Legality of interim Judicial Inspection leadership appointment under EU judicial independence standards and OUG 77/2018

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată iniţial la Curtea de Apel Piteşti, la data de 24.05.2021, sub nr. x/2021, strămutată prin încheierea nr. 4324/29.09.2021 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2021 la Curtea de Apel Braşov, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, dl. B., să se dispună anularea Ordinului pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare nr. 134/11.12.2018 şi suspendarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare aprobat prin Ordinul nr. 134/11.12.2018.

I.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 100 din 13 iulie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, dl. B..

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În opinia recurentului, motivarea instanţei face doar o aparentă referire la Hotărârea Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19. C-355/19 şi C-397/19.

Recurentul invocă existenţa unor dispoziţii contradictorii. Nu există un act administrativ prin care s-a dispus numirea/prelungirea numirii în funcţie a organului administrativ emitent al ordinului a cărui anulare şi suspendare se solicită, inspectorul-şef fiind numit direct prin ordonanţă a Guvernului.

Recurentul arată că nu a înţeles să îşi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care presupuneau o procedură distinctă, ce includea sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci a invocat efectul direct al tratatelor europene, în interpretarea hotărârii din 18 mai 2021 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care este înzestrată cu aceeaşi putere ca tratatele. Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi.

Recurentul arată că aceste dispoziţii se completează cu interpretarea pe care Curtea o conferă Deciziei 2006/928/CE şi obiectivelor de referinţă care figurează în anexa la aceasta, care trebuie să ţină seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate. Această decizie este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată.

Dacă ar fi avut îndoieli, judecătorul fondului ar fi trebuit să consulte Raportul MCV din iunie 2021, în care se reiterează recomandarea MCV din 2018: Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecţiei Judiciare şi numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecţiei Judiciare.

Or, instanţa refuză aplicarea efectului direct al tratatelor Uniunii, reţinut în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, din moment ce nu motivează de ce în cauză era necesar să se mai parcurgă procedura prevăzută la art. 9 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care efectul direct a operat prin îndepărtarea de la aplicare a dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 77/2018, care nu mai poate fi supusă nici unei alte interpretări a instanţelor interne, iar prelungirea mandatului inspectorului-şef (care a continuat să îşi exercite atribuţiile inclusiv prin emiterea actului administrativ a cărui anulare o solicită) a devenit lipsită de temei legal (inexistentă).

Raţionamentul expus în hotărârea recurată nu poate fi explicat decât acceptând prezumţia că judecătorul fondului nu a dat eficienţă efectului direct şi imediat al Tratatului între statele membre ale Uniunii Europene şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, reţinut în Hotărârea Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19. C-355/19 şi C-397/19, considerând că prevederile O.U.G. nr. 77/2018 sunt în continuare în vigoare, deoarece numai aşa ar putea fi supuse procedurii prevăzute la art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Limitarea formală şi manieristă la "obiectul judecăţii", care ar fi trebuit să fie, în fond, actul administrativ criticat ca nelegal deoarece a fost emis de inspectorul-şef B., care la momentul emiterii actului era el însuşi numit printr-o procedură neconformă cu dreptul Uniunii şi ignorarea motivului de nelegalitate care rezultă din hotărârea CJUE precitată (care a îndepărtat din ordinea juridică internă prevederile O.U.G. nr. 77/2018) presupune că hotărârea recurată a fost pronunţată prin ignorarea dispoziţiilor de drept material, ţinând cont că tratatele la care România a aderat fac parte din dreptul intern, aşa cum arată dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Prima instanţă a refuzat să facă aplicarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE din cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, C. şi alţii, pronunţând o soluţie vădit nerezonabilă, generată şi de aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 390/2021, dar şi de refuzul de a efectua o trimitere preliminară, refuz practic nemotivat suficient, precum şi de a suspenda judecata până la pronunţarea CJUE în cauza C-430/21, RS.

Recurentul înţelege să reia şi în recurs toate criticile formulate prin cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte nelegalitatea Ordinului nr. 134/2018 şi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 100/2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, în rejudecare, admiterea capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 134/2018.

