RCA premium cap challenge quashed and remanded for EU-law merits review; one appeal annulled for unpaid stamp duty

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche la data de 06 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat ca prin ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii de Guvern nr. 826/2016 privind stabilirea tarifelor de primă maxime aplicabile de către societăţile de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, şi a Tarifelor de primă maxime stabilite prin Lista Anexă la Hotărârea de Guvern nr. 826/2016, hotărâre publicată în Monitorul Oficial nr. 896 din 08 noiembrie 2016, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie accesorie formulate în sprijinul pârâtului şi a respins excepţia lipsei de obiect, calificată ca fiind a lipsei de interes, ca neîntemeiată, iar reclamanta H. S.A. a renunţat la judecată, instanţa de fond luând act de această renunţare conform art. 406 alin. (4) C. proc. civ. prin încheierea din data de 03 iunie 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 257 din 13 august 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a respins cererea formulată de reclamantele A. S.A., B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienţii în interesul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată şi a respins cererea specialistului desemnat în cauză de majorare a onorariului ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 257 din 13 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche au declarat recurs reclamantele A. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A. şi B. S.A. prin lichidator judiciar Citr Filiala Bucureşti SPRL, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa instanţei de fond.

Printr-un prim set de critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au învederat că refuzul instanţei de fond de a analiza conflictul dintre dreptul român şi cel european a condus la încălcarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern al statelor membre.

Astfel, acestea au susţinut că adoptarea H.G. nr. 826/2016 încalcă, pe de o parte, prevederile Directivelor 92/49/EEC şi 2009/138/CE şi, pe de altă parte, prevederile art. 96 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene şi art. 107 din Tratatul privind Uniunea Europeană, sens în care au solicitat aplicarea prioritară a normelor stabilite la nivel european, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte Directivele invocate, dispoziţiile comunitare care interzic intervenţia statelor membre în stabilirea condiţiilor de asigurare şi a nivelului primelor - dispoziţii ignorate şi astfel încălcate de către instanţa de fond - sunt prevederile art. 21, art. 181 şi art. 154 din Directiva 2009/138/CE (Solvabilitate II).

Instanţa de fond a refuzat să analizeze legalitatea H.G.-ului contestat din perspectiva Directivei Solvabilitate II şi a Tratatelor UE - respingând de plano aceste critici ca neîntemeiate - pe motiv că acestea ar fi trebuit, în prealabil, să conteste O.U.G. nr. 54/2016 şi Norma nr. 36/2017 care au stat la baza adoptării H.G.-ului, încălcând astfel principiul supremaţiei dreptului UE şi, implicit, prevederile art. 148 din Constituţia României şi a jurisprudenţa CJUE în materie.

În acest context, recurentele-reclamante au reiterat supremaţia absolută a dreptului Uniunii Europene, acesta având un rang prioritar şi justificând înlăturarea din ordinea de drept naţională a oricărei norme interne contrare. Or, în cauză, judecătorul fondului ar fi ignorat complet aceste principii, acţionând exact invers decât se impunea, respectiv a întreprins tot ce a fost necesar pentru a nu soluţiona conflictul cu normele europene, chiar mai mult, pentru a face abstracţie de normele europene, ceea ce reprezintă, în opinia acestora, un prim motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

Nu în ultimul rând, recurentele-reclamante au susţinut şi că motivele pentru care instanţa de fond a ignorat dreptul european sunt complet străine de natura pricinii şi de principiile în materie care o obligau să analizeze dreptul european invocat. Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii de fond, instanţa a înlăturat toate criticile întemeiate pe dreptul european, prioritar, pe motiv că "criticile sunt străine de actul normativ contestat, urmând astfel a fi respinse ca neîntemeiate în raport cu obiectul acţiunii în anulare", deşi era obligată să analizeze acestei critici cu care fusese învestită, ceea ce face ca motivarea cu care instanţa le-a înlăturat să fie complet străine de natura pricinii, ceea ce reprezintă un al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

Printr-un al doilea set de critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat, în esenţă, că prima instanţă a înlăturat în mod artificial şi nelegal criticile de nelegalitate cu privire la modalitatea de calcul care a stat la baza adoptării tarifelor maximale, fără să pună în discuţia părţilor raţionamentul care a condus la această soluţie ce ţinea de calificarea juridică a criticilor acestora.

Astfel, instanţa de fond a înlăturat complet criticile privind greşita cuantificare, urmare a unei înţelegeri greşite a obiectului acţiunii, reţinând în mod eronat că recurentele-reclamante ar fi invocat alte criterii decât cele din Norma ASF nr. 37/2016 pe care nu au contestat-o.

În acest sens, recurentele-reclamante au apreciat că judecătorul fondului era obligat să pună în discuţie şi să solicite explicaţii cu privire la calificarea juridică a criteriilor invocate de acestea ca fiind nerespectate la fundamentarea tarifului, raportat la dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Principiile actuariale invocate de acestea ca nefiind respectate la momentul efectuării calculului tarifelor maximale sunt cele din cuprinsul Normei ASF nr. 37/2016 invocată de instanţă, normă pe care instanţa a încălcat-o atunci când a refuzat să analizeze criticile privind modalitatea de calcul.

