Failure to prove material injury to private interests precludes annulment of medical framework contract omissions regarding late-payment penalties under administrative litigation law

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data 28.02.2022 sub nr. x/2022, reclamanţii Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. A., dr. A., Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. B. şi dr. B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernului României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate:

1. Anularea în parte a Hotărârii nr. 696/26.06.2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, publicată în MO nr. 633 din 28.06.2021, precum şi a Notei de fundamentare, emise de către Guvernul României, respectiv a:

(i) Anexei nr. 1: Pachetul minimal de servicii şi pachetul de servicii de bază: Capitolul II: Pachetul de servicii de bază Secţiunea 1: A. Pachetul de servicii de bază în asistenţa medicală primară; Pct. 1.1. Servicii medicale curative, alin. (2), pct. 1.1.2.1:

"Consultaţiile pentru bolile cu potenţial endemoepidemic ce necesită izolare pot fi acordate şi la distanţă, în condiţiile prevăzute în norme." (ii) Anexei nr. 2: Contract-cadru din 26.06.2021 care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, Capitolul I: Asistenţa medicală primară Secţiunea 1: Condiţii de eligibilitate: art. 1 alin. (1) lit. c); art. 2 alin. (1) şi alin. (4); art. 3; art. 4 alin. (1) şi (2); art. 6 alin. (1) lit. f) şi h); Secţiunea 3: Obligaţiile şi drepturile furnizorilor de servicii medicale: art. 7 lit. e), f), g), h), i), k), 1, o, p, q, r, ş, v, w, x, y, z; art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), şi alin. (2); Secţiunea 4: Obligaţiile caselor de asigurări de sănătate: art. 9 lit. b), h), o). Secţiunea 5: Condiţii specifice: art. 10 alin. (2) teza 2; art. 12 alin. (1). Secţiunea 6: Decontarea serviciilor medicale: art. 14 alin. (1), (2); art. 141; art. 16 alin. (1). Secţiunea 7: Sancţiuni, condiţii de suspendare, reziliere şi încetare a contractelor de furnizare de servicii medicale: art. 17; art. 19 lit. d), g); art. 20 pct. 4 a4.

2. Anularea în parte a Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a Hotărârii Guvernului nr. 696/2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 642 bis din data de 30 iunie 2021, precum şi a referatelor de aprobare nr. x din 29.06.2021 al Ministerului Sănătăţii şi nr. x din 28.06.2021 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, emise de către Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, şi obligarea pârâţilor la modificarea/completarea:

(i) Anexei nr. 1: Condiţiile acordării pachetului de servicii minimal şi de bază în asistenţa medicală primară; Secţiunea 2: B. Pachetul de servicii de bază în asistenţa medicală primară; Pct. 1.1.2. Consultaţia în caz de boală pentru afecţiuni acute, subacute şi acutizări ale unor afecţiuni cronice, pct. 1.1.3. Consultaţii periodice pentru îngrijirea generală a asiguraţilor cu boli cronice şi 1.3. Consultaţiile la domiciliu - nu sunt incluse în per capita dacă se depăşeşte limita de 20/consultaţii/zi: art. 1.1.1; Secţiunea 1:A. Pachetul minimal de servicii medicale în asistenţa medicală primară: art. 1.2.; art. 1.3.; art. 1.6.; Secţiunea 2: B. Pachetul de servicii de bază în asistenţa medicală primară-Art. 1.1. Servicii medicale curative; 1.1.1.; art. 1.1.1.1.; art. 1.1.2.1.; art. 1.1.3.2.; art. 1.1.4.2.; art. 1. 1.4.3.; art. 1.1.4.4.; art. 1.2.1.; art. 1.2.3.1.; art. 1.2.3.2.; art. 1.2.4.1.; art. 1.2.4.2; art. 1.2.4.3.; art. 1.3.3.; art. 1.4.; art. 1.5.; Actul din 29 iunie 2021- Modalităţile de plată în asistenţa medicală primară pentru furnizarea de servicii medicale prevăzute în pachetele de servicii medicale, Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 1.068/627/2021: art. 1 alin. (1), (2); art. 5 alin. (1); art. 5 alin. (2); art. 6; art. 8; art. 8 alin. (1), (2); art. 12; art. 13, art. 15; Contractului din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model - Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 1.068/627/2021: Capitolul V: Obligaţiile părţilor. Secţiunea 1: A. Obligaţiile casei de asigurări de sănătate: art. 6; Secţiunea 2: B. Obligaţiile furnizorului de servicii medicale: art. 7, art. 9, art. 14; Convenţiei din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model - Anexa nr. 6 la Ordinul nr. 1.068/627/2021: art. 4; Secţiunea 2: B. Obligaţiile furnizorului de servicii medicale: art. 5; art. 7, art. 12, art. 13; Normelor Contractului cadru în ceea ce priveşte asistenţa medicală primară: Actul din 29 iunie 2021 - Modalităţile de plată în asistenţa medicală primară pentru furnizarea de servicii medicale prevăzute în pachetele de servicii medicale - Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 1.068/627/2021: art. 1 alin. (2) lit. a) pct. 1;

3. Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 23 din 23 februarie 2023 Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Notei de fondamentare a H.G. nr. 696/2021, precum şi a Referatelor de aprobare nr. x/29.06.2021 al Ministerului Sănătăţii şi nr. x/28.06.2021 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Admite în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii Cabinet Medical Individual de Medicină de Familie Dr. A., dr. A., Cabinet Medical Individual de Medicină de Familie Dr. C. şi dr. C. în contradictoriu cu pârâţii Guvernului României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Admite în parte cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamanţilor de intervenientul Colegiul Medicilor din România.

Dispune anularea în parte a art. 6 lit. b) din contractul - model din Anexa 3 la Ordinul nr. 1.068/627/2021 şi obligă autoritatea pârâtă emitentă să adopte un model de contract de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară care să prevadă penalităţi de întârziere în cazul nerespectării de către casele de asigurări de sănătate a obligaţiei de decontare în termenul prevăzut în contract a sumelor datorate furnizorilor de servicii medicale.

Dispune anularea parţială a art. 4 lit. b) din Anexa 6 la Ordinul nr. 1.068/627/2021 şi obligă autoritatea pârâtă emitentă să adopte un model de Convenţie de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară care să prevadă penalităţi de întârziere în cazul nerespectării de către casele de asigurări de sănătate a obligaţiei de decontare în termenul prevăzut în contract a sumelor datorate furnizorilor de servicii medicale.

Respinge ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Notei de fondamentare a H.G. nr. 696/2021, precum şi a Referatelor de aprobare nr. x/29.06.2021 al Ministerului Sănătăţii şi nr. x/28.06.2021 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Respinge, în rest, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Colegiul Medicilor din România."

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs, pe de o parte, pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, iar pe de altă parte, reclamanţii Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. C., Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. A., C., A..

3.1. Recursul formulat de recurentul- pârât Ministerul Sănătăţii

Prin cererea de recurs recurentul-pârât a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la soluţia de anulare parţială a art. 6 lit. b) din contractul model din Anexa 3 la Ordinul nr. 1068/627/2021 şi a art. 4 lit b) din Anexa 6 la Ordinul nr. 1068/627/2021, cu consecinţa obligării emitentului ordinului la adoptarea unui model de contract de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară, respective a unu model de Convenţie de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară care să prevadă penalităţi de întârziere în cazul nerespectării de către casele de asigurări de sănătate a obligaţiei de decontare în termenul prevăzut în contract a sumelor datorate furnizorilor de servicii medicale.

A menţionat recurentul pârât că soluţia a fost adoptată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, deoarece prevederile anulate reglementează obligaţiile caselor naţionale de sănătate de decontare la termenele prevăzute în contract precum şi documentele justificative în baza cărora de face decontarea, pe când penalităţile de întârziere reprezintă sancţiuni pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unui contract, sens în care aceste clauze trebuie să se regăsescă distinct.

S-a arătat că solicitarea reclamanţilor de modificare a dispoziţiilor din ordin nu este de competenta instanţelor judecătoreşti care, în respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile autorităţii executive, în sensul că nu poate interveni asupra elaborării politicilor, strategiilor şi programelor de acţiune în domeniul sănătăţii populaţiei, rolul instanţei fiind limitat, conform art. 126 alin. (6) din Constituţia României la exercitarea controlului judecătoresc.

3.2. Recursul formulat de recurentul-pârât Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

În susţinerea recursului s-a invocat incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la aplicabilitatea cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat recurentul că există contradicţie între considerente si dispozitiv, în condiţiile în care desi instanţa reţine că reclamanţii nu au indicat temeiul legal în baza căruia aceste autorităţi aveau obligaţia de a emite actele în discuţie în conţinutul pretins, totuşi anulează parte din măsurile indicate de reclamanţi, fără a exista vreo reglementare legală care să susţină soluţia.

În susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat CNAS că în mod greşit a dispus instanţa de fond anularea în parte a art. 6 lit. b) din contractul - model din Anexa 3 la Ordinul nr. 1.068/627/2021 şi obligarea autorităţii pârâte emitenta să adopte un model de contract de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară care să prevadă penalităţi de întârziere în cazul nerespectării de către casele de asigurări de sănătate a obligaţiei de decontare în termenul prevăzut în contract a sumelor datorate furnizorilor de servicii medicale, în contextul în care reglementările acestuia doar stabilesc în sarcina caselor de asigurări de sănătate obligaţia de a deconta furnizorilor de servicii medicale din asistenţa medicală primară cu care acestea se află în relaţie contractuală, la termenele menţionate în contractele încheiate, contravaloarea serviciilor medicale contractate, efectuate, raportate şi validate, precizându-se totodată că decontarea se va face pe baza facturii însoţite de documente justificative transmise în format electronic.

În ceea ce priveşte aplicarea de penalităţi pentru casele de asigurări de sănătate a obligaţiei de decontare în termenul prevăzut în contract a contravalorii serviciilor medicale, recurenta-pârâtă a arătat că Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se utilizează pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale şi pentru plata indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate în condiţiile legii. Bugetul Fondului este aprobat de Parlament iar o penalizare a caselor de asigurări de sănătate nu ar conduce decât la o diminuare a fondurilor alocate cu destinaţiile menţionate, fiind contrară Legii nr. 500/2002.

Nu există o necorelare legislativă, întrucât actele normative contestate se coroborează în mod succesiv si logic între ele, neexistând niciun fel de contradicţii între acestea, pentru a se putea reţine încălcarea Legii nr. 24/2000.

Dispunerea oricăror măsuri care presupun influente financiare suplimentare negative asupra bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate conduce automat la diminuarea atât a pachetului de servicii medicale, medicamente si materiale sanitare pentru persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, cât si a calităţii serviciilor medicale acordate acestora.

Referitor la stabilirea în sarcina pârâţilor a obligaţiei de adoptare a unui model de contract de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară care sa prevadă penalităţi de întârziere în cazul nerespectării de către casele de asigurări de sănătate a obligaţiei de decontare în termenul prevăzut în contract a sumelor datorate furnizorilor de servicii medicale, s-a arătat în recurs că o astfel de prevedere se regăseşte în modelul de contract de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primari, art. 11 de la punctul VIII - Răspunderea contractuală statuând în mod expres faptul că "pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale "partea în culpa datorează celeilalte părţi daune-interese".

Totodată, în modelul de convenţie de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară prevăzut în Anexa 6 din Ordinul ministrului sănătăţii si al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021, la art. 9 de la punctul VIII - Răspunderea contractuală se menţionează că "pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale partea în culpă datorează celeilalte părţi daune-interese".

3.3. Recursul formulat de recurenţii- reclamanţi Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. B., Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. A., B., A..

În susţinerea cererii de recurs, a fost invocată incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la primul caz de casare invocat, recurenţii-reclamanţi au arătat că sentinţa este nemotivată sub aspectul criticilor privind depăşirea termenului prevăzut la art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, în condiţiile în care Legea bugetului de stat pe anul 2021 nr. 15/2021 a intrat în vigoare la data de 12 martie 2021, iar publicarea actelor atacate a avut loc la finalul lunii iunie 2021, ceea ce a condus la vătămarea drepturilor reclamanţilor.

În ceea ce priveşte incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 lit. n) din Legea contenciosului administrativ, în ceea ce priveşte definirea "excesului de putere". Totodată, s-a mai invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 229 alin 2 din Legea nr. 95/2006, în ceea ce priveşte procedura de negociere la care se referă textul legii.

S-a arătat că prevederile menţionate stabilesc obligaţia imperativă ca acordul cadru sa fie rezultatul unei negocierii efective si anterioare intre parti.

Or, în cazul contractului din 29.06.2021 de furnizare servicii medicale, atât COLEGIUL MEDICILOR DIN ROMÂNIA, cât şi reclamanţii nu au avut posibilitatea efectiva de a determina conţinutul contractului, ci din contra li s-au impus, prin actele normative de mai sus, clauze prestabilite generând obligaţii excesiv de oneroase.

