din cadrul Tribunalului Timiş care a soluţionat dosarul nr. x/2020 s-a considerat lămurită pe baza probelor administrate, aşa cum rezultă din considerentele deciziei, considerentele hotărârii reprezentând, în esenţă, garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, astfel că, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt nu conduc la concluzia existenţei unor indicii privind săvârşirea de către judecătorii care au soluţionat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, existenţa unor indicii privind săvârşirea de către judecătoarele care au soluţionat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu poate rezulta nici din simpla depunere a unui desfăşurător de apeluri telefonice ce se pretind a fi purtate între alte persoane decât acestea.

Nu în ultimul rând, referitor la nemulţumirea recurentei-reclamante legată de modul în care şi-a desfăşurat activitatea intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, instanţa de control judiciar apreciază că examinarea sesizării acesteia s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în condiţiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat şi angajator, recurenta nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecţia Judiciară de a declanşa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorităţii competente săvârşirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acţiunii judiciare fiind Inspecţia Judiciară, având în vedere competenţele acesteia date prin lege specială, petiţionarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluţionare a sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 769 din 12 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2023.