Judicial assistant's salary reclassification upheld; appeal dismissed for relying on res judicata.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal la data de 07 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- anularea în parte a Ordinului nr. 571/C/18.02.2020;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale lunare corespunzătoare;

- obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcţie, corect determinată;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezenta cauză.

Reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a precizat că solicită şi anularea răspunsului nr. x/2020, emis de Ministerul Justiţiei, cu privire la plângerea formulată împotriva Ordinului nr. 571/C/18.02.2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 221 din 25 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile;

- a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti;

- a anulat răspunsul nr. x/2020, emis de pârâtul Ministerul Justiţiei;

- a anulat în parte ordinul de salarizare nr. 571/C din 18.02.2020, emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce o priveşte pe reclamantă;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile cuvenite faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

- a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti să plătească reclamantei diferenţele de drepturi salariale rezultate şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 221 din 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Secţiunea a 3-a, Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

Astfel, prima instanţă a soluţionat mod greşit cauza, prin raportare la sentinţa civilă nr. 1402/18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 653/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că obligaţia care incumbă Ministerului Justiţiei în temeiul acestei hotărâri se realizează prin emiterea unui ordin de salarizare.

Aceasta deoarece, pe de o parte, reclamanta a renunţat în mod expres la capătul de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, iar pe de altă parte, singura obligaţie impusă în sarcina Ministerului Justiţiei a constat în "a efectua procedurile corespunzătoare (alocarea fondurilor) punerii în plată" a drepturilor salariale acordate.

Similar, sentinţa nr. 1687/24.10.2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, în favoarea altui asistent judiciar şi reţinută ca reper de prima instanţă, nu a obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la calculul şi plata unor diferenţe/despăgubiri salariale, astfel că în temeiul acestei hotărâri nu au fost emise noi acte de reîncadrare salariale nici în favoarea acestui reclamant. Totodată, pentru a respinge în acest ultim dosar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că participarea acestui pârât în proces este justificată prin aceea că este ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează bugetul pentru activitatea sa şi a instituţiilor din sistemul justiţiei, repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari şi urmăreşte modul de utilizare a acestora; aceeaşi motivare a fost avută în vedere şi de către Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1851/13.06.2019.

Astfel, prima instanţă nu a analizat legalitatea ordinului contestat şi actele care au stat la baza emiterii acestuia, ci a reţinut numai sentinţa civilă nr. 1402/18.09.2019, pronunţată în favoarea reclamantei şi sentinţa nr. 1687/2018 prin care altui reclamant i-au fost acordate diferenţe salariale, reprezentând un spor de fidelitate - spor pentru vechime în specialitatea funcţiei, neconsacrat legislativ.

Recurentul-pârât a susţinut că în fapt, prima instanţă a procedat la o modificare şi completare a dispoziţiilor citate ale Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că a obligat ca la stabilirea indemnizaţiei de încadrare a intimatei-reclamante să fie avut în vedere o vechime în funcţie o tranşă de 15-20 ani, neprevăzută de lege în favoarea asistenţilor judiciari.

Or, stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Curtea Constituţională a constatat prin mai multe decizii neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Cu atât mai mult considerentele respectivelor decizii CCR sunt aplicabile în cazul unui litigiu în care prin dispozitivul sentinţei criticate sunt recunoscute drepturi salariale inclusiv pentru viitor, în contextul în care respectivele drepturi nu sunt recunoscute la acest moment, şi cu atât mai puţin în viitor, de legiuitorul însuşi.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte referitoare la greşita aplicare în cauză a efectelor puterii de lucru judecat şi la lipsa unui cadru legislativ care să permită intimatei-reclamante să beneficieze de sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitate) sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a judecat în mod greşit cauza doar prin prisma puterii de lucru judecat a sentinţelor civile nr. 1402/18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019 şi nr. 1687/24.10.2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, fără a analiza efectiv ordinul atacat şi actele care au stat la baza emiterii sale; în continuare, recurenta a expus cadrul normativ incident în materia drepturilor salariale cuvenit asistenţilor-judiciari, care, în opinia sa, nu conferă acestora dreptul la stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a sporului de fidelitate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar reţine că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranşează litigiul şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 1402/18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosar nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 653/04.06.2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, fiind obligaţi intimaţii Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti la plata, după demararea procedurilor corespunzătoare, în favoarea reclamantei, a drepturilor salariale echivalente cu sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei (sporul de fidelitate), calculate începând cu data de 24.10.2017 şi pe toată perioada în care îşi produce efecte Ordinul nr. 2422/2018 emis de Ministrul Justiţiei, care se vor actualiza cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective, Ministerul Justiţiei având obligaţia de a efectua procedurile corespunzătoare (alocarea fondurilor) punerii în plată a acestor drepturi salariale.

Conform dispozitivului şi considerentelor decizorii ale hotărârilor sus-menţionate (expuse în cuprinsul sentinţei recurate), în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul intimatei-reclamante la stabilirea indemnizaţiei salariale lunare prin valorificarea sporului de fidelitate - sporului pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, în contradictoriu cu aceleaşi părţi chemate în judecată şi în cauza de faţă.

Faţă de soluţia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa, obligaţia dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităţilor necesare constând în emiterea ordinului de salarizare în concordanţă cu dispoziţiile hotărârii judecătoreşti definitive, consecutiv anulării OMJ nr. 571/C/2020, ale cărui prevederi nu respectă această hotărâre.

În consecinţă, criticile şi apărările recurentei-pârâte cu privire la inexistenţa unei norme legale care să confere dreptul reclamantei la sporul de vechime în specialitatea funcţiei, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. În mod corect instanţa de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiul anterior, reprezentând o chestiune litigioasă tranşată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de continuator al Ministerului Justiţiei nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie, limitându-se la reiterarea apărărilor din fond, care au făcut şi obiectul dosarului Tribunalului Dîmboviţa nr. 1030/120/2019.

Prin urmare, Înalta Curte respinge, ca nefondate, criticile pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de continuator al Ministerului Justiţiei, referitoare la greşita reţinere în speţă a puterii lucrului judecat şi la inexistenţa dreptului reclamantei la stabilirea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate şi constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de continuator al Ministerului Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 221 din 25 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de continuator al Ministerului Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 221 din 25 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.