Deşi intervenientul Colegiul Medicilor a solicitat iniţierea procedurii de mediere, acordul de voinţă pe care îl presupunea negocierea nu s-a realizat. Or, art. 229 din lege stabileşte că drepturile la pachetul de servicii de bază al asiguraţilor se stabilesc pe baza contractului cadru multianual, care se elaborează de CNAS, în urma negocierii cu Colegiul Medicilor.

Au invocat recurenţii că în timpul negocierilor pârâta CNAS a refuzat fără motivare propunerile Colegiului medicilor din România, dovedind excesulo de putere şi poziţia de subordonare a partenerilor de negociere.

S-a mai invocat în recurs lipsa studiului de impact în procedura de adoptare a actelor normative atacate, a cărui obligativitate este reglementată de prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 24/2000, precum şi faptul că actele atacate sunt nemotivate. Notă de Fundamentare la MG nr. 696/2021 şi Referatele de aprobare pentru Ordinul nr. 1068/627/2021 sunt documente lipsite de substanţa, care nu realizează nici o analiză formală referitoare la impactul socio-economic al actelor, impactul financiar, efectele actului asupra legislaţiei în vigoare, măsurile şi problemele legate de implementare.

În continuare, recurenţii au invocat încălcarea art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub aspectul greşitei reţineri a instanţei de fond a faptului că nu ar avea posibilitatea modificării actului administrativ atacat, ci numai a aceea a anulării sau a obligării autorităţii administrative pârâte la emiterea unui alt act administrativ, insă numai cu respectarea reglementării legale superioare, care însă nu ar fi fost precizată de reclamanţi.

Referitor la aceste dezlegări, au arătat reclamanţii că au solicitat în principal anularea în parte a H.G. nr. 696/2021 şi a Ordinului nr. 1068/627/2021, iar în subsidiar am solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să modifice actele atacate, conform cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizată şi completată.

De asemenea, prin acţiune s-a invocat inclusiv faptul că prin conduita lor pârâţii au încălcat grav prevederile legale, producând vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale medicilor specialişti de medicina familiei şi a pacienţilor noştri, asiguraţi şi neasiguraţi. Aşadar, doar instanţa poate restabili echilibrul în contractul-cadru, potrivit solicitărilor reclamanţilor.

Prin anularea actelor atacate şi obligarea pârâţilor la modificarea acestora instanţa de contencios administrativ nu se substituie autorităţii executive, ci exercită controlul asupra actelor atacate, în condiţiile art. 52 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în temeiul art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ (în speţa de faţă să oblige pârâţii sa modifice actele atacate), să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Legea contenciosului administrativ reglementează un contencios de plină jurisdicţie, în care competenţa instanţei nu se limitează la anularea unui act nelegal, ci include posibilitatea ca prin hotărârea judecătorească să se dispună chiar modificarea unei decizii administrative.

S-a mai invocat în calea de atac promovată aplicarea greşită a art. 229 alin. (2), art. 439 alin. (17) din Legea nr. 95/2006, art. 1167, art. 1170, art. 1175, art. 1176, art. 1183 alin. (2) şi (3), art. 1203 C. civ., sub aspectul relei credinţe a pârâţilor, manifestată cu ocazia negocierilor, arătându-se că toate contractele de furnizare servicii medicale sunt contracte civile, care se supun regulilor generale prevăzute la art. 1166-1323 C. civ. şi regulilor speciale instituite de actele normative care reglementează materia acestora.

Or, actele atacate au fost adoptate fără negocieri şi consultări reale, iar potrivit art. 1203 C. civ., în lipsa acceptării exprese şi în scris a clauzei neuzuale de către partea căreia i-a fost propusă, aceasta nu produce niciun efect, fiind considerată nescrisă.

S-a arătat că este eronată concluzia instanţei de fond, potrivit căreia cerinţa impusă de art. 229 din Legea 95/2006 în ceea ce priveşte negocierea a fost îndeplinită, în condiţiile în care negocierea a fost formală, iar pârâţii nu si-au motivat refuzul de a accepta propunerile Colegiului Medicilor din România.

Tot în susţinerea incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat greşita aplicare a art. art. 1 şi 7 alin 9 din Legea nr. 52/2003. Au arătat recurenţii că pârâţii nu au dat curs solicitării de a se organiza o dezbatere publică referitor la Ordinul nr. 1068/627/2021, potrivit solicitărilor organizaţiilor legal constituite.

Totodată, s-a invocat faptul că instanţa de fond a încălcat şi a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material art. 7 din Codul administrativ, privind principiul egalităţii.

În acest sens, s-a arătat faptul că prin contractul cadru se asigură plata corectă a serviciilor tuturor categoriilor de medici, nu doar celor din sistemul public de sănătate, iar contractul aprobat prin H.G. nr. 696/2021 instituie o reală subordonare pentru medicii de familie, specifică mai mult dreptului muncii. Art. 85 din legea nr. 85/2006 stabileşte categoriile de venituri ce pot fi realizate de către cabinetul de medicină de familie, iar conform contractului cadru "în relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, furnizorii de servicii medicale au dreptul de negociere a clauzelor suplimentare la contractele încheiate cu casele de asigurări de sănătate, conform şi în limita prevederilor legale in vigoare. Însă, din documentele depuse la dosarul cauzei rezultă clar că acest drept este refuzat de către casele de asigurări de sănătate judeţene.

În aplicarea dispoziţiilor Contractului cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021 şi a normelor de aplicare aprobate prin Ordinul nr. 1068/627/2021, medicii specialişti de medicină de familie nu au posibilitatea de a determina conţinutul contractului. Rezultă că venitul care poate fi realizat de către medicii de familie în baza contractului încheiat cu casele de asigurări de sănătate este diminuat semnificativ prin clauzele abuzive şi se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1169 din C. civ.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 301 -11 din legea nr. 95/2006, în condiţiile în care limitarea consultaţiilor care pot fi acordate şi la distanţă strict la bolile cu potenţial endemoepidemic ce necesită izolare, contravine dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 şi ale O.U.G. nr. 196/2020.

Art. 30 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 stabileşte că serviciile medicale prin telemedicină pot fi acordate în mod nediscriminatoriu oricărei persoane de toţi profesioniştii din domeniul sănătăţii care folosesc tehnologiile informaţionale şi de comunicare, mijloace de comunicare la distanţă, pentru schimbul de informaţii valide pentru diagnosticul, tratamentul şi prevenirea bolilor şi accidentelor, cercetarea şi evaluarea medicală, precum şi pentru asistenţa continuă a furnizorilor de servicii medicale, toate în interesul promovării sănătăţii.

Orice limitare prin contractul cadru a posibilităţii acordării de către medicii specialişti de medicină de familie a consultaţiilor medicale la distanţă, afectează dreptul la ocrotirea sănătăţii publice, pentru care statul român are calitatea de garant.

S-a invocat lipsa unei motivări transparente a modalităţii selectării categoriilor de consultaţii care pot fi acordate şi la distanţă şi care să fie decontate ca şi servicii către pârâta CNAS, conform prevederilor Contractul cadru, respectiv Normele de aplicare ale Contractului cadru, precum şi a selectării categoriilor de asiguraţi cu nevoi deosebite care să aibă acces la consultaţiile la distanţă.

Au mai invocat recurenţii greşita aplicare de către instanţa fondului a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 şi art. 249 din Legea nr. 95/2006, privind condiţia acreditării voluntare.

S-a arătat că de vreme ce Legea nr. 329/2018, care a modificat art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, în sensul că exceptează de la acreditare furnizorii din asistenta medicala primara, păstrarea posibilităţii ca unii din aceşti furnizori să intre in contract cu CAS prin acreditare, chiar şi voluntara, contravine legii. Acreditarea chiar şi voluntară, a Cabinetelor medicale de asistenţă "medicală primara nu constituie condiţie de eligibilitate în vederea intrării în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate pentru acestea. Evaluarea cabinetului medical este necesară pentru încheierea contractului cu casele de asigurări de sănătate, pentru ca medicii de familie să-şi poată exercita profesia, fără a fi stabilite taxe care să condiţioneze discriminator accesul.

Recurenţii au invocat în recurs şi greşita aplicare a art. 221 şi 222 din Legea 95/2006, arătând, după preluarea considerentelor instanţei de fond, că medicii specialişti de medicina de familie au dreptul constituţional, ca la stabilirea oricăror aspecte care ţin de reglementarea profesiei lor, interesele lor economice şi profesionale sa fie reprezentate de către organizaţiile profesionale si patronale legal constituite.

De asemenea, tot în susţinerea incidenţei cazului de casare reglementat de art. 1170 C. civ., s-a invocat faptul că art. 2 alin. (4), art. 3 şi art. 4, alin. (1) şi (2) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), atestă reaua- credinţa care a generat gravul dezechilibru contractual în condiţiile în care Contractul-Cadru pur si simplu "jonglează" cu noţiunile: "persoane asigurate" versus "persoanele înscrise pe lista", astfel incat sa fie doar avantajul CNAS si numai in dezavantajul furnizorilor de servicii medicale, medicilor specialişti de medicina de familie, fara o justificare rezonabila, din contra chiar in contra interesului pacienţilor si a actului medical.

S-a menţionat că dezechilibrul contractual este generat de birocraţia excesivă impusă prin actul atacat, fiind necesară eliminarea din cadrul documentelor prevăzute la art. 6. alin. (1), lit. I) din actul normativ a Listei asumate prin semnătura electronică cu personalul medico-sanilar care intră sub incidenţa contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate şi care îşi desfăşoară activitatea în mod legal la furnizor, precum şi programul de lucru al acestuia. Această lista se regăseşte în sistemul informatic şi Casa de asigurări de sănătate dispune de ea la momentul depunerii documentelor în vederea încheierii contractului.

Pentru identitate de raţiune, este lovită de nulitate şi prevederea ari. 6 lit. h) care stabileşte că medicii care au fost în relaţie contractual cu casa de asigurări de sănătate în anii precedenţi trebuie să depună lista cu persoanele nouvenite. Medicii care au avut o relaţie contractuală cu casele de asigurări anterior momentului încheierii contractului si care, mai mult, desfăşoară activităţi de prestare a serviciilor medicale in baza unui contract în derulare, prevederea este o sarcina inutila, consumatoare de timp si resurse, in condiţiile in care casele de asigurări - ca părţi contractante - dispun de evidenta actualizata a listei in format electronic cu persoanele înscrise.

În continuare, recurenţii au procedat la analiza clauzelor contractuale, arătând că sunt nelegale prevederile art. 7 lit. k), lit. f)., lit. p), lit. r), ş), z) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), art. 10 alin. (2) teza a doua din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), art. 12 alin. (1), acestea neavând în vedere realitatea juridică şi economică a furnizorilor de servicii medicale.

Totodată, s-a mai invocat în recurs încălcarea/aplicarea greşită a art. 280 alin. (1) lit. k) si alin. (2) din Legea nr. 95/2006, arătând reecurenţii faptul că nu primesc contravaloarea serviciilor validate cu erori, deşi aceştia nu pot răspunde si nu pot fi sancţionaţi pentru disfunclionalitatile sistemului informatic, aspect atestat de art. 280 alin. (1) lit. k) si alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Referitor la prevederile art. . 7 lit. I) şi lit. o) din Contractul Cadru, s-a arătat că obligaţia punerii în funcţiune a sistemului de raportare este a CNAS şi nu a furnizorilor de servicii medicale, aspecte ce trebuiau a fi avute în vedere şi la redactarea art. 7 lit. q) art. . 7 lit. v), w), x) şi y) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), care suplimentar impun termene extrem de scurte şi nerezonabile, care conduc la consecinţe grave pentru pacienţi, în condiţiile în care medicii de familie sunt constrânşi să îndeplinească cerinţe birocratice şi abuzive, în detrimentul tratării pacienţilor.

S-a invocat cu privire la impunerea nerezonabilă a unor obligaţii privind funcţionalitatea sistemului informatic că aceste concluzii sunt de natură a afecta inclusiv valabilitatea clauzelor de la art. 8 şi 9 din Contractul cadru, cu privire la care reclamanţii au formulat inclusiv propuneri de modificare.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, arătând că deşi actul de rang superior impune stabilirea de penalităţi pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale, Contractul - model din Anexa 3 la Ordinul nr. 1.068/627/2021 şi art. 4 lit. b) din Anexa 6 la Ordinul nr. 1.068/627/2021 nu respectă aceste obligaţii.

S-a arătat că dispoziţiile din H.G. nr. 696/2021 nu pot contraveni dispoziţiilor din Legea nr. 95/2016 fără a încălca şi principiul ierarhiei actelor normative. Instanţa de fond avea obligaţia de a constata inclusiv nelegalitatea parţială a H.G. nr. 696/2021. respectiv a dispoziţiilor art. 9 lit. b) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021).

Recurenţii au invocat că în contractul cadru există multe clauze în care furnizorilor de servicii medicale li se percep tot felul de penalităţi şi li se atrag tot felul de răspunderi pentru neîndeplinirea, chiar şi fără vinovăţie, a celor mai mici obligaţii contractuale, dar nu beneficiază de nicio penalitate achitată de Casa de Asigurări, indiferent de zilele de întârziere la plata contravalorii serviciilor medicale contractate.

