Conflict-of-interest assessment for local councilor upheld; appeal dismissed for lack of merit

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 31 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/09.12.2021, emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate în lucrarea nr. x/10.03.2021, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 83 din 11 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 83 din 11 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că din cuprinsul hotărârii atacate lipsesc considerentele proprii ale instanţei de judecată, fiind preluate ad litteram apărările formulate prin întâmpinare de pârâta Agenţiei Naţionale de Integritate.

Aşadar, din considerentele primei instanţe nu reiese raţionamentul în baza căruia judecătorul a ajuns la soluţia prevăzută în dispozitivul hotărârii, situaţia din urmă fiind asimilată, practic, cu o necercetare a cauzei, hotărârea recurată nerespectând exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în Legea nr. 161/2003, Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 393/2004.

Astfel, pentru a respinge apărările cu privire la nemotivarea Raportului de evaluare nr. x/09.12.2021, prima instanţă a reţinut în mod nelegal că prevederile art. 21 din Legea nr. 176/2010 nu impun inspectorului de integritate obligativitatea de a prezenta argumentele de fapt şi de drept împotriva susţinerilor sale.

Instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că inspectorul de integritate nu trebuie sa facă o analiză a punctului de vedere al persoanei evaluate, ci doar să-l expună.

Aplicând metoda interpretării sistematice a normei juridice, prima instanţă trebuia să constate că lămurirea înţelesului art. 21 din Legea nr. 176/2010 trebuie să se realizeze ţinându-se cont de legăturile sale cu normele juridice care instituie obligativitatea motivării actelor administrative individuale.

În atare situaţie, prima instanţă a ignorat în mod nelegal prevederile art. 296 teza a II-a din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene potrivit cărora actele juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile, iniţiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate.

De asemenea, prima instanţă trebuia să analizeze obligaţiile impuse inspectorului de integritate prin prisma prevederilor art. 41 alin. (1) şi (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În lipsa motivării explicite a Raportului de evaluare nr. x/09.12.2021, posibilitatea atacării în justiţie a acestuia este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat inspectorul de integritate să reţină conflictul de interese.

Cerinţa motivării decurge din necesitatea de a putea fi cunoscute toate elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii Raportului de evaluare nr. x/09.12.2021. În atare situaţie, nemotivarea, ba chiar motivarea insuficientă a raportului atacat în cauză, atrag nulitatea acestuia. În consecinţă, Raportul de evaluare nr. x/09.12.20211 se impune a fi anulat pentru lipsa motivării.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat că analiza existenţei conflictului de interese trebuie realizată prin raportare la prevederile art. 71 din Legea nr. 161/2003 potrivit cărora principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.

Prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 75 din Legea nr. 393/2004 trebuie interpretate prin prisma principiilor prevăzute de art. 71 din Legea nr. 161/2003.

În ceea ce priveşte imparţialitatea, trebuie constatat că H.C.L. Laslea nr. 49/12.12.2018 a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 6 şi art. 9 alin. (9) din O.U.G. nr. 34/2003 şi că aceasta nu avea libertatea deciziei (de a adopta o soluţie dintre mai multe posibile).

Dacă avea obligaţia de a aproba amenajamentul pastoral, adică dacă legea impunea adoptarea hotărârii de aprobare a amenajamentului, nu se poate discuta de încălcarea pricipiului imparţialităţii.

În concluzie, prima instanţă putea să constate că a încălcat principiul imparţialităţii doar dacă avea dreptul sau libertatea de alegere (decizie prin selecţionare în favoarea cuiva sau a ceva).

În ceea ce priveşte integritatea, pentru aceeaşi identitate de raţiune, câtă vreme si-a îndeplinit această obligaţie, respectând prevedrile legale care au stat la baza Expunerii de motive nr. 5918/07.12.2018 privind aprobarea amenajamenlului pastoral, nu se poate afirma că a prejudiciat în vreun fel imaginea publică a funcţiei de consilier local, H.C.L. Laslea nr. 49/12.12.2018 fiind adoptată în temeiul prevederilor art. 6 şi ale art. 9 alin. (9) din O.U.G. nr. 34/2003.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte supremaţia interesului public, recurenta-reclamantă a arătat că trebuie reţinut că amenajamentul pastoral cuprinde circa 1700 de hectare, iar la momentul adoptării H.C.L. Laslea nr. 49/12.12.2018, amenajamentul pastoral se adresa unui număr de circa 100 de crescători de animale de pa raza comunei Laslea.