I.4. Apărările formulate în cauză

I.4.1. Intimata Inspecţia Judiciară, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea, ca nefondat, a recursului formulat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Susţine intimata că instanţa fondului a analizat criticile reclamantului prin raportare la hotărârea pronunţate de CJUE la data de 18.05.2021 în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19 şi la Decizia nr. 15/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a pronunţat, publicată în Monitorul Oficial nr. 499/20.05.2022.

I.4.2. Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare arătând că Ordonanţa Preşedintelui CJUE din 8 iulie 2022 din cauza C-205/22, C.D.A., a fost emisă "în lumina hotărârii CJUE din cauza RS, C-430/21".

Prin urmare, a fost considerată similară celei în care a fost pronunţată hotărârea CJUE din 22.02.2022 (C-430/21, RS).

I.4.3. De asemenea, recurentul-reclamant A. a depus şi "Note scrise" arătând că, dacă instanţa consideră că nu este lămurită pe deplin, în vederea bunei soluţionări a litigiului, este mai potrivită efectuarea unei noi trimiteri preliminare, având în vedere o întrebare suplimentară şi întrebarea iniţială reformulată, aşa cum a propus anterior.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamantul, judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, a atacat prin cu acţiunea în anulare ce face obiectul prezentului dosar dispoziţiile Ordinului nr. 134/11.12.2018 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, în contextul începerii, în temeiul inclusiv a acestor dispoziţii, a cercetării sale disciplinare de către inspectorul judiciar din cadrul Direcţiei de inspecţie pentru judecători a Inspecţiei Judiciare, cu privire la săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), b) şi d) din Legea nr. 303/2004 la data de 14.04.2021, prin rezoluţia nr. 1060, în cadrul lucrării nr. 21 - 1211, invocând faptul că ordinul este semnat/aprobat de o persoană care nu avea calitatea cerută de lege, aceea de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare, legal numit în funcţie, Ordinul fiind astfel emis cu încălcarea normelor de competenţă funcţională, în raport de hotărârea Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19 la data de 18.05.2021.

În esenţă, reclamantul a invocat că pârâtul inspectorul-şef B. a ocupat această funcţie ca inspector-şef interimar în perioada 01.09.2018-15.05.2019, fiind cel care a semnat şi emis Ordinul de aprobare a Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie nr. 134/11.12.2018 şi a fost numit prin O.U.G. nr. 77/2018, adică în perioada în care mandatul său nu era valid, conform principiilor supremaţiei şi priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

Reclamantul consideră că dispoziţia tranzitorie din art. II din O.U.G. nr. 77/2018, ce a fost aplicată în persoana pârâtului inspectorul-şef B. în intervalul 01.09.2018-15.05.2019, când a ocupat această funcţie ca inspector-şef interimar, a conferit Guvernului prerogativa numirii interimare în funcţiile de conducere, contrar hotărârii pronunţate de CJUE la data de 18.05.2021 în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19.

Analiza motivelor de recurs

În esenţă, prin motivele de recurs reclamantul susţine că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea efectului direct al Tratatului între statele membre ale Uniunii Europene şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, a caracterului obligatoriu al acestei decizii şi a rapoartelor emise în aplicarea sa, precum şi cu încălcarea caracterului obligatoriu al hotărârii Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19 la data de 18.05.2021.

Prin această hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în esenţă, că dreptul UE se opune unei reglementări precum O.U.G. nr. 77/2018, prin care Guvernul a făcut numiri interimare în funcţiile de conducere ale Inspecţiei Judiciare fără procedura legală de numire prevăzută de art. 67 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi procurori sau de control politic al acestei activităţi (pct. 177, 200, 205 din considerente).