Recurentele-reclamante au susţinut că toate criticile invocate cu privire la modalitatea de calcul a tarifelor maximale se regăseau în reglementarea incidentă şi deci puteau şi trebuia a fi avute în vedere de instanţa de judecată, într-o analiză pe fondul cauzei pe care instanţa a evitat-o. Procedând astfel, instanţa a încălcat tocmai reglementările pe care le-a reţinut ca fiind incidente, ceea ce reprezintă un motiv distinct de nelegalitate al hotărârii recurate.

Nu în ultimul rând, recurentele-reclamante au arătat şi că prima instanţă nu a analizat deloc raportul de expertiză actuarială semnat de I. care confirma încălcarea metodologiei de calcul la momentul stabilirii tarifelor maxime.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au mai susţinut şi că prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, urmare a unei interpretări proprii, contrare realităţii juridice, care nu fusese invocată de niciuna dintre intimate, în condiţiile în care dispoziţiile art. 18, coroborate cu cele ale art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, nu instituie o restrângere temporară a dreptului asigurătorilor ca din prima de asigurare să îi fie acoperite costurile şi să îşi poată îndeplini toate obligaţiile asumate prin încheierea contractelor RCA.

Astfel, dacă instanţa ar fi lecturat principiile stabilite în cuprinsul Normei ASF nr. 37/2016 ar fi putut observa că Norma confirmă acest drept -de a putea acoperi din prima de asigurare toate obligaţiile ce decurg din încheierea contractelor RCA- stabilit la art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016.

Deşi în aparenţă instanţa apelează la metode consacrate de interpretare - logică şi sistematică - analiza pe care o face nu este nici logică şi nici sistematică şi, mai mult, adaugă nepermis la lege, cu consecinţe profund nelegale. Norma ASF nr. 37/2016 nu a stabilit criterii distincte în ceea ce priveşte dreptul recuperării costurilor stabilit prin regula de la art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, aprecierea instanţei fiind nelegală şi rezultatul abordării superficiale a cauzei. Din contră, art. 3 alin. (3), respectiv art. 4 alin. (3) din Norme confirmă principiul că tarifele de primă maxime sunt stabilite de ASF astfel încât să se asigure îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din încheierea contractelor de asigurare RCA.

Printr-un ultim set de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au învederat, în esenţă, că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (3) din Legea concurenţei, prin raportare la inexistenţa unui aviz favorabil din partea Consiliului Concurenţei pentru impunerea de tarife maximale, ci exclusiv pentru adoptarea unor tarife orientative, în condiţiile în care Consiliul Concurenţei nu a avizat practic nimic, ci doar a emis nişte documente cărora li s-a dat aparenţa necesară pentru a pretinde că a fost respectată această cerinţă legală, încălcată de instanţa de fond, aceasta constituind un nou motiv de nelegalitate al hotărârii recurate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Intimata-intervenientă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând, în esenţă, că prima instanţă a motivat amplu şi sub toate aspectele hotărârea atacată şi a aplicat şi interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

Intimatul-intervenient Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar în mod corelativ, păstrarea hotărârii şi sub aspectul admiterii cererii sale de intervenţie accesorie, ca fiind fondată.

5. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare

În şedinţa publică din data de 06 aprilie 2023, recurentele-reclamante au depus o Cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la 4 întrebări formulate, respectiv:

"1. O măsură temporară de plafonare obligatorie a tarifelor de asigurări, măsură limitată la un singur tip de asigurare (Asigurarea pentru Răspundere Civilă Auto obligatorie -"RCA"), poate fi interpretată ca făcând parte dintr-un sistem general de control al preţurilor?

2. În absenţa unui sistem general de control al preţurilor, au statele membre vreo marjă de apreciere cu privire la necesitatea/oportunitatea de a introduce măsuri de plafonare obligatorie a tarifelor RCA?

3. În măsura în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, o astfel de măsură de plafonare a tarifelor constituie sau nu o încălcare a libertăţii economice a Asigurătorilor, astfel cum este ea definită prin art. 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

4. În măsura în care răspunsul la cea de-a doua întrebare este unul afirmativ, sunt instanţele naţionale competente, în baza principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, să verifice dacă o astfel de restrângere a libertăţii economice de pe piaţa asigurărilor este una necesară şi proporţională, făcând aplicarea art. 52 alin. (1) din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?"

Cu privire la admisibilitatea cererii, recurentele-reclamante au arătat, în esenţă, că, în concordanţă cu prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, aceasta îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate impuse de legislaţia UE, întrucât modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 21 din Directiva Solvabilitate II este relevantă pentru prezenta speţă, întrucât vizează chiar nucleul criticilor promovate prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu a făcut obiectul unei interpretări anterioare din partea CJUE şi o eventuală decizie de respingere pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză nu ar fi supusă niciunei viitoare căi de atac în dreptul intern.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare

Examinând cererea recurentelor - reclamante de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, se constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune", iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."

