EU accommodation costs stay ineligible where authority paid hotel directly instead of advancing indemnity to delegates; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 01 martie 2021, reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat anularea Notificării x/03.08.2020 privind solicitarea returnării unor cheltuieli declarate neeligibile pentru proiectul "Vizita de lucru şi prezentare a modelului de bună practică al României privind Convenţia de la Istanbul", finanţat prin Fondul pentru relaţii bilaterale la nivelul programului "JUSTIŢIE", emisă de Ministerul Justiţiei şi exonerarea de la plata sumei de 3.689,46 RON, reprezentând cheltuieli neeligibile.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2004 din 22 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2004 din 22 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că sentinţa instanţei de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, fapt ce a dus la o incorectă evaluare a situaţiei de fapt raportat la cheltuielile decontate în cadrul proiectului.

Astfel, prima instanţă se află într-o eroare cu privire la interpretarea art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 518/1995, raportat la situaţia ce face obiectul cererii de chemare în judecată, cheltuielile aferente deplasării nefiind suportate de partenerul extern, în fapt acesta acordând un buget nerambursabil acesteia, în vederea gestionării, decontării şi justificării cheltuielilor angajate.

Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că situaţia existentă nu trebuie confundată cu situaţia în care partenerul extern ar fi asigurat şi plătit direct serviciile de cazare pentru delegaţia A., situaţie în care, în mod corect, delegaţii ar fi trebuit să beneficieze doar de decontarea cheltuielilor de transport şi de diurnă.

Aceasta a reiterat situaţia de fapt şi a susţinut că, faptul că valoarea facturii serviciilor de cazare, ce au fost asigurate de operatorul economic, a fost mai mică decât cuantumul indemnizaţiei pentru cazare cuvenit fiecărui membru al delegaţiei, în conformitate cu Anexa privind cuantumul cheltuielilor de cazare menţionată în H.G. nr. 518/1995, respectiv suma de 150 euro pe noapte/persoană, nu poate justifica neacordarea unui drept legal cuvenit personalului trimis în străinătate în condiţiile Hotărârii de Guvern mai sus amintite.

În situaţia dată, este vorba despre sume fixe acordate în temeiul prevederilor legale (un plafon care nu poate fi depăşit) şi care, potrivit legii, nu presupun prezentarea unor facturi pentru decontare ulterioară, iar această procedură, este general valabilă, respectată şi aplicată la nivelul tuturor instituţiilor din sfera administraţiei publice centrale, inclusiv la nivelul Ministerului Justiţiei.

Nu în ultimul rând trebuie avut în vedere faptul că, în situaţia în care, transferul bugetului ar fi fost realizat în timp util, astfel încât membrii delegaţiei să poată primi în avans suma reglementată prin H.G. nr. 518/1995 în vederea asigurării indemnizaţiei de cazare, aceştia ar fi avut posibilitatea să plătească pentru serviciile de cazare o sumă mai mică decât cuantumul de 150 euro reglementat prin lege, nefiind obligaţi să prezinte dovada plăţii.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat că este irelevant aspectul cu privire la valoarea mai mică a facturii, sub nicio formă neputându-se lua în calcul ipoteza unei îmbogăţiri fără just temei a delegatului, aşa cum susţine pârâtul, în caz contrar, putându-se considera că absolut tot personalul trimis în străinătate în condiţiile H.G. nr. 518/1995 poate fi acuzat de îmbogăţire fără just temei, în situaţia în care plăteşte pentru cazare o sumă mai mică decât cea menţionată în Anexa privind cuantumul cheltuielilor de cazare menţionată în H.G. nr. 518/1995 şi a apreciat că prezenta speţă se situează în sfera de aplicabilitate a principiului de drept "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-reclamantă invocă exclusiv motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), din perspectiva ipotezei privind motivele străine de natura cauzei, criticile formulate de aceasta privesc, în concret, modul de aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, astfel că le va analiza şi din această perspectivă.

Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

În speţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare. Faptul că recurenta - reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Considerentele instanţei de fond sunt coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantei este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

Astfel, hotărârea instanţei de fond este motivată şi motivarea priveşte în mod principal prevederile H.G. nr. 518/1995, act normativ invocat chiar de reclamantă în susţinerea acţiunii. Este evident că reglementarea cuprinsă în H.G. nr. 518/1995 este determinantă în soluţionarea cauzei, obiectul acestei reglementări constituindu-l regimul drepturilor şi obligaţiilor personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.

Or, nu poate fi reţinut în cauză că motivele cuprinse în considerentele hotărârii sunt străine de natura cauzei, atât timp cât instanţa de fond s-a aplecat tocmai asupra actelor normative şi argumentelor invocate, pe de o parte de reclamant prin acţiune şi, pe de altă parte, de pârât prin întâmpinare. Faptul că recurenta-reclamantă este nemulţumită de raţionamentul instanţei de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat.

De altfel, pentru a fi incidentă această ipoteză prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., era necesar ca hotărârea primei instanţe să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Aşa cum a constatat anterior, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care a fost soluţionată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Adresa nr. x/20.08.2019, reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi a transmis pârâtului aplicaţia "Working visits and showcase Romania on Instanbul Convention" prin care a precizat că estimarea costurilor aferente indemnizatiei de deplasare s-a făcut în baza baremelor prevăzute în anexa la H.G. nr. 518/1995, indemnizaţia de călătorie prima categorie fiind egală cu indemnizaţia de cazare de 150 euro/zi/persoană şi indemnizaţia zilnică de 35 euro/zi/persoană.