Având în vedere prevederile legale prezentate anterior, prin obligaţia impusă de prevederile O.U.G. nr. 34/2013 în sarcina Consiliul Local al Comunei Laslea, recurenta-reclamantă a concluzionat că este cât se poate de evident că prin adoptarea H.C.L. Laslea nr. 49/12.12.2018 a fost ocrotit şi realizat interesul public al tuturor crescătorilor de animale de pe raza Comunei Laslea. Mai mult decât atât, prin punerea în aplicarea a amenajamentului pastoral prin H.C.L. Laslea nr. 3/2021 preţul chiriilor a fost majorat.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi că, respectând prevederile legale cu privire la conflictul de interese, reţinute în sarcina sa, s-a abţinut de la dezbaterea si adoptarea H.C.L. nr. Laslea 3/2021.

Recurenta-reclamantă a mai apreciat şi că doar la momentul punerii în aplicare a amenajamentului pastoral putea să anticipeze un eventual interes personal. Până la adoptarea HCL Laslea 3/2021, avea doar obligaţia de a aproba amenajamentul pastoral şi, totodată, aprobarea amenajamentului pastoral prin adoptarea H.C.L. Laslea nr. 49/12.12.2018 nu a născut nici drepturi şi nici obligaţii în patrimoniul său.

Totodată, contrar celor reţinute de prima instantă, faptul ca H.C.L. nr. 49/2018 a avut ca efect doar aprobarea amenajamentului pastoral, nu şi punerea în aplicare a acestuia, are cea mai însemnată relevantă juridică. În consecinţă, o asemenea distincţie între H.C.L. Laslea nr. 49/2018 şi H.C.L. Laslea nr. 3/2021 fiind de natură să excludă interesul patrimonial al acesteia la adoptarea H.C.L. nr. 49/2018.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că Hotărârea Consiliului Local Laslea nr. 49/12.12.2018 a produs efecte juridice, întrucât pe baza amenajamentului pastoral, aprobat prin această hotărâre, fiul acesteia, ar fi încasat subvenţii agricole de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură în baza adeverinţelor nr. x/26.04.2018, nr. y/23.04.2019 şi nr. 1868/15.02.2020 eliberate de Primăria Comunei Laslea.

Astfel, în condiţiile în care adeverinţa nr. x/26.04.2018 a fost emisă înainte de adoptarea H.C.L. nr. 49/49/12.12.2018, acordarea subvenţiilor agricole de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură pentru anul 2018 nu putea fi realizată în temeiul efectelor juridice ale H.C.L. nr. 49/49/12.12.2018.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă a susţinut că, din cuprinsul adeverinţelor nr. x/26.04.2018, nr. y/23.04.2019 şi nr. 1868/15.02.2020 eliberate de Primăria Comunei Laslea, invocate de prima instanţă, nu reiese în niciun mod, nici explicit şi nici implicit, faptul că subvenţiile agricole de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură s-ar acorda în temeiul aprobării amenajamentului pastoral prin H.C.L. nr. 49/49/12.12.2018.

În ceea ce priveşte susţinerea că, prin hotărârea de consiliu local reţinută în raportul de evaluare, s-a creat posibilitatea accesării fondurilor europene, recurenta-reclamantă a reiterat că prin adoptarea H.C.L. Laslea nr. 49/12.12.2018 nu s-a îndeplinit condiţia impusă de art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2013 pentru accesarea fondurilor europene aferente plăţilor pe suprafaţă. Astfel, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 393/2004, aceea ca hotărârile la adoptarea cărora a participat să privească o problemă în legătură cu care ar fi avut un interes personal.

Aplicarea amenajamentului pastoral şi, respectiv, îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2013 s-a realizat prin adoptarea H.C.L. Laslea nr. 3/2021, hotărâre la a cărei deliberare şi adoptare s-a abţinut.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante cu privire la preluarea de către instanţa de fond ad litteram a apărărilor formulate de pârâtă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a dezvoltat propriile argumente logico-juridice raportate la criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, considerentele instanţei de fond fiind coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantei este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

Faptul că recurenta-reclamantă este nemulţumită de raţionamentul instanţei de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat.

Aşadar, instanţa de recurs reţine, pe de o parte, că simpla nemulţumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză şi necontestată de recurent.

În fapt, prin raportul de evaluare contestat în cauză, pârâta Agenţia Naţională de Integritate a reţinut că reclamanta A. a încălcat dispoziţiile art. 70, art. 71 şi art. 77 din Legea nr. 161/2003, coroborate cu prevederile art. 75 lit. a) şi art. 77 din Legea nr. 393/20004 şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, întrucât, în calitate de consilier local, a participat la deliberarea şi adoptarea Hotărârii Consiliului Local Laslea nr. 49/12.12.2018 privind aprobarea amenajamentului pastoral pentru pajiştile din proprietatea privată a comunei Laslea, deşi avea un interes personal de natură patrimonială în problema supusă dezbaterilor consiliului local.