Dispoziţiile care au determinat formularea întrebării preliminare au fost cele ale art. I din O.U.G. nr. 77/2018, prin care s-a dispus completarea art. 76 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii cu alin. (7) şi (8), cu următorul cuprins:

"(7) În situaţia vacantării funcţiei de inspector-şef sau, după caz, de inspector-şef adjunct al Inspecţiei Judiciare ca urmare a expirării mandatului, interimatul funcţiei se asigură de inspectorul-şef sau, după caz, de inspectorul-şef adjunct ale căror mandate au expirat, până la data ocupării acestor funcţii în condiţiile legii.

(8) În caz de încetare a mandatului de inspector-şef ca urmare a altor situaţii decât expirarea mandatului, interimatul funcţiei se asigură de către inspectorul-şef adjunct până la data ocupării acestei funcţii în condiţiile legii, iar în caz de încetare a mandatului de inspector-şef adjunct ca urmare a altor situaţii decât expirarea mandatului, interimatul funcţiei se asigură de către un inspector judiciar numit de inspectorul-şef până la data ocupării acestei funcţii în condiţiile legii".

Totodată, art. II din acest act normativ a stabilit că "prevederile art. 67 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu completările aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică şi situaţiilor în care funcţia de inspector-şef sau, după caz, de inspector-şef adjunct al Inspecţiei Judiciare este vacantă la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă".

În cuprinsul hotărârii pronunţate în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, CJUE a statuat expres că:

"articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi". (par. 4)

În considerentele hotărârii, CJUE a argumentat că "dat fiind că persoanele care ocupă funcţiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influenţă determinantă asupra activităţii acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcţii trebuie să fie concepute, (…), astfel încât să nu poată da naştere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor organului menţionat ca instrument de presiune asupra activităţii judiciare sau de control politic al acestei activităţi (pct. 200)".

CJUE a concluzionat că "revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica, ţinând seama de ansamblul elementelor pertinente ale contextului de fapt şi de drept naţional, dacă reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal a avut ca efect să confere guvernului naţional o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi dacă a putut da naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi" (pct. 206).

Prin urmare, instanţa europeană nu a constatat ea însăşi neconcordanţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene, respectiv nu a făcut ea însăşi o analiză efectivă a contextului de fapt şi de drept naţional pentru a stabili că reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal a avut în concret ca efect să confere guvernului naţional o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi că aceasta a putut da naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi.

Ulterior pronunţării acestei hotărâri de către CJUE, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a pronunţat decizia nr. 15/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 499/20.05.2022, în ale cărei considerente se arată expres că:

"Problematica interpretării dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 a fost generată de faptul că acestea au făcut obiectul cererilor preliminare în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19. Prin Hotărârea din 18 mai 2021, CJUE, analizând însă în mod generic compatibilitatea dreptului Uniunii Europene cu o reglementare naţională plasată în contextul invocat în sesizare, a statuat că dreptul Uniunii Europene "se opune unei reglementări naţionale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi." (par. 46)

Prin urmare, rolul acestei hotărâri preliminare a fost tocmai acela de a aplica cele statuate de principiu în hotărârea CJUE la contextul de fapt şi de drept naţional pentru a stabili dacă reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal a avut în concret ca efect să confere guvernului naţional o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi dacă aceasta a putut da naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi.

Pornind de la această premisă, Înalta Curte, pe calea mecanismului hotărârii prealabile, a statuat că "dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt de natură să confere Guvernului o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi".

Această decizie a fost pronunţată în urma procedurii reglementate de art. 519-522 C. proc. civ., ce reglementează un mecanism de unificare a practicii judiciare naţionale, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, decizia având caracter obligatoriu, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Argumentele invocate de către recurent în susţinerea nelegalităţii sentinţei atacate nu fac însă nicio referire la considerentele obligatorii ale acestei hotărâri preliminare care, de altfel, răspund prin ele înseşi criticilor sale cu privire la încălcarea hotărârii CJUE pronunţate în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19.