La data de 27 august 2019, între părţi s-a încheiat contractul de finanţare pentru implementarea proiectului "Vizită de lucru şi prezentare a modelului de bună practică al României privind Convenţia de la Istanbul", având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile pentru implementarea acestui proiect.

Prin Notificarea nr. x/03.08.2020, emisă de Ministerul Justiţiei, reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi a fost informată cu privire la declararea ca neeligibilă a sumei de 3.689,46 RON reprezentând cheltuieli pentru proiectul "Vizită de lucru şi prezentare a modelului de bună practică al României privind Convenţia de la Istanbul" nr. 6/71323/2019/27.08.2019 finanţat prin Fondul pentru relaţii bilaterale la nivelul programului Justiţie.

În cuprinsul acestei notificări pârâtul a menţionat că, în urma analizei documentelor de suport ale participanţilor la cea de a 3-a Conferinţă Europeană privind violenţa domestică, eveniment ce a avut loc în perioada 1-4 septembrie 2019 s-a constatat încălcarea H.G. nr. 518/1995, întrucât pentru cazarea participanţilor, rezervarea şi plata au fost efectuate de unitatea trimiţătoare. Această cheltuială nu mai putea fi considerată indemnizaţie de cazare pentru a fi aplicat baremul din H.G. nr. 518/1995, nefiind acordată sub formă de avans, decontul realizându-se în baza cheltuielilor reale.

Prin Adresa nr. x/21.08.2020, reclamanta a contestat această notificare, motivând că au fost respectate prevederile contractuale şi dispoziţiile H.G. nr. 518/1995, cazarea, rezervarea şi plata fiind efectuate de către unitatea trimiţătoare, în conditiile în care contractul cu nr. x/571323/27.08.2019 s-a semnat la data de 27 august 2019, iar plecarea efectivă a membrilor delegaţiei era iminentă şi s-a realizat la data de 03 septembrie 2019, fără a exista sub nicio formă posibilitatea realizării demersurilor pentru a se asigura transferul sumelor necesare pentru derularea proiectului şi acordării indemnizaţiei de cazare sub formă de avans.

La data de 01 septembrie 2020, pârâtul a emis Adresa nr. x/2018, prin care a respins contestaţia reclamantei, comunicând acesteia că, în urma analizei documentelor, s-a constatat că pentru cazare, pentru toţi participanţii la Conferinţa din Norvegia, rezervarea şi plata au fost efectuate de unitatea trimiţătoare, iar această cheltuială nu mai poate fi considerată indemnizaţie de cazare conform H.G. nr. 518/1995, nefiind acordată în valută sub formă de avans, decontul realizându-se în baza cheltuielilor reale, respectiv facturile de cazare emise de B. S.R.L.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, sunt nefondate.

Potrivit art. 5 alin. (1) A lit. b) din H.G. nr. 518/1995, personalului trimis în străinătate i se acordă o indemnizaţie zilnică în valută primită pe perioada delegării şi detaşării în străinătate, denumită indemnizaţie de deplasare, compusă dintr-o sumă zilnică, denumită diurnă, în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şi a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea şi o sumă zilnică, denumită indemnizaţie de cazare, în limita careia personalul trebuie să îşi acopere cheltuielile de cazare. Prin cheltuieli de cazare se înţelege, pe lângă tarifele sau chiria plătite, şi eventualele taxe obligatorii pe plan local, precum şi costul micului dejun, atunci când acesta este inclus în tarif.

Art. 12 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 prevede că "(1) Sumele în valută cuvenite personalului, în condiţiile stabilite prin prezenta hotărâre, se acordă sub formă de avans".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor legale anterior menţionate, raportat la situaţia de fapt reţinută prin actele administrative contestate, rezultă că indemnizaţia de cazare se acordă în avans, la plecarea în delegaţie, legea instituind practic prezumţia că aceasta este utilizată pentru asigurarea cazării, funcţie de baremele prevăzute de anexă. Or, în cazul de faţă, sumele au fost achitate de recurenta-reclamantă pe bază de decont, conform cheltuielilor reale efectuate în baza facturilor fiscale seria x din 27 august 2019 .

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauză nu poate fi ignorat faptul că cheltuielile de cazare nu au fost suportate de personalul care a făcut parte din delegatia care a reprezentat România la Conferinţa Europeană privind violenţa domestică, eveniment ce a avut loc la Oslo, în perioada 1-4 septembrie 2019, pentru ca acesta să fie îndreptăţit la plata sumei integrale de 150 euro/zi persoană, ci din bugetul autorităţii publice reclamante, prin intermediul unui operator economic de profil - societatea B. S.R.L., situaţie de fapt care nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) A lit. b) din H.G. nr. 518/1995.

Totodată, nu poate fi apreciat ca irelevant aspectul cu privire la valoarea mai mică a facturii, în condiţiile în care potrivit contractului de finanţare, la Capitolul 3 - Bugetul şi cheltuieli eligibile se stipulează la art. 3.3:

"...Cheltuielile sunt considerate ca fiind efectuate atunci când acestea au fost facturate şi plătite, iar bunurile/serviciile/lucrarile au fost livrate/prestate".

În consecinţă, în mod corect a constatat instanţa de fond ca fiind legală conduita pârâtului Ministerul Justiţiei, care, în urma verificării cheltuielilor declarate de reclamantă, a autorizat numai cheltuielile de transport şi diurna şi a solicitat returnarea cheltuielilor de cazare având în vedere că acestea au caracter nejustificat, câtă vreme plata cazării participanţilor la conferinţă s-a efectuat de autoritatea publică reclamantă, în condiţiile anterior reţinute, şi nu de către aceste persoane.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) Cod .procedură civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi împotriva sentinţei civile nr. 2004 din 22 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.