Astfel, s-a reţinut că reclamanta avea posibilitatea să anticipeze că decizia autorităţii publice din care face parte prezintă un beneficiu pentru fiul său, B., având în vedere Contractul nr. x/24.10.2007 privind închirierea suprafeţei de păşune de 31 ha aflată în proprietatea comunei Laslea de către soţul persoanei evaluate C. şi transmisă ulterior societăţii B. Persoană Fizică Autorizată, reprezentată prin B. potrivit Actului adiţional nr. x/16.09.2015 şi Contractul nr. x/03.03.2016, având ca obiect închirierea unei suprafeţe de păşune de 5 ha aflată în domeniul privat al comunei Laslea de către B. Persoană Fizică Autorizată.

Aşadar, acest interes este concretizat prin faptul că fiul reclamantei, B. a încasat, în baza Adeverinţelor nr. x/26.04.2018, nr. y/23.04.2019 şi nr. 1868/15.02.2020 eliberate de Primăria Comunei Laslea, din exploatarea suprafeţelor de pajişte închiriate, ce servesc la păşunatul animalelor, în calitate de comerciant persoană fizică - reprezentant al B. Persoană Fizică Autorizată, subvenţii agricole de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Prin sentinţa recurată, acţiunea privind anularea raportului de evaluare a fost respinsă, reclamantul reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 70, art. 71 şi art. 77 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 393/2004, precum şi ale art. 46 din Legea nr. 215/2001, sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar reţine că motivul de nelegalitate ce vizează motivarea în fapt şi în drept a raportului de evaluare contestat în cauză este nefondat.

Analizând conţinutul raportului de evaluare contestat, în mod corect instanţa de fond a constatat că acest act administrativ cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute la art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, legiuitorul nu a impus o formă prestabilită a raportului de evaluare, autoritatea pârâtă fiind obligată doar la prezentarea unor elemente identificabile şi verificabile, care să justifice concluziile la care Agenţia Naţională de Integritate a ajuns, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte.

Faptul că, în cauză, inspectorul de integritate a considerat în continuare, după exprimarea punctului de vedere al persoanei evaluate, că sunt elemente în sensul existenţei unei situaţii de conflict de interese, nu poate conduce la concluzia că, procedându-se la emiterea raportului de evaluare, nu s-ar fi valorificat argumentele persoanei evaluate exprimate prin punctul de vedere formulat în scris şi înregistrat la Agenţia Naţională de Integritate, în condiţiile în care, la emiterea acestuia, inspectorul de integritate trebuie să coroboreze argumentele formulate de persoana evaluată cu datele şi informaţiile comunicate de autorităţile şi instituţiile publice.

În acest context, instanţa de recurs are în vedere şi că, pe de o parte, validitatea raportului de evaluare nu este condiţionată de redarea în întregime a punctului de vedere formulat de persoana evaluată, iar pe de altă parte, că autoritatea intimată nu era obligată să îşi însuşească acest punct de vedere, fiind obligată să procedeze la motivarea actului administrativ în fapt şi în drept şi să reţină argumentele juridice care susţin decizia administrativă, inspectorul de integritate fundamentându-şi concluziile pe ansamblul actelor aflate la dosarul administrativ de evaluare.

Prin urmare, se reţine că intimata-pârâtă a furnizat în cuprinsul actului contestat suficiente elemente care să permită atât beneficiarului actului să înţeleagă raţionamentul organului emitent, cât şi instanţei de contencios administrativ să efectueze controlul judiciar, precum şi faptul că persoanei evaluate nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, atâta timp cât procedura de evaluare, de informare şi de invitare a acestuia pentru a prezenta punctul său de vedere a fost pe deplin îndeplinită şi respectată în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 176/2010 cu modificările şi completările ulterioare.

Din această perspectivă, indicând în mod punctual, succint şi într-o ordine logică împrejurările care susţin concluzia existenţei în concret a conflictului de interese în care s-a aflat reclamanta, cu trimitere expresă la reglementările aplicabile, apare lipsit de relevanţă faptul că raportul de evaluare contestat nu conţine o prezentare în extenso a motivelor pentru care nu au fost reţinute argumentele reclamantei invocate în punctul său de vedere.

De altfel, în acest sens este şi jurisprudenţa CJUE care, în cauzele C 41/1996 şi C 367/1995, a statuat că amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, fiind necesar numai ca motivarea să fie adecvată actului emis şi să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, cerinţă pe care instanţa de control judiciar o apreciază îndeplinită în cauză, chiar dacă reclamanta nu este de acord cu considerentele organului emitent.