Astfel, un prim argument pentru care se impune respingerea criticii recurentului privind încălcarea jurisprudenţei CJUE este exact cel menţionat de Înalta Curte în hotărârea preliminară menţionată, şi anume acela că, "în reperele indicate de CJUE, instanţa europeană a plecat de la premisa existenţei în ordinea juridică internă a unei proceduri ordinare de numire a interimatului conducerii Inspecţiei Judiciare, în timp ce raţiunea adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 a fost tocmai aceea a lipsei acestei proceduri şi a imposibilităţii asigurării conducerii curente a Inspecţiei Judiciare, ca urmare a expirării mandatelor funcţiilor de conducere."

În acest sens în considerentele hotărârii prealabile se arată că:

"54. Aşadar, elementul esenţial de la care porneşte analiza dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 constă în faptul că acestea nu au caracter derogatoriu de la eventuale norme legale cu caracter general care să reglementeze modul de asigurare a interimatului conducerii Inspecţiei Judiciare, fiind adoptate nu pentru eludarea, ci tocmai în considerarea inexistenţei acestora din urmă.

(...)58. Prin urmare, contextul situaţiilor de fapt şi de drept care au condus la adoptarea ordonanţei de urgenţă relevă, pe de o parte, existenţa unui vid legislativ în privinţa interimatului funcţiilor de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare, iar, pe de altă parte, o ipoteză particulară fără corespondent legal, în care vacantarea celor două funcţii de conducere la 1 septembrie 2018, generată de imposibilitatea de finalizare a concursului pentru ocuparea funcţiilor în termenul legal din cauza unor proceduri judiciare referitoare la regulamentul de concurs, nu îşi găsea rezolvare normativă."

Prin urmare, o primă concluzie a hotărârii preliminare este aceea că ipoteza "încălcării procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional", la care a făcut trimitere CJUE atunci când a furnizat elementele de interpretare a dreptului Uniunii Europene în raport cu care să fie evaluate efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, nu se regăseşte în contextul legislativ existent la momentul adoptării acestui act normativ.

Această argumentaţie conduce implicit la respingerea criticilor recurentului privind încălcarea hotărârii CJUE.

Deşi, dată fiind corelaţia expusă de CJUE, inexistenţa acestei premise ar face, ab initio, inutilă analiza îndeplinirii celor două condiţii referitoare la aptitudinea ordonanţei de urgenţă de a conferi Guvernului o competenţă directă de numire a interimatului conducerii Inspecţiei Judiciare şi de a da naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare, ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi, din dorinţa de a lămuriri toate aspectele ce ar putea genera interpretări contradictorii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat şi reperele indicate de CJUE pentru verificarea efectelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, respectiv: numirea directă şi îndoiala legitimă.

Astfel, în continuarea raţionamentului său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că:

"64. Cu privire la condiţia ca norma în discuţie să confere Executivului competenţa directă de numire a conducerii Inspecţiei Judiciare, aşa cum s-a arătat anterior, circumstanţele în care a fost promovată ordonanţa de urgenţă relevă intenţia Guvernului de a reglementa, în virtutea delegării legislative ce îi este acordată de art. 115 alin. (4) din Constituţie, situaţia de vacantare a funcţiilor de conducere cu care se confrunta Inspecţia Judiciară din cauze obiective, neimputabile nici acestei instituţii, nici Consiliului Superior al Magistraturii şi cu atât mai puţin Executivului.

65. De altfel, în considerentele Hotărârii CJUE din 18 mai 2021 s-a reţinut că "simplul fapt că membrii cu funcţii de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare şi de a exercita acţiunea disciplinară în privinţa judecătorilor şi a procurorilor sunt numiţi de guvernul unui stat membru nu este de natură să dea naştere unor îndoieli precum cele menţionate la punctul 200 din prezenta hotărâre. Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte dispoziţiile naţionale care prevăd că interimatul unei funcţii de conducere din cadrul unui astfel de organ este asigurat, în situaţia vacantării acestei funcţii ca urmare a expirării mandatului în cauză, de conducătorul al cărui mandat a expirat, până la data ocupării acestei funcţii în condiţiile legii. Cu toate acestea, condiţiile de fond şi modalităţile procedurale aplicabile la adoptarea deciziilor de numire a acestor conducători trebuie să fie concepute astfel încât să îndeplinească cerinţele amintite la punctul 199 din prezenta hotărâre" (paragrafele 202-204 din hotărâre).