Pentru respectarea principiului echilibrului contractual partenerul contractual (casa de asigurări de sănătate) trebuie să achite penalităţile de întârziere furnizorului de servicii, în situaţia în care nu îşi respectă obligaţia de a achita serviciile în termenul contractual. Furnizorul de servicii este penalizat în cazul în care încalcă orice obligaţie contractuală, însă partenerul contractual (casa de asigurări de sănătate), dacă nu îşi îndeplineşte unica obligaţie şi cea mai importantă nu are nicio sancţiune contractuală.

Referitor la greşita aplicare a art. 7 din Codul administrativ, s-a menţionat în cererea de recurs că prin raportare la art. 17 din Contractul cadru, este evidentă evidentă discriminarea medicilor de familie faţa de alţi medici (de exemplu medicii din spitale), în special cu privire la sancţiunile aplicabile pentru diverse abateri.

În susţinerea criticilor privind greşita aplicare a art. 381 din legea nr. 95/2006, recurenţii au arătat că nu intră în curicula de pregătire a medicului de familie contorizarea numărului de medicamente prescrise, calculul financiar al reţetei şi interogarea pacientului privind veniturile personale pentru a alege categoria de asigurat, art. 156 alin. (1) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021) fiind formulat în mod nelegal.

Pentru asigurarea respectării dispoziţiilor art. 381 din Legea nr. 95/2006, nu medicii specialişti de medicina de familie trebuie să realizeze includerea medicamentelor în categoria procentuală aferentă (lista A, B, C), conform sistemului de compensare a medicamentelor, cu ocazia eliberării prescripţiei medicale, ci farmaciile.

S-a arătat că toate ipotezele prevăzute de art. 156 alin. (1) lit. a)-e) din Contractul Cadru prevăd condiţionări ale prescripţiei medicale în raport cu valoarea tratamentului prescris, a procentului de compensare sau a numărului de medicamente prescrise. Cu alte cuvinte, nu ar fi admisibilă, conform acestor reglementări, o prescriere a unui al optulea sau al nouălea medicament, chiar dacă pacientul ar trebui să nu beneficieze de vreo compensare pentru aceste medicamente. In mod evident este încălcată independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical in cazul în care prescripţia medicală pentru bolile cronice se limitează la maximum 7 medicamente diferite pe toate prescripţiile aferente unei luni.

Dispoziţiile menţionate din Contractul Cadru prevăd condiţionări ale prescripţiei medicale în raport cu valoarea tratamentului prescris, a procentului de compensare sau a numărului de medicamente prescrise, iar aceste condiţionări sunt interzise de art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Art. 156 alin. (1) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la 1HG. nr. 696/2021) instituie o interdicţie generală de prescriere a medicamenlelor din sublistelc vizate, din considerentele exclusiv patrimoniale şi aducând atingere interdicţiei instituite de art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

4. Apărările formulate cu privire la cererile de recurs

4.1. Întâmpinarea formulată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate cu privire la recursul recurenţilor -reclamanţi

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă CNAS a invocat faptul că recursul părţilor adverse nu conţine nicio critică de nelegalitate de natură a reliefa existenta motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

din Nuni C. proc. civ. şi care finalmente si fie aptă a conduce la admiterea cererii de chemare în judecata, ca efect al casării hotărârii.

Astfel, prin aspectele evidenţiate în motivele de recurs, recurenţii au reluat pe larg situaţia de fapt prezentată si în cererea de chemare tn judecată si au invocat motive de netemeinicie a hotărârii atacate. nu de nelegalitate.

În continuare, CNAS a arătat că este inadmisibilă inadmisibilă solicitarea reclamanţilor de modificare sau completare a unor dispoziţii legale, având în vedere disp. art. 1 alin. (4) din Constituţia României, care consacră principiul separaţiei puterilor în stat.

În ceea ce priveşte nemotivarea sentinţei recurate, CNAS a menţionat că acele critici potrivit cărora H.G. nr. 696/2021 a fost emis cu nerespectarea termenului de 60 zile de la intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat nr. 15/2021, sunt nefondate. Astfel, actul a fost emis cu avizul favorabil al consiliului legislativ, care se află la dosarul cauzei, iar potrivit art. 10 din Legea nr. 24/2000 avizul Consiliului Legislativ are caracter consultativ, fiind obligatorie doar solicitarea acestuia, obligaţie pe care CNAS a îndeplinit-o.

Având în vedere faptul că legea bugetului de stat pentru anul 2021 a fost aprobată la data de 8 martie 2021, H.G. nr. 696/2021 nu putea intra în vigoare decât cu începutul unui trimestru, aceasta întrucât, pe de o parte s-au făcut regularizări trimestriale pentru medicii de familie, iar pe de altă parte, sub imperiul H.G. nr. 140/2018 de aprobare a Contractului-cadru pentru anii 2018-2020, prelungit ca urmare a stării de alertă instituită în contextul pandemic, existau deja în derulare contracte de furnizare de servicii medicale cu toţi medicii de familie si cu toţi ceilalţi furnizori de servicii medicale pe toate domeniile de asistentă medicală, contracte care trebuiau să ajungă la termenul pentru care au fost încheiate.

S-a mai invocat faptul că acele critici ale reclamanţilor referitoare la încălcarea art. 229 din Legea nr. 95/2006 sunt nefondate, întrucât cerinţa impusă de art. 229 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte negocierea a fost îndeplinită. Prima instanţă în motivarea sa a avut în vedere negocierea şi dispoziţiile art. 229 alin, (2) si (4) din Legea nr. 95/2006, reţinând în mod corect că acestea au fost respectate.

Referitor la reaua credinţă manifestată în cursul negocierilor, s-a arătat în întâmpinare că legea obligă la derularea unui proces de negociere, obligaţie care a fost respectată, iar nu la o anumită finalitate. Negocierea nu se derulează doar cu o singură entitate, respectiv doar cu Colegiul Medicilor din România (CMR) şi nu doar pentru segmentul de asistenţă medicală primară (medicină de familie), ci pentru toate domeniile de asistenţă medicală.

La negocieri au fost invitaţi Colegiul Medicilor din România, Colegiul Farmaciştilor din România, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, Ordinul Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor în Sistemul Sanitar din România în perioada 29.03.2021 - 30,03.2021 (pentru Proiectul Contractului-cadru pentru anii 2021-2022), respectiv 10.05.2021 - 11.05.2021 (pentru Proiectul Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru 2021-2022) şi la consultări organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale reprezentative din domeniul medical, în perioada 22.03.2021 - 26 03.2021 (pentru Proiectul Contractului-cadru pentru anii 2021-2022), respectiv 26.04.2021 - 07.05.2021 (pentru Proiectul Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru 2021-2022). În cadrul negocierilor Colegiul medicilor a avut posibilitatea să îşi exprime punctul de vedere cu privire la contractul -cadru, iar împrejurarea că acesta nu a fost emis în conformitate cu solicitările acestuia nu constituie motiv de nelegalitate.

Referitor în încălcarea art. 1169 din C. civ., care consfinţeşte principiul libertăţii contractuale, prin întâmpinare s-a arătat că normele evocate nu sunt aplicabile în privinţa modului de adoptare a H.G. nr. 696/2021, acestea fiind acte administrative cu caracter normativ, iar nu contracte civile.

Referitor la încălcarea art. 229 din Legea nr. 95/2006, republicată, din perspectiva faptului că reclamanţii, în calitate de medici de familie şi cabinete medicale de medicină de familie nu au avut posibilitatea să stabileacă conţinutul contractului-cadru, nu au avut posibilitatea efectivă de a negocia, ci dimpotrivă li s-au impus prin actele normative atacate, clauze prestabilite, neuzuale care au generat obligaţii excesiv de oneroase încă de la încheierea contractelor, CNAS a arătat că afirmaţiile din recurs sunt nereale, iar norma invocată nu se referă la negocierea cu medicii de familie sau cu cabinetele individuale, astfel că nu se poate reţine că organizaţiile reprezentative ale medicilor de familie sau reclamanţii ar avea vreo competenţă legală în elaborarea Contractului-cadru sau a Normelor metodologice de aplicare a acestuia.

Organizarea asistenţei medicale este atributul legiuitorului, acestuia îi revine sarcina de a stabili conţinutul dreptului pus în discuţie, conţinut care este conturat prin art. 229 alin. (3) din Legea nr. 95/2006. Negocierea la care face trimitere art. 2 alin. (2) si 4 din Legea nr. 95/2006 are rolul de a face cunoscute sugestiile persoanelor implicate în acest proces amplu si complex reprezentat de acordarea asistentei medicale, insă doar autoritatea abilitată în acest sens, prin lege, anume Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, poate decide în ce măsură eventualele sugestii, propuneri sunt de natură să îmbunătăţească aceste servicii pentru a le integra contractului cadru.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 7 din Legea nr. 52/2003, s-a arătat în apărare că CNAS a postat pe site-ul propriu -Proiectul de hotărâre pentru aprobarea pachetelor de servicii medicale şi a Contractului-cadru în data de 02.03.2021, cu menţiunea că termenul limită pentru trimiterea observaţiilor si propunerilor la proiectul de act normativ este cea de a 10 - cea zi de la data publicării pe site-ul propriu a proiectului de act normativ; Proiectul de Ordin privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare îh anul 2021 a hotărârii pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021 - 2022 - în data de 16.04.2021, cu menţiunea că termenul limită pentru trimiterea observaţiilor şi propunerilor la proiectul de act normativ este cea de a 10 - cea zi de la data publicării pe site-ul propriu a proiectului de act normativ.

Cu privire la dispoziţiile art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, republicată, acestea nu sunt aplicabile în cadrul procedurii de adoptare a contractului-cadru multianual şi a Normelor metodologice, reglementate de art. 229 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 229 alin. (2) si (4) din lege limitează sfera instituţiilor invitate la negociere şi a celor care trebuie consultate. Prin urmare, reclamanţii au dreptul de a formula observaţii la proiectele de acte normative în litigiu - ceea ce au şi formulat, prin memoriul adresat CNAS, dar nu au dreptul de a pretinde organizarea unei dezbateri publice, drept recunoscut de art. 229 alin. (2) şi (4) din lege, exclusiv instituţiilor enumerate în textele respective din lege. O interpretare contrară, în sensul aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, ar înfrânge nu numai regula aplicării cu prioritate a reglementării speciale derogatorii din art. 229 al Legii nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dar ar lipsi de orice efect util aceste reglementări speciale.

Art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, republicată, impune CNAS obligaţia organizării unei dezbateri publice la cererea oricărei asociaţii legal constituite sau de către o altă autoritate publică, în vreme ce art. 229 alin. (2) si (4) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, limitează sfera instituţiilor invitate la negociere (CMR, CFR, CMSR, OAMGMAMR, OBBC) şi a celor care trebuie consultate - organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale reprezentative din domeniul medical.

Nici nu s-ar putea reţine vreo vătămare a drepturilor reclamanţilor prin refuzul luării în considerare a opiniilor exprimate în memoriul transmis CNAS, având în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 52/2003, republicată, potrivit cărora: "(1) Adoptarea deciziilor administrative tine de competenta exclusivă a autorităţilor publice. (2) Punctele de vedere exprimate în cadrul şedinţelor publice de persoanele menţionate la ari 9 au valoare de recomandare."

Referitor la încălcarea prevederilor art, 7 din Codul Administrativ, CNAS a precizat că dispoziţiile Legii nr. 153/2017, cu modificările si completările ulterioare, se aplică pentru unităţile sanitare publice, indiferent dacă acestea desfăşoară activitate în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate sau în afara unei relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate, astfel că nu se poate reţine încălcare principiului egalităţii în situaţia particulară a recurenţilor- reclamanţi

În ceea ce priveşte încălcarea/aplicarea gresită a art. 30 indice 1- indice 11 din Legea nr. 95/2006. republicată, CNAS a menţionat că la data emiterii H.G. nr. 696/2021nu era posibilă punerea în aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2020, şi implicit ale Legii nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, (art. 30 indice 1- indice 11 întrucât aplicarea acostor dipoziţii era condiţionata de intrarea în vigoare a Normelor metodologice, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, abia la data de 15 septembrie 2022 şi ulterior, a fost condiţionata de autorizarea acestor furnizori, autorizare care se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii şi respectiv, a fost condiţionată si de elaborarea standardelor de acreditare care vor fi stabilite de către Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate.

În ceea ce priveşte reglementarea acordării consultaţiilor si la distanţă, prin art. 301 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 se instituie o posibilitate a asigurării asistentei medicale şi prin telemedicină. astfel că se permite, în anumite condiţii, utilizarea acestei forme de asistentă medicală la distantă astfel că nu se poate retine încălcarea acestei reglementări din legea-cadru şi nici încălcarea dispoziţiilor art. 301 - 30/11 din lege, prin limitarea prevăzută de art. 1.1.2,1 din Anexa la H.G. nr. 696/2021, care vizează acordarea de consultaţii la distanţă exclusiv la bolile cu potenţial endemoepidemic ce necesită izolare.