Totodată, în cauza dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a înţeles să îşi exercite dreptul de a contesta raportul de evaluare la instanţa de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 176/2010, astfel că nu s-ar putea reţine încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) şi ale art. 47 din Cartea Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Criticile privind greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 70, art. 71 şi art. 77 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, ale art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 393/2004, precum şi ale art. 46 din Legea nr. 215/2001, sunt nefondate.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, "Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative".

Conform art. 77 din Legea nr. 161/2003, "Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii locali şi judeţeni sunt prevăzute la art. 46 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

În conformitate cu prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare în perioada de referinţă, "Nu poate lua parte la deliberare şi adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local (…)", iar potrivit art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 393/2004, în forma în vigoare la data de referinţă, "Aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv"; "Consilierii judeţeni şi consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea şi adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii".

Aleşi locali, în sensul art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt consilierii locali şi consilierii judeţeni, primarii, primarul general al municipiului Bucureşti, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene.

Se observă că, diferit de art. 76 din Legea nr. 161/2003 care se referă la "un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I", art. 75 din Legea nr. 393/2004 arată că "aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru soţ, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv (…)".

Aşadar, sfera conflictului de interese definit de această din urmă lege este mai largă.

Instanţa de recurs reţine că textul normei juridice trebuie interpretat în primul rând, din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului şi al reglementărilor, a fost acela de prevenire a corupţiei, urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să a adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese, raţiunea fiind aceea de a garanta principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei decizionale şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, prin sancţionarea situaţiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

Înalta Curte reţine că problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză este aceea a identificării cu certitudine a elementelor care se circumscriu în ipotezele reţinute de legiuitor în textele legale anterior enunţate.

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în şedinţa din data de 12 decembrie 2018, în urma votului exprimat de consilierii care au participat la vot, inclusiv şi de recurenta-reclamantă, a fost aprobat proiectul de hotărâre privind aprobarea amenajamentului pastoral pentru pajiştile din proprietatea privată a comunei Laslea.

Situaţia de fapt este necontestată în cauză, respectiv că la momentul intervenirii pretinsului conflict de interese reclamanta exercita funcţia de consilier local al comunei Laslea, judeţul Sibiu, existenţa Contractului nr. x/24.10.2007 privind închirierea suprafeţei de păşune de 31 ha aflată în proprietatea comunei Laslea de către soţul persoanei evaluate, C. şi transmisă ulterior societăţii B. Persoană Fizică Autorizată, reprezentată prin B. potrivit Actului adiţional nr. x/16.09.2015 şi a Contractului nr. x/03.03.2016, având ca obiect închirierea unei suprafeţe de păşune de 5 ha aflată în domeniul privat al comunei Laslea de către B. Persoană Fizică Autorizată, aflate în derulare, precum şi faptul că a fost prezentă la şedinţa de Consiliu Local din data de 12 decembrie 2018 în care a fost votată Hotărârea nr. 49/12.12.2018.

Raportat la dispoziţiile legale anterior enunţate şi la împrejurările de fapt reţinute de prima instanţă, în sensul că recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a anticipa faptul că adoptarea Hotărârii nr. 49/12.12.2018 privind aprobarea amenajamentului pastoral pentru pajiştile din proprietatea privată a comunei Laslea, ar reprezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru fiul său, care avea în derulare contracte de închiriere pentru mai multe suprafeţe de păşune, în mod legal a concluzionat prima instanţă că Raportul de evaluare nr. x/09.12.2021 reflectă aplicarea corectă a legii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante privind efectele Hotărârii nr. 49/12.12.2018, instanţa de recurs reţine că, pe de o parte, este evident că pentru a fi aplicat un amenajament pastoral, acesta trebuie mai întâi să fie aprobat, aceasta fiind ordinea cronologică a procedurilor impuse de O.U.G. nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente, iar pe de altă parte, este fără echivoc că această hotărâre a produs efecte juridice, întrucât pe baza amenajamentului pastoral astfel aprobat, fiul recurentei-reclamante a putut să încaseze în continuare de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură subvenţiile agricole de pe urma exploatării suprafeţelor de păşune ca urmare a derulării contractelor de închiriere al căror beneficiar era.

De altfel, instanţa de control judiciar precizează că textele legale menţionate nu introduc distincţii şi că orice act care intră în exercitarea atribuţiilor funcţiei/demnităţii publice, indiferent că acesta produce singur sau în corelaţie cu alte acte ale administraţiei publice efectul decizional, intră sub incidenţa reglementării referitoare la prevenirea conflictului de interese.