66. Aşadar, atât în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, cât şi în jurisprudenţa sa din cauze similare [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. şi alţii (Independenţa Camerei Disciplinare a Curţii Supreme), C-585/18, C-624/18 şi C-625/18, EU:C:2019:982], CJUE acceptă, de principiu, că interimatul, în situaţii de felul celei în cauză, nu este de natură să genereze, per se, îndoieli precum cele la care se raportează instanţa europeană (paragraful 203 din hotărâre), fiind necesară verificarea condiţiilor de fond şi de procedură în care se realizează numirile respective.

67. Însă, chiar şi în aceste condiţii, se impune a fi subliniat faptul că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, Guvernul nu a procedat la numirea directă a persoanelor care au exercitat cu caracter interimar funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare. Acest act normativ nu conţine dispoziţii propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcţiile de conducere respective, neavând, prin urmare, caracter intuitu personae.

68. Examinând dispoziţiile art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, prin care se introduc, în cuprinsul art. 67 din Legea nr. 317/2004, alin. (7) şi (8), care reglementează procedura de asigurare a interimatului în situaţia vacantării funcţiilor de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare, ca urmare a expirării mandatului ori a altor situaţii, se constată că acestea reprezintă un eveniment legislativ menit a asigura soluţionarea unei ipoteze neacoperite de dispoziţiile în vigoare.

69. În aceste condiţii, este evident că legiuitorul delegat a urmărit completarea cadrului normativ existent cu norme cu aplicabilitate generală şi permanentă, iar nu doar la acel moment. Drept urmare, soluţia normativă introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 se regăseşte în prezent în fondul activ al legislaţiei, constituind forma actuală a art. 67 din Legea nr. 317/2004.

70. Deopotrivă, nu poate fi asimilat unei numiri directe nici faptul că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 vizează situaţia particulară a vacanţei funcţiilor de conducere la data intrării sale în vigoare, ipoteză în privinţa căreia Executivul a dispus aplicarea aceleiaşi soluţii legislative, respectiv ca interimatul să fie asigurat de inspectorii aflaţi în funcţie ale căror mandate expiraseră la acel moment.

71. Din perspectiva tehnicii de reglementare, prin modul de redactare şi măsurile instituite cu privire la derularea situaţiilor juridice aflate în curs la data intrării în vigoare, dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 prezintă caracteristicile unor norme tranzitorii în sensul art. 54 din Legea nr. 24/2000, articol care prevede obligaţia emitentului de a reglementa expres şi în privinţa raporturilor juridice născute anterior, dar ale căror efecte continuă să se producă şi după adoptarea actului normativ, nefiind aşadar epuizate la intrarea în vigoare a acestuia.

72. În plus, conform art. 115 alin. (5) din Constituţie, "Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere". Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 5 septembrie 2018 şi a fost depusă spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera Deputaţilor cu nr. 616 din 5.09.2018 [conform menţiunilor din fişa proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 (PL-x nr. 449/2018), care poate fi consultată în secţiunea "Urmărirea procesului legislativ" pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, www.x.ro].

73. Rezultă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 a intrat în vigoare la 5 septembrie 2018, astfel că, potrivit principiului aplicării în timp a legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, se aplica raporturilor juridice existente la momentul respectiv, inclusiv vacanţei funcţiilor de inspector-şef şi inspector-şef adjunct intervenite la 1 septembrie 2018.

74. În aceste condiţii, se poate concluziona că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 nu produc un alt efect decât cel pe care l-ar fi produs, în absenţa lor, dispoziţiile art. I din ordonanţa de urgenţă, context în care este superfluu a se discuta despre potenţialul risc de a conferi Guvernului competenţa de numire directă în funcţiile de conducere vacante la data intrării lor în vigoare.