Referitor la motivul de recurs privitor la "disfunctionalităti ale sistemului informatic", CNAS a precizat că trebuie observate prevederile art. 322 alin, (1) - (5) şi (7) din Legea nr. 95/2006, republicată, care nu au fost încălcate de actele administrative atacate.

Referitor la motivul de recurs incident dispoziţiilor privind componenta comisiilor ce stabilesc necesarul de medici de familie cu liste proprii (atât pentru mediul rural cât si pentru mediu! urban) precum si numărul minim de persoane înscrise pe lista medicilor de familie din medicul rural pentru care se încheie contract de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară, s-a precizuat că propunerile formulate sunt nefondate, deoarece contravin reglementărilor legale în vigoare.

Referitor la motivul de recurs ce priveşte noţiunile de "persoană asigurată" si "persoană înscrisă" si serviciile decontate pentru acestea, în dovedirea netemeiniciei susţinerilor recurenţilor, arată CNAS că pachetul minimal de servicii - potrivit dispoziţiilor art. 221 alin, (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă persoanelor care nu fac dovada calităţii de asigurat şi cuprinde servicii de îngrijire a sănătăţii, medicamente şi materiale sanitare numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemoepidemic, servicii medicale în asistenţa medicală primară, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială, servicii de prevenţie, transport sanitar neasistat şi se stabileşte prin contractul cadru şi normele de aplicare a acestuia; persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat pot beneficia şi de îngrijiri de asistenţă medicală comunitară în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2017 privind asistenţa medicală comunitară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2017, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor metodologice privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea activităţii de asistenţă medicală comunitară, aprobate prin hotărâre a Guvernului. Totodată, sunt de observat dispoziţiile art. 232 din Legea nr. 95/2006, care invalidează criticile formulate în recurs.

Referitor la motivele de recurs privind încălcarea/aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, art. 302 lit. b). art. 280 alin. (1) lit. h) si alin. (2) din Legea nr. 95/2006 din perspectiva faptului că pârâţii si-au exercitat dreptul de apreciere cu exces de putere, CNAS a arătat prin întâmpinare că instanţa de fond în mod corect a precizat că abilitatea recunoscută CNAS de a stabili conţinutul contractului-cadru (art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006), care este conturat şi de art. 229 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, are drept consecinţă stabilirea regimului sancţionator de către CNAS, autoritate publică care are atributul de a aprecia asupra eficienţei măsurii în atingerea scopului urmărit prin adoptarea actului normativ.

În înţelesul art. 221 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006, termenul "contractare" desemnează "procesul prin care se reglementează relaţiile dintre casele de asigurări de sănătate si furnizori în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate". Reglementarea prevăzută de art. 256 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte fără echivoc, faptul că: "Furnizorii de servicii medicale, medicamente, şi dispozitivele medicale încheie cu casele de asigurări contracte pe baza modelelor de contracte prevăzute în normele metodologice de aplicare a contractului-cadru, în cuprinsul cărora pot fi prevăzute şi alte clauze suplimentare, negociate, în limita prevederilor legale în vigoare."

Având în vedere şi dispoziţiile art. 258 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, se poate observa că pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale contractul cadru prevede deja în art. 11 de la punctul VIII - Răspunderea contractuală statuând în mod expres faptul că "pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale partea în culpă datorează celeilalte părţi daune-interese".

Totodată, s-a arătat că o penalizare a caselor de asigurări de sănătate în sensul indicat de recurenţi nu ar conduce decât la o diminuare a fondurilor FNUASS, aspect ce este în contradicţie si cu dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 381 din Legea nr. 95/2006, CNAS a menţionat în întâmpinare că art. 155 alin. (1) - (4) şi art. 156 alin. (1)- (9), nu impun restricţii cu privire la tipul de medicamente, dreptul medicului nefiind îngrădit.

Reglementările art. 156 alin. (1) din Anexa nr. 2 la H G nr. 696/2021, cu modificările şi completările ulterioare, sunt clare, având în vedere că aceste dispoziţii respectă dispoziţiile art. 229 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 230 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora: "Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază in caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de prezenta lege, de contractul-cadru si normele sale de aplicare."

Dispoziţiile art. 381, art. 229 alin. (1), (2) şi (3), art. 230 alin. (1) şi art. 256 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se coroborează si cu reglementările art. 238 alin. (1) din legea-cadru care stabilesc că: "Asiguraţii au dreptul ta asistentă medicală primara şi de specialitate ambulatorie ta indicaţia medicului de familie, în condiţiile contractului-cadru".

În concluzie, nu se poate reţine existenţa vreunei necorelări legislative sau adăugări la lege, de vreme ce actele normative contestate se coroborează în mod succesiv si logic între ele, neexistând niciun fel de contradicţii între acestea, respectându-se atât principiile constituţionale, cât şi exigentele Legii nr. 24/2000.

Legiuitorul a înţeles să stabilească anumite limite cu privire la condiţiile de prescriere a medicamentelor pentru bolile cronice, respectiv numărul de medicamente ce pot fi prescrise/lună în funcţie de sublista în care se regăsesc acestea care să nu depăşească cumulativ 7 medicamente diferite pe toate prescripţiile aferente, unei luni, pentru a se încadra în limita sumelor alocate în bugetul FNUASS, prin care se urmăreşte asigurarea accesului în mod echitabil si nedicHminatorlu, a oricărui asigurat, la serviciile medicale, medicamentele si dispozitivele medicale cuprinse în pachetul de servicii medicale de bază.

4.2. Întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi, faţă de recursurile depuse de către pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi de către pârâtul Ministerul Sănătăţii

Prin întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au invocat nulitatea recursului Ministerului Sănătăţii, care în opinia acestora nu conţine critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în prevederile art. 488 alin 1 C. proc. civ.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au arătat, cu privire la acelaşi recurs, că nu se poate reţine motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., fiind corecte concluziile instanţei de fond potrivit cărora art. 6 lit. b) din Anexa 3 ("model - Contract de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară") la Ordinul nr. 1.068/627/2021, care reglementează obligaţiile Casei de asigurări de sănătate, contravine reglementărilor de forţă juridică superioară. respectiv art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006. Aceleaşi considerente Ie-a reţinut instanţa şi în ceea ce priveşte art. 4 lit. b) din Anexa 6 la Ordinul nr. 1.068/627/2021 ce reglementează obligaţiile Casei de asigurări de sănătate.

Având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa a acţionat în limitele stabilite de lege, astfel că nu se poate susţine în mod valid că ar fi incident cazul de casare menţionat.

Au solicitat recurenţii reclamanţi, prin întâmpinare, respingerea criticilor întemeiate de Ministerul Sănătăţii pe disp. art. 488 alin 1 pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că în recurs recurentul nu indică normele de drept material încălcate sau aplicate greşit

Referitor la incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicită respingerea criticilor formulate,. Ca nefondate.

În ceea ce priveşte recursul recurentei-pârâte Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, s-a arătat prin întâmpinare că în cuprinsul contractului cadru există multe clauze în care furnizorilor de servicii medicale li se percep tot felul de penalităţi şi li se atrag tot felul de răspunderi pentru neîndeplinirea, chiar şi fără vinovăţie, a celor mai mici obligaţii contractuale, dar aceştia nu beneficiază de nicio penalitate, indiferent de zilele de întârziere la plata contravalorii serviciilor medicale contractate, fiind vorba despre un veritabil dezechilibru contractual, în contra dispoziţiilor art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Pentru respectarea principiului echilibrului contractual partenerul contractual (casa de asigurări de sănătate) trebuie să achite penalităţile de întârziere furnizorului de servicii, în situaţia în care nu îşi respectă obligaţia de a achita serviciile în termenul contractual. Furnizorul de servicii este penalizat în cazul în care încalcă orice obligaţie contractuală. însă partenerul contractual (casa de asigurări de sănătate), dacă nu îşi îndeplineşte unica obligaţie şi cea mai importantă nu are nicio sancţiune contractuală.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând hotărârile atacate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

5.1. Recursurile recurenţilor- pârâţi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii

Prin cererile de recurs, care vor fi analizate împreună, deoarece conţin critici de nelegalitate comune şi vizează aceeaşi parte a hotărârii atacate, prin care s-a dispus anularea parţială a actelor administrative contestate, recurenţii pârâţi au invocat incidenţa cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la criticile de nelegalitate injvocate de recurentul Ministerul Sănătăţii, privind depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, subsumate cazului de casare reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate.

În acest sens, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, constatând nelegalitatea actului administrativ, instanţa de judecată este îndreptăpţită "(...) să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă."

Totodată, potrivit art. 18 alin. (4) din acelaşi act normativ, "(4) Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate: a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte; b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii; d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale."

Va observa instanţa de recurs că reclamanţii au solicitat obligarea autorităţii publice emitente la modificarea actului administrativ/emiterea unui act de modificare, în scopul aducerii conţinutului acestuia în acord cu normele juridice de rang superior ce reglementează obligaţia de stabilire a penalităţilor de întârziere.

Or, având în vedere că prin dispoziţiile legale anterior citate se instituie un contencios de plină jurisdicţie, instanţa de contencios administrativ putând dispune nu doar anularea actului, ci şi emiterea/modificarea actului administrativ pentru a fi în acord cu norma care a stat la baza emiterii acestuia, nu se poate susţine în mod valid că sentinţa recurată ar depăşi aceste limite reglementate de Legea contenciosului administrativ.

În privinţa criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., formulate de recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, urmează a se constata caracterul neîntemeiat al acestora.

Se constată că, în susţinerea incidenţei cazului de casare, recurenta a invocat existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în sensul în care o parte a motivării conduce la concluzia contrară soluţiei din dispozitiv.

Aceste susţineri sunt nefondate, în condiţiile în care considerentele la care se referă recursul au în vedere soluţia instanţei de fond, dată asupra cererilor reclamanţilor privind modificarea/completarea actelor administrative, sub alte aspecte decât cele anulate prin dispozitiv.

Astfel, se va observa din cererea de chemare în judecată faptul că reclamanţii au solicitat anularea/modificarea/completarea mai multor clauze ale Contractului cadru, respectiv ale actului de aprobare a Contractului cadru, iar paragrafele de la pagina 58 a sentinţei recurate privesc doar cererea de modificare/completare, nu şi pe cea de anulare, instanţa fondului apreciind că poate dispune doar anularea (ceea ce s-a şi întâmplat), dacă prevederile atacate încalcă norme de rang superior, nu şi cenzurarea actelor sub aspectul oportunităţii, ceea ce ar atrage modificarea/completarea.

Deşi aceste concluzii nu sunt întru totul corecte, curtea de apel apreciind eronat că în contencios administrativ s-ar putea dispune doar anularea actelor administrative, nu şi modificarea/completarea acestora, cu încălcarea prevederilor contrare ale art. 18 din Legea nr. 554/2004 (după cum s-a arătat anterior), totuşi această eroare nu este de natură a conduce la casarea hotărârii pentru incidenţa cazului de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), nefiind de natură a contrazice dispozitivul, în condiţiile în care au fost aplicate exclusiv cu privire la acele solicitări ale reclamanţilor privind oportunitatea actului administrativ, care în final au fost respinse, iar nu admise.

În ceea ce priveşte contradicţia rezultând din aceea că, pe de o parte se reţine imposibilitatea modificării/completării, pentru neindicarea temeiului legal, iar pe de altă parte actele atacate sunt totuşi anulate, în parte, deşi nu există temei legal, Înalta Curte va reţine că aceste considerente la care recurenta CNAS se referă în recurs privesc, de asemenea, criticile de nelegalitate ale reclamanţilor care au fost respinse prin dispozitiv, iar nu criticile care au fost validate şi care au condus la anularea aprţială a actelor administrative.

Concluzionând, nu se poate reţine eventualitatea unei contradicţii între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, de natură a atrage incidenţa art. 488 alin 1 pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, instanţa de fond reţinând că în contencios administrativ se poate dispune anularea actului administrativ, dacă acesta încalcă norme juridice de rang superior, ceea ce s-a şi constatat, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii, iar pe de altă parte că nu se poate dispune modificarea actului şi emiterea unui nou act administrativ cu conţinutul pretins de reclamant, dacă solicitarea acestuia de modificare/completare are legătură cu oportunitatea emiterii actului, cu consecinţa respingerii, în rest, a acţiunii.

Referitor la criticile de nelegalitate întemeiate de recurenţii-pârâţi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., se constată că acestea sunt parţial întemeiate, hotărârea recurată fiind dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

În primul rând, în privinţa argumentelor invocate de recurenta-pârâtă CNAS, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi ale Legii nr. 500/2002, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al acestora.

Va reţine, în acest sens, că necesitatea stabilirii prin contract a penalităţilor era reglementată (la data emiterii actelor contestate) de art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, care prevedea în sarcina caselor de asigurări de sănătate obligaţia "b) să deconteze furnizorilor contravaloarea serviciilor medicale contractate şi prestate asiguraţilor, la termenele prevăzute în contractul-cadru, în caz contrar urmând să suporte penalităţile prevăzute în contract".