Contrar susţinerilor recurentei, în definirea conflictului de interese, legiuitorul nu a distins după cum actele juridice emise ori încheiate sunt sau nu rezultat al unor operaţiuni administrative prealabile ori al unor acte premergătoare, situaţia de conflict de interese putând fi reţinută în oricare din ipoteze, atât timp cât se verifică condiţiile ce pot fi deduse din conţinutul art. 70 al Legii nr. 161/2003, referitoare la existenţa unui interes de natură patrimonială şi a posibilităţii de influenţare a modului de îndeplinire, cu obiectivitate, a atribuţiilor aferente funcţiei elective.

Cât priveşte argumentul recurentei-reclamante, potrivit căruia aceasta nu avea libertatea deciziei, având obligaţia legală de a aproba amenajamentul pastoral, acesta nu poate conduce la o exonerare a alesului local de obligaţia legală de aducere la cunoştinţa Consiliului Local a potenţialului conflict de interese în care s-ar afla prin exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei publice deţinute. Neprocedând în acest fel, recurenta a ales să se poziţioneze în sfera conflictului de interese, fără însă a se putea prevala de respectarea obligaţiei legale de a participa la şedinţele Consiliului Local în ceea ce priveşte interdicţia instituită prin prevederile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 393/2004.

Mai reţine Înalta Curte şi că în ipoteza în care domeniul vizat de hotărârile de consiliu este obligatoriu a fi reglementat de către consiliul local, neexistând aşadar marja de apreciere specifică analizei de oportunitate uzitate de autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale, rămâne în fiinţă obligaţia de abţinere a alesului local care anticipează un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.

Administraţia publică locală are dreptul şi capacitatea efectivă de a soluţiona şi de a gestiona pajiştile proprietate publică şi privată a localităţii, în interesul colectivităţii locale pe care o reprezintă, pe criterii obiective şi nediscriminatorii, în condiţiile legii.

În acest context se are în vedere şi că tocmai în vederea respectării principiilor enumerate în art. 71 din Legea nr. 161/2003 ca stând la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice, şi anume "imparţialitate, integritate, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public", în raport de textele de lege anterior citate, aceasta trebuia să respecte obligaţia privind interdicţia participării la deliberarea şi adoptarea hotărârilor consiliului local, care este una generală, ce survine ori de câte ori se conturează existenţa unui posibil interes de natură patrimonială al alesului local, în chestiunile supuse dezbaterii. Totodată, se observă că dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu stabilesc, ca şi condiţie, o influenţă demonstrată în îndeplinirea atribuţiilor demnitarului/funcţionarului public ce are un interes personal de natură patrimonială, ci doar existenţa posibilităţii ca interesul personal să influenţeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor persoanei în cauză.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cazul în care alesul local ar participa la dezbaterile asupra chestiunilor în care are un interes personal de natură patrimonială, acesta ar putea influenţa decizia adoptată, prin luarea cuvântului şi/sau prin combaterea poziţiei exprimate de ceilalţi participanţi la dezbateri, şi, astfel, ar fi invalidat scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea conflictului de interese.

Nici faptul că prin punerea în aplicare a amenajamentului pastoral preţul chiriilor aferente Contractului nr. x/24.10.2007 şi Contractului nr. x/03.03.2016 a fost majorat nu este relevant în cauză, în condiţiile în care dispoziţiile legale care reglementează conflictul de interese de natură administrativă se raportează doar la prefigurarea folosului material şi la caracterul potenţial al acestuia (art. 75 din Legea nr. 393/2004 utilizează termenii "să anticipeze" şi "ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj"), iar nu la obţinerea unui rezultat favorabil beneficiarului.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 10 din O.U.G. nr. 34/2013, în forma în vigoare în perioada de referinţă, se reţine că aplicarea amenajamentului pastoral era obligatorie începând cu anul 2019, constituind condiţie, introdusă de art. 10 din Legea nr. 44/2018 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente şi pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru accesarea de către utilizatorii de pajişti a fondurilor europene aferente plăţilor pe suprafaţă.

În acest context, autoritatea pârâtă şi instanţa de fond au reţinut în mod corect faptul că în exercitarea funcţiei de consilier local reclamanta avea obligaţia de a adopta o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese şi să dea dovada unei atitudini neutre, imparţiale şi obiective faţă de interesele sale de orice natură, fiindu-i interzis să participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei de autoritate, care produce anumite beneficii pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condiţiile existenţei conflictului de interese în persoana reclamantei, astfel că raportul de evaluare care consacră o atare stare de fapt şi de drept este legal, iar hotărârea instanţei de fond care-l validează este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 83 din 11 aprilie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.