75. Aşadar, prin prisma argumentelor expuse anterior, nu pot fi identificate elemente care să conducă la concluzia că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 ar conferi sau ar fi conferit la momentul respectiv Guvernului competenţa directă de numire în funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare.

76. În privinţa celui de-al doilea standard probatoriu instituit de CJUE referitor la îndoiala legitimă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că împrejurările în care au fost adoptate prevederile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 reprezintă situaţii obiective excepţionale, ce nu pot fi privite ca elemente care să poată reliefa conduita sau intenţia Guvernului de a-şi aroga, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă, competenţa de numire directă în funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare de o manieră care "să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi" (paragraful 200 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).

77. Astfel, în preambulul ordonanţei de urgenţă sunt reflectate, aşa cum s-a arătat anterior (paragraful 57 din prezenta decizie), circumstanţele excepţionale care au reclamat intervenţia normativă a Guvernului la acel moment.

78. Se observă că, plecând de la premisa că legea în vigoare nu reglementa, de principiu, situaţia obiectivă în care vacanţa funcţiilor de conducere din cadrul Inspecţiei Judiciare intervenea ca urmare a expirării mandatelor înainte de finalizarea concursurilor pentru ocuparea acestora sau din alte motive obiective, Guvernul a arătat în preambulul ordonanţei de urgenţă că:

"ţinând seama de importanţa instituţiei Inspecţiei Judiciare pentru menţinerea unui corp al magistraturii integru şi care să se bucure de toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate, activitatea desfăşurată de această instituţie urmărind îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie, a eficienţei şi eficacităţii sistemului judiciar, prin intermediul verificărilor şi evaluărilor realizate potrivit legii, şi luând în considerare că vacantarea funcţiei de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare are repercusiuni negative asupra desfăşurării activităţii acestei instituţii şi asupra procedurilor de cercetare disciplinară a magistraţilor, în condiţiile în care inspectorul-şef are atribuţii concrete în procedura disciplinară, confirmând rezoluţiile inspectorului judiciar (…)", apreciind astfel că are obligaţia constituţională de a edicta în acest domeniu.

79. Date fiind condiţiile de constituţionalitate în care se realizează delegarea legislativă a Guvernului, astfel cum sunt prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie, ordonanţa de urgenţă nu poate fi apreciată ca fiind o alternativă aflată la discreţia Executivului care ar avea astfel libertatea de a adopta oricând, în regim de urgenţă, acte normative cu caracter de lege. Aşadar, este exclusă de plano o intervenţie subiectivă a Executivului prin intermediul ordonanţei de urgenţă.

80. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituţie (spre exemplu, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005), Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare, reglementarea să nu poată fi amânată şi motivarea urgenţei în cuprinsul ordonanţei.

81. "Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă" (a se vedea Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Curtea Constituţională observă, aşadar, că elementele invocate drept situaţii extraordinare, care să necesite remediere în regim de urgenţă, reprezintă stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pun în pericol un interes public şi, prin urmare, întrunesc exigenţele prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 731 din 4 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.239 din 28 decembrie 2021).

82. Prin urmare, cadrul constituţional care îi permite Guvernului să legifereze exclude orice posibilitate de utilizare de către acesta a atributelor de legiuitor delegat, astfel încât să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi.

83. În al doilea rând, un asemenea potenţial risc nu poate fi luat în discuţie în condiţiile în care aceeaşi persoană, numită iniţial de CSM, a exercitat funcţia de conducere până la momentul vacantării (1 septembrie 2018) şi a fost numită ulterior în funcţie de CSM în urma concursului organizat şi desfăşurat în temeiul art. 67 alin. (1)-(3) din Legea nr. 317/2004. Aşadar, soluţia normativă adoptată a urmărit ca interimatul să fie asigurat de către persoane care au dat dovada competenţei profesionale şi manageriale, exercitând deja funcţiile respective, având o cunoaştere aprofundată a activităţii Inspecţiei Judiciare şi susţinând un concurs, atât la momentul numirii iniţiale, cât şi la momentul reînvestirii pentru un nou mandat, în condiţiile legii.