Aşadar, contrar susţinerilor din recurs, exista la acel moment, în sarcina caselor de asigurări, obligaţia legală de plată a daunelor interese moratorii, tot astfel cum exista şi obligaţia legală de inserare, în contractele încheiate cu furnizorii de servicii medicale, a menţiunilor privitoare la penalităţi.

Aspectele invocate în recurs de recurenta pârâtă CNAS, referitoare la destinaţia sumelor alocate FNUASS, nu au nicio legătură cu angajarea răspunderii contractuale a caselor de asigurări, pentru nerespectarea obligaţiei de decontare la termen a contravalorii serviciilor medicale, în condiţiile în care reclamanţii nu au pretins ca plata penalităţilor să fie efectuată din bugetul Fondului.

Potrivit art. 277 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data emiterii celor două acte administrative contestate):

"(1) Casele de asigurări sunt instituţii publice, cu personalitate juridică, cu bugete proprii, în subordinea CNAS", iar potrivit art. 281 lit. b) din acelaşi act, printre atribuţiile caselor de asigurări figurează şi administrarea bugetelor proprii. Aşadar, nu se poate susţine în mod valid că destinaţia stabilită prin lege bugetului FNUASS, distinct de bugetul propriu al instituţiei publice, ar împiedica asumarea oricăror alte obligaţii de plată, inclusiv a despăgubirilor derivând din contractele încheiate cu furnizorii de servicii.

Totodată, se constată că deşi recurenta-pârâtă CNAS pretinde că nu pot fi obligate casele de asigurări la plata de penalităţi, pe motiv că s-ar schimba nepermis destinaţia sumelor din bugetul FNUASS, admite totuşi că în modelele de contract aprobate se menţionează, în capitolul privind Răspunderea contractuală, obligaţia de plată a daunelor interese, în cazul nerespectării dispoziţiilor contractuale (atât în modelul de contract de furnizare prevăzut în Anexa 3 din Ordinul nr. 1068/627/2021, art. 11 pct. VIII, cât şi în Anexa 6 la Ordinul nr. 1068/627/2021, art. 9 pct. VIII). Aşadar, recurenta-pârâtă recunoaşte implicit că legea îi permite asumarea unei obligaţii de plată a despăgubirilor, destinaţia dată sumelor din bugetul FNUASS nefiind un impediment în acest sens, cheltuielile asumate fiind suportate din bugetele proprii ale instituţiilor publice, cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 500/2002.

Concluzionând, argumentele recurentei-pârâte CNAS, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi ale Legii nr. 500/2002, în legătură cu destinaţia obligatorie a sumelor din bugetul FNUASS, se impun a fi respinse, nefiind de natură a atrage nelegalitatea sentinţei recurate.

În altă ordine de idei însă, Înalta Curte va observa că, deşi se confirmă concluziile instanţei de fond, referitoare la faptul că actul de rang superior impunea inserarea în modele de contracte/convenţii a obligaţiei de plată a penalităţilor, totuşi omisiunea de completare în acest mod a art. 6 lit. b) din modelul de contract (Anexa nr. 3 la Ordin) şi a art. 4 lit. b) din modul de convenţie (Anexa nr. 6 la Ordin) nu este de natură a atrage anularea actelor administrative, în lipsa dovedirii tuturor condiţiilor prevăzute de Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune o astfel de măsură.

Condiţia suplimentară, care se impunea a fi analizată de instanţa fondului, este reprezentată de justificarea, de către reclamanţi a vătămării unui drept/interes legitim privat, ca urmare a omisiunii de inserare a în conţinutul art. 6 lit. b) din contractul model din Anexa 3 la Ordinul nr. 1068/627/2021 şi art. 4 lit. b) din modelul de convenţie de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - Anexa 6 la Ordinul nr. 1068/627/2021, a obligaţiei de plată a penalităţilor, pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Se reţine în acest sens că, potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, justificarea vătămării reprezintă condiţie de fond pentru introducerea acţiunii în anularea actului administrativ, reclamantul fiind chemat să probeze că actul/menţiunile din act pe care le contestă sunt de natură a-i leza drepturi sau interese private.

În speţă, deşi pretind existenţa unei vătămări, în realitate recurenţii-reclamanţi nu probează faptul că lipsa din conţinutul clauzelor contractuale menţionate a menţiunilor privitoare la plata de penalităţi a fost/este de natură a le cauza o vătămare.

Astfel, din studiul înscrisurilor depuse în faţa instanţei de fond, nu rezultă că reclamanţilor li s-ar fi decontat cu întârziere contravaloarea serviciilor medicale, că ar exista o practică a caselor de asigurări de sănătate în acest sens în ceea ce-i priveşte, ori că aceştia ar fi solicitat în prealabil angajarea răspunderii contractuale a caselor de asigurări, prin cereri administrative sau cereri adresate instanţelor de judecată, întemeiate direct pe dispoziţiile art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Totodată, observând inclusiv menţiunile din art. 11, pct. VIII din modelul de contract de furnizare de servicii medicale adoptat prin Anexa 3 la Ordinul nr. 1068/627/2021 şi art. 9, pct. VIII din modelul de convenţie de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară, adoptat prin Anexa 6 la acelaşi Ordin, potrivit cărora "pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale partea în culpă datorează celeilalte părţi daune interese", nu rezultă din actele dosarului că recurenţii-reclamanţi ar fi fost împiedicaţi, ori nu au avut posibilitatea să pretindă plata de daune interese, pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1516 C. civ., creditorul "are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei", iar în cazul în care, prin neexecutarea la timp, fara justificare sau culpabila a obligatiei, acestuia i se cauzează un prejudiciu, acesta are dreptul la daune-interese.

Noţiunea de daune-interese, din cuprinsul normei, are în vedere atât daunele interese compensatorii, cât şi la daunele interese moratorii, iar din această perspectivă, vătămarea care ar putea fi invocată de recurenţii reclamanti, în condiţiile în care modelele de contract şi convenţie aprobate prin actele administrative contestate recunosc dreptul acestora la daune interese, ar putea privi, eventual, necuantificarea în mod distinct a daunelor interese moratorii.

În speţă însă, recurenţii reclamanţi nu pretind că ar fi vătămaţi pentru necuantificarea, în avans, direct prin contract, a daunelor interese moratorii, ci doar faptul că, din modul de redactare a contractului/convenţiei cadru, nu ar rezulta însăşi obligaţia de despăgubire, pentru prejudiciul cauzat prin nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Concluzionând, Înalta Curte va reţine că omisiunea de inserare, în conţinutul articolelor criticate, a obligaţiei de plată a penalităţilor pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale (potrivit art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006), nu este de natură a justifica anularea parţială a actelor administrative atacate, în cauză nefiind probată condiţia vătămării intereselor legitime private ale reclamanţilor, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, rap. la art. 498 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, reţinând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin 1 pct. 8 C. proc. civ., va admite recursurile promovate de cei doi recurenţi-pârâţi, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va reţine respinge ca neîntemeiată inclusiv capetele cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea parţială a art. 6 lit. b) din Contractul model Anexa 3 la Ordinul nr. 1068/627/2021 şi a art. 4 lit. b) din Convenţia - model Anexa 6 la acelaşi Ordin şi obligarea pârâţilor la adoptarea de noi modele de contract/convenţie cu inserarea obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere pentru nerespectarea termenelor de decontare a sumelor datorate furnizorilor de servicii medicale.

5.2. Recursurile recurenţilor- reclamanţi Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. C., Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. A., C. şi A.

O primă critică de nelegalitate a vizat lipsa motivării cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, ceea ce ar atrage incidenţa cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte va reţine, din analiza considerentelor hotărârii recurate, că instanţa de fond a arătat cu ocazia analizei legalităţii actelor contestate că, în cauză, au fost respectate cerinţele impuse de art. 229 din Legea nr. 95/2006, procedând aşadar, în mod implicit, la verificări sub toate aspectele privitoare la etapele ce trebuiau parcurse, pentru a se aprecia îndeplinită condiţia negocierii.

Deşi nu se identifică în concret, în conţinutul sentinţei, referiri explicite la nerespectarea termenului de 60 de zile la care face trimitere teza finală a alin. (2) al art. 229 din Lege, nu se poate presupune că instanţa fondului, constatând totuşi procedura respectată, nu ar fi verificat în mod implicit toate aspectele reglementate prin Lege în legătură cu această procedură de negociere, consemnarea rezultatului ei şi efectele depăşirii termenului de 60 de zile.

Pe de altă parte, potrivit textului invocat de recurenţii-reclamanţi "(2) Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS în urma negocierii cu Colegiul Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, denumit în continuare CMSR, Colegiul Farmaciştilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, Ordinul Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor, denumit în continuare OBBC, precum şi în urma consultării cu organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale reprezentative din domeniul medical. Proiectul se avizează de către Ministerul Sănătăţii şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract cadru."

Va observa instanţa de recurs că legea nu instituie o sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile pentru aprobarea Proiectului prin hotărâre de Guvern şi nu se poate susţine în mod valid că legiuitorul ar fi instituit un termen limită de decădere, a cărui depăşire ar conduce la imposibilitatea emiterii hotărârii de Guvern/nelegalitatea actului emis peste termen, în condiţiile în care sensul normei este acela de a garanta încheierea contractelor dintre casele de asigurări şi furnizorii de servicii medicale, în scopul prestării activităţilor reglementate prin actul normativ, iar nu de a împiedica încheierea acestor contracte, fără de care serviciile medicale nu ar mai fi putut fi prestate.

Aşadar, urmează a se aprecia că textul instituie un termen de recomandare în sarcina Ministerului Sănătăţii şi a Guvernului României, în interiorul căruia aceştia sunt îndrumaţi să finalizeze procedura de adoptare a hotărârii de Guvern, la un moment cât mai apropiat de data intrării în vigoare a legii bugetului de stat, însă nerespectarea acestui termen este de natură a atrage, în sarcina autorităţii/autorităţilor publice în culpă, cel mult obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate prin întârziere, în ipoteza în care se probează existenţa unei vătămări cauzate prin întârziere, iar nu sancţiunea anulării actului administrativ, astfel cum au pretins reclamanţii.

În continuare, prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 lit. n) din Legea contenciosului administrativ, ce defineşte excesul de putere.

În acest sens, după ample consideraţii proprii cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se deruleze procedura de negociere, recurenţii au arătat că, în realitate, excesul de putere ce trebuia cenzurat de instanţa de fond s-a manifestat prin aceea că actele contestate, în forma lor finală, nu ar fi avut în vedere obiecţiunile formulate de Colegiul Medicilor, cu ocazia negocierilor purtate cu autorităţile publice implicate şi, totodată, au fost adoptate fără o motivare corespunzătoare a soluţiilor impuse şi fără a exista un acord final asupra conţinutului, din partea participanţilor la negocieri.

Înalta Curte, analizând dispoziţiile art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, va observa că, potrivit acestora, reprezintă exces de putere - "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Se observă că textul recunoaşte în sarcina autorităţii publice dreptul de apreciere, ceea ce contrazice ipoteza avansată de reclamanţi, potrivit căreia conţinutul actelor administrative adoptate în urma negocierii nu ar putea fi decât cel agreat de toate părţile participante la negociere.

În realitate, deşi legea impune o obligaţie de negociere şi stabileşte o procedură în acest sens, nu condiţionează emiterea actului de rezultatul negocierii, în exercitarea propriului drept de apreciere autoritatea publică fiind cea care dispune asupra acestui conţinut, fiind limitată în acest sens doar de respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi de respectarea competenţelor prevăzute de lege.

Aşadar, în mod corect a concluzionat instanţa fondului că ceea ce urmăresc de fapt reclamanţii, prin invocarea lipsei unui acord final asupra tuturor măsurilor adoptate prin actele contestate, reprezintă o cenzurare a dreptului de apreciere prin raportare la oportunitatea anumitor măsuri, iar nu încălcarea limitelor impuse de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, astfel încât criticile de nelegalitate invocate sunt nefondate.

Referirile recurenţilor-reclamanţi la incidenţa prevederilor art. 1169 C. civ. urmează a fi, de asemenea, înlăturate, constatând Înalta Curte că procedura de adoptare a actelor administrative privind aprobarea modelelor de contracte- convenţii cu furnizorii este guvernată de norme de drept public, iar nu de norme de drept privat. Natura contractelor încheiate ulterior de casele de asigurări de sănătate cu furnizorii de servicii medicale, în temeiul actelor administrative cu caracter normativ contestate, nu prezintă relevanţă în analiza legalităţii procedurii reglementate de Legea nr. 95/2006, care va fi realizată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, iar nu în considerarea normelor de drept civil ce guvernează raporturi juridice de drept privat.

În consecinţă, prin raportare la art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi în considerarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. x, faptul că autorităţile publice aveau obligaţia de a demara proceduri de negociere, de la finaliza, de a asculta participanţii la aceste proceduri cu privire la obiecţiunile formulate nu echivalează cu obligaţia agreării acestor obiecţiuni/propuneri, astfel cum au fost înaintate, la elaborarea actelor administrative contestate autorităţile publice beneficiind de un drept de apreciere exercitat în considerarea satisfacerii unui interes public, iar nu privat (al furnizorilor de servicii medicale), în limitele competenţelor recunoscute prin lege şi cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.