Totuşi, potrivit unei practici constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa naţională nu are această obligaţie dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- dacă se stabileşte că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecăţii;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Înalta Curte constată că, raportat la aspectele litigioase ale cauzei, la dezlegările instanţei de fond, la criticile formulate prin recursul declarat în cauză şi faţă de dezlegarea dată recursului prin prezenta decizie, în acest stadiu procesual nu prezintă relevanţă o eventuală sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A. şi B. S.A. prin lichidator judiciar Citr Filiala Bucureşti SPRL este fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantele au solicitat anularea Hotărârii de Guvern nr. 826/2016 privind stabilirea tarifelor de primă maxime aplicabile de către societăţile de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, şi a Tarifelor de primă maxime stabilite prin Lista Anexă la Hotărârea de Guvern nr. 826/2016.

Acestea au susţinut, printre altele, că adoptarea H.G. nr. 826/2016 încalcă, pe de o parte, prevederile Directivelor 92/49/EEC şi 2009/138/CE şi, pe de altă parte, prevederile art. 96 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene şi art. 107 din Tratatul privind Uniunea Europeană, sens în care au solicitat aplicarea prioritară a normelor stabilite la nivel european, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte Directivele invocate, dispoziţiile comunitare care interzic intervenţia statelor membre în stabilirea condiţiilor de asigurare şi a nivelului primelor - dispoziţii ignorate şi astfel încălcate de către instanţa de fond - sunt prevederile art. 21, art. 181 şi art. 154 din Directiva 2009/138/CE (Solvabilitate II).

În acest context, instanţa de fond nu a analizat criticile reclamantelor privind presupusa existenţă a unui conflict din acest punct de vedere între dispoziţiile din dreptul naţional şi cel unional, considerând că acestea ar fi trebuit, în prealabil, să conteste O.U.G. nr. 54/2016 şi Norma 36/2017, care au stat la baza adoptării hotărârii de guvern atacate în cauză.

Înalta Curte are în vedere însă că, pe cale jurisprudenţială, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit condiţiile în care un particular, căruia îi sunt acordate drepturi prin directivă, poate beneficia de efectul direct (vertical) al directivei.

Astfel, Curtea a stabilit în Cauza C-41/74 (hotărârea Van Duyn) că o directivă are efect direct dacă dispoziţiile acesteia sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise şi dacă statul membru nu a transpus directiva în termenul prevăzut.

De asemenea, în cauza C-148/78 (hotărârea Tullio Ratti), s-a stabilit că statele membre nu pot refuza recunoaşterea efectului obligatoriu al unei directive invocate împotriva lor, din cauza faptului că nu şi-au exercitat obligaţia de a implementa corespunzător respectiva directivă, statuând că o instanţă naţională sesizată de un justiţiabil, care s-a conformat dispoziţiilor unei directive, cu o cerere în vederea eliminării unei dispoziţii naţionale incompatibile cu directiva respectivă, neintrodusă în ordinea juridică internă a unui stat membru în culpă, trebuie să soluţioneze această cerere, în cazul în care obligaţia în cauză este necondiţionată şi suficient de clară- par. 23.

Deosebit, în cauzele C-6/64 (hotărârea Costa), C-106/77 (hotărârea Simmenthal), jurisprudenţa ulterioară fiind consolidată în acest sens, Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre.

Astfel, neanalizând în ce măsură legislaţia naţională invocată respectă exigenţele legislaţiei Uniunii, inclusiv din perspectiva implementării directivelor pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile, şi fără a stabili dacă, în urma acestei analize, se impune sau nu aplicarea directă a directivelor invocate în susţinerea acţiunii, prima instanţă nu a respectat obligaţia ce îi revine de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;"

Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Instanţei nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, dar întinderea obligaţiei de motivare poate să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze (Ruiz Torija c. Spaniei).

Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamantele invocaseră prin acţiune tocmai principiul priorităţii normelor europene, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, conform căruia, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, invocând şi efectul direct al Directivei 2009/138/CE (Solvabilitate II), sens în care au arătat şi jurispudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, având în vedere şi competenţa judecătorului naţional de a aplica normele dreptului comunitar, constată instanţa de control judiciar că modalitatea de abordare a motivării hotărârii atacate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea criticilor din cererea de recurs care se circumscriu motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantele A. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A. şi G. S.A., va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Totodată, prin încheierea din 18 octombrie 2023 a fost admisă excepţia nelegalei timbrări a recursului declarat de reclamanta B. S.A. prin lichidator judiciar Citr Filiala Bucureşti S.P.R.L., motiv pentru care urmează a fi anulat recursul declarat de aceasta, pentru motivele arătate în încheiere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Anulează recursul declarat de B. S.A. prin lichidator judiciar Citr Filiala Bucureşti S.P.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 257 din 13 august 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca netimbrat.

Admite recursul declarat de reclamantele A. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A. şi G. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casesază sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.