84. În fapt, în condiţiile expuse, în temeiul art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, funcţia de conducere de inspector-şef a fost exercitată cu caracter interimar, în perioada 1 septembrie 2018-14 mai 2019, de aceeaşi persoană care atât anterior interimatului, cât şi ulterior interimatului (în baza Hotărârii Plenului CSM nr. 82 din 15 mai 2019), a fost numită de CSM, potrivit procedurii prevăzute de art. 67 din Legea nr. 317/2004, în urma concursului, ceea ce exclude, de plano, orice minimă intervenţie a Guvernului în desemnarea persoanelor care exercită funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct în cadrul Inspecţiei Judiciare.

85. Mai mult, soluţia legislativă adoptată prevede ca interimatul funcţiilor de conducere respective să fie asigurat de persoane în privinţa cărora CSM derulase anterior procedura de numire în urma concursului organizat potrivit legii, soluţie menită să asigure şi continuitatea actului managerial pentru o perioadă determinată, până la ocuparea postului în condiţiile legii.

86. Nu poate fi ignorat nici faptul că, în prezent, în privinţa instituţiei delegării pe funcţii de conducere la instanţe şi parchete, se poate constata prefigurarea unei practici administrative care reflectă această soluţie normativă, în sensul că, de regulă, se dispune delegarea pe o funcţie de conducere vacantă a aceluiaşi magistrat care exercitase anterior mandatul de conducere, tocmai în considerarea argumentelor expuse mai sus.

87. În plus, se cuvine a fi luat în considerare şi faptul că, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în funcţia de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare nu poate fi numit decât un judecător, a cărui întreagă carieră profesională este girată de CSM, garantul independenţei justiţiei, conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, şi singura instituţie cu competenţe în numirea, promovarea, transferul şi sancţionarea judecătorilor, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că persoana respectivă răspunde exigenţelor specifice corpului magistraţilor, prezentând garanţiile de imparţialitate şi independenţă în exercitarea funcţiei.

88. Astfel, deşi este necontestat faptul că interimatul celor două funcţii de conducere a fost exercitat în temeiul dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, Executivul nu a avut nicio implicare în selectarea sau numirea persoanelor care au asigurat interimatul, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa ipotezei avute în vedere de CJUE la paragraful 202 din Hotărârea din 18 mai 2021.

89. Ca urmare, nu se poate vorbi despre o numire într-o funcţie de conducere efectuată direct de puterea executivă, cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de lege, ci de adoptarea unui act normativ, în baza unei abilitări constituţionale, în considerarea unor situaţii extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată.

90. În concluzie, se apreciază că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 nu sunt de natură să confere Guvernului o competenţă directă de numire în funcţiile de conducere din cadrul Inspecţiei Judiciare şi nici să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi."

Aceste considerente răspund prin ele însele criticilor recurentului care susţine în continuare încălcarea jurisprudenţei CJUE, deşi hotărârea preliminară desfiinţează cu lux de amănunte această teză, într-un raţionament coerent şi clar ce nu poate fi repus în discuţie dat fiind mecanismul procedural în cadrul căruia a fost dezvoltat.

În ceea ce priveşte cauza C-430/21, până la a cărei pronunţare reclamantul a solicitat suspendarea cauzei sale, aspect reinvocat în recurs, Înalta Curte reţine că aceasta nu are vreo legătură cu litigiul de faţă, în această cauză fiind avute în vedere cu totul alte două ipoteze, instanţa europeană statuând că:

"Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii.

Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător naţional pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându-se de o jurisprudenţă a curţii constituţionale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii."

Prin urmare, Înalta Curte constată că argumentele recurentului sunt nefondate, sentinţa pronunţată fiind în acord cu jurisprudenţa CJUE menţionată, astfel cum a fost aceasta aplicată la contextul de fapt şi legislativ naţional prin hotărârea preliminară nr. 15/2022.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 100 din 13 iulie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 21 noiembrie 2023.