Aşadar, în mod legal instanţa de fond a reţinut că în cauză nu se identifică excesul de putere al autorităţilor publice pârâte, manifestat cu ocazia emiterii actelor administrative contestate, prin aceea că acestea nu ar fi preluat în conţinutul actelor obiectiunile formulate de Colegiul medicilor, că nu ar fi dat relevanţă acestor obiecţiuni ori că nu ar fi motivat în mod distinct respingerea lor, un astfel de comportament intrând în marja lor de apreciere şi având legătură cu oportunitatea adoptării unor anumite soluţii, iar nu cu legalitatea acestora.

Referitor la lipsa unei motivări a actelor administrative contestate, se va reţine că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii -reclamanţi, Nota de fundamentare a H.G. nr. 696/2021, referatele de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 conţinând argumente suficiente în justificarea soluţiilor adoptate.

Va reţine instanţa de recurs că, ceea ce critică de fapt recurenţii-reclamanţi, este pertinenţa motivelor avute în vedere la emiterea actelor administrative contestate, lipsa de substanţă a motivelor invocate, însă toate acestea sunt fundamentate pe neînsuşirea obiecţiunilor formulate de Colegiul medicilor cu ocazia negocierilor. Or, astfel cum în mod corect au arătat recurenţii- pârâţi, prin emiterea actelor administrative contestate este protejat un interes public, mai exact funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi protejarea beneficiarilor acestui sistem, respectiv asiguraţii contributori, iar nu interesele private ale furnizorilor de servicii medicale.

Contrar susţinerilor reclamanţilor din recurs, Nota de fundamentare la H.G. nr. 696/2021 (Anexa 1 - suport CD înaintat de CNAS la dosarul de fond, fila x, vol. IV) precum şi Referatul de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 (Anexa 25 - suport CD) conţin menţiuni cu privire la toate modificările operate prin actele administrative contestate şi cu privire la soluţiile propuse prin Proiectele de hotărâre de Guvern şi de ordin privind aprobarea normelor metodologice, precum şi în legătură cu raţiunea care stă la baza acestor propuneri.

Totodată, astfel cum rezultă din înscrisurile înaintate în format electronic la dosarul de fond, se constată că toate propunerile au fost aduse la cunoştinţa participanţilor la negociere, la cunoştinţa emitenţilor avizelor privind aprobarea actelor contestate, fiind analizate şi motivate inclusiv soluţiile autorităţilor publice implicate, conţinute în avizele emise de acestea.

În consecinţă, nu se poate susţine în mod valid că actele administrative ar fi afectate de viciul nemotivării, autorităţile emitente neavând obligaţia de a motiva separat fiecare argument formulat de participanţii la negocieri, cu privire la fiecare clauză contractuală, în parte.

Au mai invocat recurenţii-reclamanţi, în susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin 1 pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanţa de fond ar fi pronunţat sentinţa recurată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, atunci când a apreciat că instanţa de contencios administrativ nu are posibilitatea modificării actelor contestate, ci doar pe cea a anulării acestora.

Referitor la aceste critici, se reţine, astfel cum s-a arătat anterior cu ocazia analizei recursurilor pârâţilor, că instanţa de contencios are posibilitatea, în considerarea faptului că Legea nr. 554/2004 reglementează un contencios de plină jurisdicţie, de a dispune inclusiv măsuri de obligare a autorităţii publice la emiterea unui nou act administrativ, cu conţinutul solicitat de reclamant, ca efect al anulării actului contestat.

În speţă însă, acele considerente ale instanţei de fond referitoare la inadmisibilitatea modificării actelor administrative, trebuie analizate în context, ele privind strict criticile de nelegalitate referitoare la conţinutul clauzelor contractuale, care în opinia reclamanţilor ar fi trebuit să îmbrace o anumită formă.

Aşadar, ceea ce a avut în vedere instanţa fondului, atunci când a arătat că nu se poate dispune modificarea actului administrativ contestat, este în legătură directă cu faptul că reclamanţii urmăresc în realitate, prin această modificare, cenzurarea oportunităţii actului, iar nu a legalităţii acestuia.

Din această perspectivă, va reţine instanţa de recurs că, deşi în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 instanţa de contencios administrativ poate dispune inclusiv măsuri de emitere a unui nou act administrativ, cu un anume conţinut, totuşi o astfel de soluţie nu poate fi decât rezultatul cenzurării actului administrativ prin prisma legalităţii. Or, în condiţiile în care, în speţă, cu privire la clauzele contractuale solicitate a fi modificate prin cererea de chemare în judecată nu s-a constatat o nelegalitate, respectiv adoptarea lor cu exces de putere, o atare soluţie de obligare la emiterea de noi acte, cu conţinutul solicitat de reclamanţi, nu este posibilă.

În concluzie, nu se poate reţine în speţă încălcarea prevederilor art. 1, art. 8 şi art. 18 din legea nr. 554/2004, de natură a atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la greşita aplicare a normelor de drept civil, prin raportare la natura juridică a contractelor de furnizare servicii medicale, se va reţine, astfel cum anterior s-a menţionat, că procedura finalizată cu emiterea actelor administrative contestate este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi ale Legii nr. 554/2004, neintrând sub incidenţa normelor juridice invocate, ce guvernează derularea raporturilor juridice de drept privat.

Au mai invocat recurenţii-reclamanţi, prin cererea de recurs formulată, greşita aplicare a prevederilor art. 1 şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ:

"(1) Prezenta lege stabileşte regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, alese sau numite, precum şi al altor instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora(...)"

Totodată, potrivit art. 7:

"(9) Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociaţie legal constituită sau de către o altă autoritate publică".

Urmează a observa instanţa de recurs că recurenţii reclamanţi nu justifică calitatea de "asociaţie legal constituită" sau de "altă autoritate publică", singurele entităţi îndreptăţite a invoca şi, ulterior a proba existenţa unei vătămări pentru nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

În speţă, deşi recurenţii reclamanţi fac parte dintre entităţile care au solicitat organizarea unei întâlniri pentru dezbaterea proiectului de act normativ, aceştia nu se regăsesc printre entităţile prevăzute de lege pentru a formula această solicitare. Pe de altă parte, Colegiul Medicilor care a deţinut calitatea de intervenient accesoriu în faţa instanţei de fond, nu a promovat recurs prin care să invoce nelegalitatea aplicării prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

Pe cale de consecinţă, în considerarea prevederilor art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constatând că recurenţii-reclamanţi nu deţin calitatea de persoane ce pot justifica o vătămare prin nerespectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, critica de nelegalitate formulată urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 7 din Codul administrativ, instanţa de recurs va observa că şi acestea sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate "Beneficiarii activităţii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice au dreptul de a fi trataţi în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligaţia autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice de a trata în mod egal pe toţi beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege".

Textul reprezintă aplicarea principiului egalităţii în drepturi reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României:

"(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.(...)", încălcarea acestuia fiind justificată în cererea de recurs prin efectuarea unei comparaţii între situaţia medicilor specialişti de medicină de familie şi a medicilor din unităţile sanitare publice, sub aspectul veniturilor realizate.

Înalta Curte va observa că, prin argumentele invocate, recurenţii nu critică concluzia instanţei de fond, potrivit căreia există o diferenţă între situaţia medicilor specializaţi în medicina de familie, care activează în mediul privat, în regim concurenţial şi medicii din unităţile sanitare publice, care sunt salarizaţi potrivit Legii nr. 153/2017. Criticile din recurs privesc exclusiv modul de aplicare a clauzelor din contractele încheiate cu furnizorii de servicii, de natură, în opinia acestora, a le limita cuantumul veniturilor, nu şi similitudinea dintre situaţia medicilor specializaţi în medicina de familie şi situaţia medicilor din unităţile sanitare publice.

Or, pentru a se concluziona asupra încălcării principiului egalităţii de tratament, trebuie să se probeze, cu prioritate, faptul că cele două categorii între care se realizează comparaţia se află în situaţii identice sau asemănătoare.

În cauză, comparaţia ce se urmăreşte a fi realizată priveşte veniturile salariale lunare, deşi modul de determinare a acestora este unul diferit. Astfel, medicii specializaţi în medicina de familie încasează venituri prin raportare la numărul pacienţilor, ori la valoarea serviciilor medicale furnizate, indicator care nu este aplicabil pentru determinarea veniturilor medicilor din sistemul public.

După cum în mod corect a observat instanţa de fond, statul nu poate fi obligat să asigure un anumit nivel al veniturilor pentru medicii din mediul privat, acesta fiind determinat în regim concurenţial, aspect esenţial ce diferenţiază situaţiile celor două categorii de medici.

Pe cale de consecinţă, nefiind vorba despre situaţii identice sau asemănătoare, nu se poate concluziona în sensul încălcării principiului egalităţii, reglementat de dispoziţiile art. 7 din Codul administrativ, cum corect a observat instanţa fondului.

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la refuzul caselor judeţene de sănătate, de a negocia clauze contractuale suplimentare potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din Contractul cadru, se constată că acestea nu prezintă relevanţă în cenzurarea legalităţii actelor contestate, având legătură cu executarea ulterioară a contractului, iar nu cu legalitatea actului administrativ.

Tot astfel, urmează a fi înlăturate şi susţinerile privitoare la nerespectarea drepturilor pacienţilor înscrişi pe listele medicilor de familie, în condiţiile în care reclamanţii nu deţin calitatea de organ împuternicit să reprezinte interesele acestora, nejustificând o vătămare în sensul art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 30 indice 1-11 din Legea nr. 95/2006, se constată că textele au fost introduse în corpul legii prin O.U.G. nr. 196/2020, care la art. II a prevăzut că "(1) În termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Sănătăţii elaborează normele metodologice de punere în aplicare a acesteia, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. (2) Prin hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (1) se reglementează şi: a) specialităţile medicale şi lista serviciilor care fac obiectul serviciilor de telemedicină; b) condiţiile de organizare şi funcţionare a telemedicinei; c) responsabilitatea stabilirii calităţii serviciului de telemedicină şi a verificării respectării acesteia, în condiţiile Legii nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare; d) modalitatea de acordare a serviciilor de telemedicină."

Va observa instanţa de recurs că legiuitorul a recunoscut dreptul la acordarea consultaţiilor prin serviciul de telemedicină, condiţionat de adoptarea Normelor metodologice de punere în aplicare a acestor dispoziţii, prin care urmau a se detalia atât specialităţile medicale şi lista serviciilor ce pot face obiectul consultaţiilor de o asemenea manieră, cât şi modalitatea efectivă de desfăşurare a serviciului de telemedicină.

Potrivit art. 1.1.2.1. din Pachetul minimal de servicii şi Pachetul de servicii de bază (Anexa nr. 1 la H.G. nr. 696/2021), "consultaţiile pentru bolile cu potenţial endemoepidemic ce necesită izolare pot fi acordate şi la distanţă, în condiţiile prevăzute de norme."

Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 30 indice 1-11 au fost adoptate abia în anul 2022, prin H.G. nr. 1133/2022, astfel că la data adoptării celor două acte administrative contestate nu exista un drept suficient de bine conturat în conţinutul Legii, cu privire la acordarea consultaţiilor medicale prin servicii de telemedicină.

Abia ulterior adoptării Normelor metodologice de punere în aplicare a dispoziţiilor legale menţionate prin H.G. nr. 1133/2022, se poate susţine că furnizorii de servicii medicale au dobândit în patrimoniu un drept suficient conturat, de prestare a serviciilor prin telemedicină, sub rezerva însă a îndeplinirii condiţiilor de verificare şi autorizare şi a prestării doar a serviciilor aferente acelor specialităţi medicale determinate prin Norme.

Aşadar, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere, la analiza legalităţii menţiunilor din Contractul cadru, prevederile legale în vigoare la data adoptării acestora, dar şi considerentele care au stat la baza modificărilor legislative operate prin O.U.G. nr. 196/2020, constând în urgenţa sanitară deosebită reprezentată de epidemia de COVID 19, măsurile fiind benefice pentru medici sau pacienţi, la acel moment, doar în scopul evitării răspândirii virusului.

Într-un astfel de context legislativ, în care nu fuseseră adoptate încă Normele metodologice care să stabilească procedura de acordare a consultaţiilor prin servicii de telemedicină, ori specialităţile medicale care se pretează la acest serviciu, dreptul pretins de reclamanti nu era suficient conturat la nivelul actului de rang superior, pentru a se impune respectarea întocmai a acestuia, în procedura de adoptare a actului de rang inferior. Pe de altă parte, menţinerea, la elaborarea actelor administrative contestate, a raţiunilor iniţiale avute în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G. nr. 196/2020, respectiv evitarea răspândirii bolilor înalt contagioase, nu poate fi apreciată ca măsură adoptată cu exces de putere, aceasta urmărind întocmai motivele evidenţiate în preambulul actului modificator al Legii nr. 95/2006.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 şi art. 249 din Legea nr. 95/2006, se constată că potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, forma în vigoare la data acetlor contestate "(5) Acreditarea este o condiţie obligatorie pentru unităţile sanitare care prestează sau nu servicii în relaţie cu sistemul public de asigurări de sănătate, cu excepţia cabinetelor de medicină de familie, a cabinetelor medicale dentare şi a cabinetelor medicale din ambulatoriul de specialitate organizate conform Ordonanţei Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a laboratoarelor de analize medicale şi de anatomie patologică. Prezenta lege nu se aplică unităţilor farmaceutice - farmacii şi oficine de circuit deschis."

Totodată, potrivit art. 249 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 95/2006:

"(3) Casele de asigurări de sănătate încheie, potrivit legii, contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale care respectă următoarele condiţii: a) sunt autorizaţi şi evaluaţi potrivit art. 253, pentru furnizorii exceptaţi de la obligativitatea acreditării sau care nu intră sub incidenţa prevederilor referitoare la acreditare, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare; b) sunt autorizaţi şi acreditaţi sau înscrişi în procesul de acreditare, pentru furnizorii obligaţi să se acrediteze şi, respectiv, sunt autorizaţi şi acreditaţi, pentru furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare"

Va observa instanţa de recurs, contrar susţinerilor recurenţilor, că inclusiv după modificarea prevederilor Legii nr. 187/2017, în Legea nr. 95/2006 a fost menţinută posibilitatea acreditării voluntare, pentru furnizorii care au optat să parcurgă procesul de acreditare.

Această opţiune nu este însă de natură a invalida dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 187/2017 şi pe cele ale art. 3 lit. a) din Legea nr. 95/2006, în sensul că acreditarea, pentru cabinetele de medicină de familie, în continuare nu este obligatorie şi nu reprezintă condiţie pentru a se intra în raporturi contractuale cu casele de asigurări, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii din lege.

Astfel cum corect a observat instanţa fondului, menţiunile Contractului cadru referitoare la condiţia acreditării pentru a intra în relaţii contractuale cu casele de asigurări priveşte exclusiv pe furnizorii de servicii medicale care au obligaţia acreditării, potrivit legii nr. 95/2006 şi pe cei care au optat să parcurgă procesul de acreditare.

Astfel de menţiuni nu îi privesc însă pe furnizorii de servicii medicale exceptaţi de la acreditare, sau care nu au optat pentru acreditare, astfel că în mod corect instanţa fondului a concluzionat că art. 1 alin. (1) lit. c) din Contractul cadru - H.G. nr. 969/2021 - nu încalcă prevederile actelor normative de rang superior.

Tot astfel, în mod corect s-a observat prin sentinţa recurată că nici cerinţa alternativă din textul art. 1 alin. (1) lit. c) din Contractul Cadru - potrivit căreia "sunt acreditaţi pentru furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare;" nu este aplicabilă cabinetelor de medicină de familie, decât în măsura în care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare, astfel că nici cu privire la aceasta nu se poate constata nelegalitatea.

Referitor la criticile de nelegalitate privind încălcarea art. 221 şi art. 222 din legea nr. 95/2006, Înalta Curte va reţine caracterul nefondat al acestora, prin raportare la lipsa unei argumentări clare şi lipsite de echivoc a motivării recursului.

Astfel, se constată din lecturarea cererii de recurs că, după inserarea unor paragrafe din considerentele hotărârii, recurentii concluzionează în sensul că medicii de familie au dreptul constituţional de a fi reprezentaţi de organizaţii profesionale şi patronale legal constituite, în chestiuni ce tin de reglementarea condiţiilor acordării asistenţei medicale, ceea ce ar impune modificarea clauzelor de la art. 2 alin. şi alin. (4) din Anexa 2 la Contractul-cadru în sensul de a se prevedea patronatelor sau asociaţiilor profesionale să facă parte din comisiile ce urmează a stabili ce urmează a stabili numărul minim de persoane asigurate şi necesarul de medici de familie.

Cu toate acestea, se constată că instanţa de fond nu a negat dreptul medicilor de familie de a fi reprezentati de organizatiile patronale/de asociaţii, ci a arătat că nu există vreo reglementare legală de forţă juridică superioară încălcată, nefiind stabilit prin lege dreptul de decizie al reprezentanţilor patronatului judeţean al medicilor de familie şi ai asociaţiei profesionale judeţene a medicilor.

În recurs recurentii nu au făcut altceva decât să reafirme dreptul lor de a fi reprezentati de organizatiile patronale, fără a indica in concret de ce concluziile instanţei de fond cu privire la dreptul de decizie al reprezentanţilor patronatului judeţean al medicilor de familie şi ai asociaţiei profesionale judeţene a medicilor, ar fi nelegale.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora acest drept ar fi conferit de dispoziţiile art. 9 din Constituţia României, potrivit cărora "Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor", se constată că acestea nu conferă patronatelor/asociatiilor un drept de decizie în relaţia cu autorităţile publice, ci doar un drept de reprezentare, în scopul apărării intereselor profesionale. Modalitatea în care este exercitat acest drept e prevăzută prin lege, iar în speţă, cum corect a observat curtea de apel, nu se identifică un act normativ care să prevadă dreptul organizatiilor menţionate, de a face parte din comisiile ce stabilesc necesarul de medici de familie cu liste proprii, atât pentru mediul urban, cât şi pentru mediul rural, precum şi numărul minim de persoane asigurate înscrise pe listele medicilor de familie, pentru a se putea aprecia că menţiunile atacate din Contractul cadru sunt nelegale.

Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile recurenţilor reclamanţi privind încălcarea/aplicarea greşită de către instanţa fondului a dispoziţiilor art. 1170 C. civ., cu ocazia evaluării legalităţii art. 2 alin. (4), art. 3 şi art. 4, alin. (1) şi (2) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), lit. f) şi h) din Contractul Cadru, art. . 7 lit. e) şi g) din Contractul Cadru, art. . 7 lit. o), i), k), p), r), ş) şi z) din Contractul Cadru, art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 12 alin. (1) din Contractul cadru, observând caracterul nefondat al acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 1170 C. civ. " Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Referitor la criticile formulate, instanţa de recurs va reţine că legalitatea actului administrativ cu caracter normativ - H.G. nr. 696/2021 - nu se verifică prin prisma normelor de ordine privată invocate, nefiind în prezenţa unui act juridic civil - contract civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021 "(1)Raporturile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale şi casele de asigurări de sănătate prevăzute la art. 190 alin. (1) sunt raporturi juridice civile care vizează acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. În situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale. Angajamentele legale din care rezultă obligaţii nu pot depăşi creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate."

În speţă însă, nu este analizat raportul juridic dintre casa de asigurări de sănătate şi furnizorul de servicii medicale, ce ia naştere în baza contractului încheiat între aceştia, ci este analizată legalitatea unor acte administrative de aprobare a conţinutului contractului cadru, în baza căruia se încheie ulterior contractul de natură civilă, astfel că verificările instanţei de contencios vor avea în vedere conformarea actelor contestate cu Legea nr. 554/2004 şi cu actul de rang superior, reprezentat de Legea nr. 95/2006.

De altfel, instanţa de recurs va observa că în faţa instanţei de fond reclamanţii au invocat încălcarea prevederilor art. 1170 C. civ. drept critici în legătură cu procedura de negociere a contractului cadrul, iar nu în legătură, punctual, cu clauze ale acestui contract.

Va constata însă Înalta Curte, astfel cum în mod corect a observat şi instanţa de fond, că în speţă au avut loc negocieri efective cu reprezentanţii medicilor de familie, că aceştia au avut posibilitatea de a formula puncte de vedere cu privire la toate cluazele propuse, iar faptul că rezultatul negocierii nu reflectă întocmai propunerile formulate nu conduce la concluzia potrivit căreia negocierile s-ar fi purtat cu rea-credinţă, astfel cum se susţine în recurs.

După cum a menţionat şi instanţa de fond, cu privire la niciuna dintre clauzele Contractului cadru, criticate de reclamanţi, nu se identifică un text de lege care să impună autorităţii publice emitente a H.G. nr. 696/2021 adoptarea unei anumite soluţii. Actele anexate în dosarul de fond, pe suport informatic, atestă faptul că solicitările participanţilor la negociere au fost ascultate şi în mod efectiv analizate, astfel că negocierile au fost efectiv derulate, însă rezultatul acestora, potrivit Legii nr. 95/2006, trebuie să urmărească în primul rând protejarea interesului public, iar nu a interesului privat al medicilor de familie. Or, maniera în care autorităţile publice implicate în negocieri au înţeles să procedeze la protejarea interesului public, respectiv soluţiile adoptate de acestea în scopul menţionat, nu pot face obiectul cenzurii instanţei de contencios administrativ, decât în ipoteza demonstrării excesului de putere, ceea ce în speţă nu a fost probat.

Aşadar, sunt corecte şi se impun a fi menţinute concluziile instanţei de fond, referitoare la lipsa, din cuprinsul actelor de rang superior, a unor dispoziţii legale contrare menţiunilor din art. 2 alin. (4), art. 3 şi art. 4, alin. (1) şi (2) din Contractul Cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), lit. f) şi h) din Contractul Cadru, art. . 7 lit. e) şi g) din Contractul Cadru, art. . 7 lit. o), i), k), p), r), ş) şi z) din Contractul Cadru, art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 12 alin. (1) din Contractul cadru, de natură a atrage anularea acestor menţiuni, astfel că toate criticile formulate în legătură cu aceste clauze sunt nefondate.

Prin cererea de recurs, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au mai invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu ocazia evaluării legalităţii clauzelor de la art. 7 lit. h), l), o), q), w), v), x), y) din acelaşi Contract cadru, art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin 2, art. 9 lit. h) şi o) din Contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021.

Potrivit art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, "Atribuţiile CNAS sunt următoarele: (...) k) asigură organizarea sistemului informatic şi informaţional unic integrat pentru înregistrarea asiguraţilor şi pentru gestionarea şi administrarea fondului. Indicatorii folosiţi în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt unitari şi se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii, la propunerea CNAS, CMR şi CMSR; "(2) CNAS organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, care cuprinde: sistemul informatic unic integrat, sistemul naţional al cardului de asigurări sociale de sănătate, sistemul naţional de prescriere electronică şi sistemul dosarului electronic de sănătate al pacientului care cuprinde datele şi se constituie în condiţiile stabilite prin titlul IX1, asigurând interoperabilitatea acestuia cu soluţiile de e-Sănătate la nivel naţional, în condiţiile legii, pentru utilizarea eficientă a informaţiilor în elaborarea politicilor de sănătate şi pentru managementul sistemului de sănătate."

Clauzele contractuale menţionate se referă la obligaţiile furnizorilor de servicii medicale de a utiliza sistemul de raportare în timp real, existând însă şi derogări în ipoteza în care nu poate fi realizată comunicaţia cu sistemul informatic (art. 7 lit. l) din Contractul cadru); să completeze/să transmită datele pacientului în dosarul electronic de sănătate al acestuia (art. 7 lit. o); să actualizeze lista proprie cuprinzând persoanele înscrise ori de câte ori apar modificări în cuprinsul acesteia, în funcţie de mişcarea lunară, comunicând aceste modificări caselor de asigurări de sănătate; să actualizeze lunar lista proprie în funcţie de informaţiile preluate din SIUI (art. 7 lit. q); să utilizeze prescripţia medicală electronică on-line şi în situaţii justificate prescripţia medicală electronică off-line pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare; asumarea prescripţiei electronice de către medicii prescriptori se face prin semnătură electronică extinsă/calificată potrivit legislaţiei naţionale/europene în vigoare privind serviciile de încredere (lit. v); să introducă în sistemul informatic toate prescripţiile medicale electronice prescrise off-line în termen de maximum 30 de zile calendaristice de la data prescrierii (lit. w); să folosească on-line sistemul naţional al cardului de asigurări sociale de sănătate din platforma informatică din asigurările de sănătate, fiind prevăzute inclusiv situaţiile în care nu se poate realiza comunicaţia cu sistemul informatic, urmând a se utiliza sistemul off-line, precum şi asumarea serviciilor medicale acordate prin semnătură electronică extinsă/calificată, cu menţiunea că serviciile medicale înregistrate off-line se transmit în platforma informatică din asigurările de sănătate în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciului medical, pentru serviciile acordate în luna pentru care se face raportarea (lit. x); să transmită în platforma informatică din asigurările de sănătate serviciile medicale din pachetul de bază şi pachetul minimal furnizate - altele decât cele transmise în platforma informatică din asigurările de sănătate în condiţiile lit. x), în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciilor medicale acordate în luna pentru care se face raportarea (lit. y).

De asemenea, prevederile art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) şi o) din Contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021, privesc drepturile furnizorilor de servicii şi obligaţiile caselor de asigurări în raporturile contractuale cu aceşti furnizori, printre care ionclusiv obligaţia pentru casele de asigurări de a recupera de la furnizorii care au acordat servicii medicale sumele reprezentând contravaloarea acestor servicii în situaţia în care asiguraţii nu erau în drept şi nu erau îndeplinite condiţiile să beneficieze de aceste servicii la data acordării şi furnizorul a ignorat avertizările emise de Platforma informatică din asigurările de sănătate (art. 9 lit. h) şi de a actualiza în format electronic - SIUI, la începutul contractului anual, lista persoanelor asigurate şi a persoanelor neasigurate înscrise pe listă, iar lunar, în vederea actualizării listelor proprii, să actualizeze în format electronic - SIUI lista cu persoanele care nu mai îndeplinesc condiţiile de persoane asigurate şi persoane nou-asigurate intrate pe listă, în condiţiile legii (lit. o).

Se observă că, în esenţă, recurenţii reclamanţi invocă faptul că deşi potrivit Legii, CNAS este cea care organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, clauzele contractuale menţionate încalcă aceste prevederi legale, transferând responsabilitatea nefuncţionării sistemului informatic în sarcina medicilor de familie.

Înalta Curte uremază a înlătura aceste susţineri, observând că ele au legătură directă cu executarea contractului încheiat cu casele de asigurări, iar nu cu legalitatea contractului, vizând situaţii punctuale în care neexecutarea obligaţiilor contractuale ar fi rezultatul culpei autorităţii care administrează sistemele informatice şi care ar face imposibilă îndeplinirea propriilor obligaţii de către medicii de familie.

În realitate, nu se poate susţine în mod valid că instituirea prin art. 280 din Legea nr. 95/2006 a responsabilităţii CNAS de administrare şi asigurare a funcţionalităţii sistemului informatic, ar atrage de plano inadmisibilitatea instituirii de obligaţii în sarcina furnizorilor de servicii medicale, în legătură cu manipularea/introducerea de date în sistemul informatic şi cu ţinerea propriilor evidenţe.

Orice neîndeplinire a propriilor obligaţii contractuale de către furnizorii de servicii medicale, datorată culpei autorităţii în neasigurarea funcţionalităţii sistemului informatic, trebuie analizată de la caz la caz, atunci când o astfel de nefuncţionalitate este eventual invocată, ocazie cu care înlăturarea răspunderii furnizorului de servicii medicale pentru nerespectarea propriilor obligaţii ar putea reprezenta motiv pentru invocarea excepţiei de neexecutare.

Aceste chestiuni însă, în legătură cu executarea efectivă a obligaţiilor contractuale, nu au legătură cu încălcarea prevederilor din actul de rang superior şi nu pot conduce la modificarea clauzelor în sensul solicitat, situaţiile invocate de recurenţi fiind unele eventuale, iar nu certe, ce se vor analiza/verifica şi soluţiona punctual, în situaţia apariţiei lor.

În concluzie, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din legea nr. 95/2006 sunt nefondate, urmând a fi respinse cu motivarea anterior expusă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, invocate în legătură cu art. 9 lit. b) din Contractul cadru, prin raportare la omisiunea Contractului-cadru de a prevedea penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor de decontare la termen a contravalorii serviciilor medicale, Înalta Curte va reţine că aceasta este nefondată, însă cu o motivare distinctă de cea avută în vedere de instanţa fondului, ce va fi astfel înlăturată.

În acest sens, se vor avea în vedere considerentele expuse cu ocazia soluţionării recursurilor declarate de recurenţii-pârâţi, prin care s-a criticat soluţia de obligare la modificarea art. 6 lit. b) şi art. 4 lit. b) din contractul model (Anexa 3 la Ordinul nr. 1068/627/2021) şi a art. 4 lit. b) din convenţia model (Anexa 6 la acelaşi ordin), în sensul aducerii lor în acord cu prevederile art. 302 lit. b) din legea nr. 95/2006.

Ca şi în situaţia contractului/convenţiei model, aprobate prin Ordinul nr. 1068/627/2021, şi în cazul Contractului cadru (Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021) se confirmă susţinerile recurenţilor reclamanţi, potrivit cărora art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006 impunea stabilirea prin contract a penalităţilor de întârziere, pentru neîndeplinirea obligaţiei de decontare la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Totodată, sunt corecte concluziile recurenţilor-reclamanţi, potrivit cărora o astfel de constatare este de natură a produce efecte, în primul rând, în privinţa Contractului cadru şi, abia mai apoi, în privinţa modelelor de contract/convenţie de furnizare de servicii medicale.

În acest sens urmează a se avea în vedere dispoziţiile art. 229 alin. (4) din titul VIII al Legii nr. 95/2006, în baza căruia a fost emis Ordinul nr. 1068/627/2021, şi care prevede că Normele metodologice se emit de CNAS în executarea prevederilor Contractului cadru.

Pe cale de consecinţă, corespondenţa cu prevederile actului de rang superior trebuia verificată, în primul rând, asupra H.G. nr. 696/2021 de aprobare a Contractului cadru (Anexa 2) şi abia mai apoi asupra Normelor metodologice de punere în aplicare a hotărârii de Guvern, cu atât mai mult cu cât, respectând principiul ierarhiei actelor normative, Normele metodologice la rândul lor nu pot institui drepturi şi obligaţii neprevăzute la nivelul actului a cărui executare o reglementează.

Cu toate acestea, ca şi în cazul în care s-a constatat lipsa menţiunilor privind penalităţile de întârzioere din conţinutul contractului/convenţiei model, şi în privinţa Contractului cadru lipsa acestor menţiuni nu este de natură a atrage anularea actului administrativ, deoarece recurenţii reclamanţi nu justifică o vătămare.

Astfel, înscrisurile anexate la dosar nu probează că acestora li s-ar fi decontat cu întârziere contravaloarea serviciilor medicale, că ar exista o practică a caselor de asigurări de sănătate în acest sens în ceea ce-i priveşte, ori că ar fi solicitat în prealabil angajarea răspunderii contractuale a caselor de asigurări, prin cereri administrative sau cereri adresate instanţelor de judecată, întemeiate direct pe dispoziţiile art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006.

De asemenea, va mai reţine instanţa de recurs că potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021:

"(1) În relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, furnizorii de servicii medicale au următoarele drepturi: (…) c) să negocieze, în calitate de parte contractantă, clauze suplimentare la contractele încheiate cu casele de asigurări de sănătate, conform şi în limita prevederilor legale în vigoare".

În aplicarea acestor dispoziţii, în art. 11, pct. VIII din modelul de contract de furnizare de servicii medicale adoptat prin Anexa 3 la Ordinul nr. 1068/627/2021 şi art. 9, pct. VIII din modelul de convenţie de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară, adoptat prin Anexa 6 la acelaşi Ordin, potrivit cărora "pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale partea în culpă datorează celeilalte părţi daune interese", nu rezultă din actele dosarului că recurenţii-reclamanţi ar fi fost împiedicaţi, ori nu au avut posibilitatea să pretindă plata de daune interese, pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Noţiunea de daune-interese are în vedere atât daunele interese compensatorii, cât şi la daunele interese moratorii, iar din această perspectivă, astfel cum s-a arătat mai sus, vătămarea care ar putea fi invocată de recurenţii reclamanti, în condiţiile în care modelele de contract şi convenţie aprobate prin actele administrative contestate recunosc dreptul acestora la daune interese, ar putea privi, eventual, necuantificarea în mod distinct a daunelor interese moratorii.

În speţă, recurenţii reclamanţi nu pretind că ar fi vătămaţi pentru necuantificarea, în avans, direct prin contract, a daunelor interese moratorii, ci doar faptul că, din modul de redactare a contractului/convenţiei cadru, nu ar rezulta însăşi obligaţia de despăgubire, pentru prejudiciul cauzat prin nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Aşadar, omisiunea de inserare, în conţinutul Contractului cadru, a obligaţiei de plată a penalităţilor pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale (potrivit art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006), nu este de natură a justifica anularea parţială a acestui act, în cauză nefiind probată condiţia vătămării intereselor legitime private ale reclamanţilor, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât sentinţa recurată va fi menţinută, însă cu motivarea anterior expusă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 7 din Codul administrativ, pentru aceea că se instituie o discriminare între medicii de familie şi medicii din spitale, prin prisma răspunderii pentru nerespectarea programului de lucru, Înalta Curte va respinge susţinerile recurenţilor reclamanţi, reţinând că situaţiile celor 2 categorii de medici nu sunt identice sau asemănătoare, pentru a se putea reţine încălcarea principiului egalităţii.

Recurenţii reclamanţi, prin criticile formulate, nu au în vedere raporturile de subordonare în care se află medicii din spitale cu unităţile spitaliceşti în cadrul cărora aceştia au calitatea de angajaţi, potrivit normelor de dreptul muncii, distincte de raportul dintre medicii de familie şi casele de asigurări de sănătate, care se derulează în baza contractelor încheiate cu aceştia, negociate în condiţiile Legii nr. 95/2006 (art. 64).

Astfel cum corect a observat instanţa de fond, acesta este un motiv pentru care sancţiunile pentru încălcarea obligaţiilor contractuale pot fi diferite, ele fiind determinate în baza unor dispoziţii legale diferite, ce guvernează cele două tipuri de contracte.

Aspctele invocate în recurs, cu privire la situaţii punctuale derivând din executarea contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate nu prezintă relevanţă în prezentul litigiu, ele având legătură cu executarea contractului, iar nu cu legalitatea acestuia.

În ceea ce priveşte caracterul excesiv al clauzelor penale inserate în contractile cu casele de asigurări de sănătate, se vor menţine concluziile instanţei de fond, urmând a se observa că nici în recurs recurenţii nu au fost în măsură să indice un text de lege încălcat, care să permită realizarea unui examen de proporţionalitate.

În final, în legătură cu criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 381 din Legea nr. 95/2006, va constata instanţa de recurs că se impune respingerea acestora, ca nefondate.

Potrivit textului invocat:

"(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. (2) Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. (3) În legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului."

Recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 156 din Contractul- cadru nu încalcă prevederile actului de rang superior. S-a arătat că nu medicii specialişti de medicina de familie trebuie să realizeze includerea medicamentelor în categoria procentuală aferentă, conform sistemului de compensare a medicamentelor, cu ocazia eliberării reţetelor, ci farmaciile ar trebui să realizeze acest lucru. Totodată, deşi art. 381 alin. (3) din Lege prevede că medicului nu îi pot fi impuse limitări privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, totuşi art. 156 din Contractul cadru inserează astfel de limitări.

În urma analizei acestor critici, Înalta Curte va observa că în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu se încalcă nicio dispoziţie legală prin instituirea obligaţiei medicilor de familie de a contoriza numărul de medicamente prescrise, de a efectua calculul financiar al reţetei şi de a interoga pacientul cu privire la veniturile personale, pentru a alege categoria de asigurat. Totodată, prevederile art. 156 din Contractul cadru nu impun restricţii cu privire la tipul de medicamente prescrise sau a recomandărilor cu caracter medical, dreptul medicului nefiind din această perspectivă îngrădit, ci doar stabilesc condiţii în privinţa procedurii de prescriere a medicaţiei de către medicul de familie.

Urmează a se observa că dispoziţiile art. 156 din Contractul cadru au în vedere prescrierea medicamentelor eliberate cu sau fără contribuţie personală, iar nu interdicţia de a se prescrie un anumit medicament, în respectarea drepturilor conferite de art. 381 din Legea nr. 95/2006.

Altfel spus, ceea ce se reglementează prin Contractul cadru are legătură cu prescrierea unui medicament din Listă, în regim de compensare, care în mod evident are la bază inclusiv considerente patrimoniale, stabilirea medicamentelor eliberate în acest regim ţinând de politica statului în materia asigurărilor sociale de sănătate. Însă, obligaţia respectării rgimului de compensare deja stabilit nu echivalează cu interdicţia prescrierii medicamentelor în regim de plată din contribuţie personală, în măsura în care medicul specializat în medicina de familie apreciază că o astfel de prescriere este necesară pentru protejarea sănătăţii pacientului.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, reglementarea modului de eliberare a prescripţiilor medicale pentru medicamente eliberate în regim de compensare nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, deoarece nu instituie interdicţii ale dreptului de prescrie medicamente pacientului, în funcţie de afecţiunile de care acesta suferă.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul recurenţilor- reclamanţi Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. C., Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. A., C. şi A., ca nefondat.

Având în vedere caracterul accesoriu al cererii de intervenţie formulate în interesul reclamanţilor de intervenientul Colegiul Medicilor din România, dar şi ca efect al soluţiei pronunţate asupra recursurilor pârâţilor, ce a condus, în rejudecare, la respingerea în tot a cererii introductive, Înalta Curte va respinge inclusiv cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamanţilor, urmând a menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei nr. 23 din 23 februarie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge ca neîntemeiată cererea reclamanţilor Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. C., Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. A., C., A. de anulare a dispoziţiilor art. 6 lit. b) din contractul - model din Anexa 3 la Ordinul nr. 1.068/627/2021 şi ale art. 4 lit. b) din Anexa 6 la Ordinul nr. 1.068/627/2021.

Respinge în tot cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamanţilor de către intervenientul Colegiul Medicilor din România.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de reclamanţii Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. C., Cabinet Medical Individual de medicină de familie dr. A., C., A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2023.