Tax assessment annulled and remanded for retrial due to appellate court's failure to provide own reasoning on corporate income tax, excise, and VAT deductions.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Inspecţia Fiscală, a solicitat anularea Deciziei nr. 576 din 16.03.2016, a Deciziei de impunere nr. FPH 24-28.01.2015, a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 641 din 02 februarie 2015, a procesului-verbal nr. x din 01 octombrie 2014, precum şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 28 ianuarie 2015.

La termenul de judecată din data de 2 februarie 2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale şi prin sentinţa nr. 213 din data de 2 februarie 2017 a admis această excepţie şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 119 din 30 mai 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/2.02.2015 şi a respins, ca inadmisibil, acest capăt de cerere; a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 119 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acţiunii formulate şi acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 5025 din 08 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 119 din 30 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Urmare casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare, aceasta a fost înregistrată sub nr. x/2021 la data de 14 ianuarie 2021, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar prin încheierea de şedinţă din 17 februarie 2021, faţă de considerentele deciziei de casare, s-a dispus introducerea în cauză a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Prahova, în calitate de pârâtă.

4. Hotărârea atacată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 51 din 17 martie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova;

- a anulat în parte Decizia nr. 576/16.03.2016 privind soluţionarea contestaţiei;

- a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/28 ianuarie 2015, precum şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.01.2015, emise de DGRFP-Prahova, în sensul că înlătură obligaţia fiscală, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 462 441 RON şi accesoriile aferente, obligaţia fiscală reprezentând accize 759.633 şi accesoriile aferente;

- a menţinut în parte obligaţia fiscală de plată, reprezentând TVA, în cuantum de 297.726 RON şi accesorii în cuantum de 25.011 RON şi a respins în rest acţiunea, majorând onorariu expert cu 4.400 RON.

5. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 51 din 17 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti.

5.1. Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii în tot a contestaţiei formulate.

Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut că din răspunsul la obiectiuni rezultă faptul că poziţia expertului, însuşită integral de instanţa de fond, a fost raportată strict la Instructiunile din 2006 emise de Ministerul Finanţelor Publice, însă aceasta a solicitat instanţei de judecată să ia act de faptul că o lacună a legislaţiei de la acel moment nu poate fi imputabilă societăţii comerciale, câtă vreme există la dosarul cauzei toate documentele justificative necesare pentru deducerea TVA de plată.

Deşi a formulat obiecţiuni la expertiza întocmită în cauză cu privire la acest aspect şi că, deşi inclusiv concluziile orale au fost foarte ample raportat la această situaţie, în hotărârea recurată nu se regăseşte nici măcar un singur argument pentru care s-ar fi făcut vinovată pentru faptul că a transportat aceste sape de foraj cu autoturismul propriu şi nu cu un alt transportator care să îi emită CMR.

Aşadar, nu este în măsură să se apere şi să poată critica aceasta concluzie a instanţei de fond, atâta vreme cât nu există nici măcar o propoziţie din care să reiasă raţionamentul instanţei de judecată cu privire la această situaţie concretă cu care se confruntă.

Recurenta-reclamantă a apreciat, totodată, că prin însuşirea punctului de vedere al expertului desemnat, instanţa de judecată a fondului a făcut şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 143 şi art. 133 din Codul fiscal cu completările şi modificările ulterioare, precum şi o interpretare contrară principiului legalităţii prevăzut de art. 4 din Codul de procedura fiscală, precum şi principiului bunei credinţe prevăzut de art. 12 alin. (4) din acelaşi act normativ.

În acest sens, recurenta-reclamantă a învederat şi jurisprudenţa constantă a CJUE potrivit căreia dreptul persoanelor impozabile de a deduce TVA-ul pe care îl datorează constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit de legislaţia Uniunii.

Combaterea fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut şi încurajat de Directiva TVA, iar Curtea a statuat în mod repetat că justiţiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii. În consecinţă, revine autorităţilor şi instanţelor naţionale sarcina de a refuza acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, având în vedere elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv [Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary, C-189/18, EU:C:2019:861, punctul 34).

În opinia sa, beneficiul dreptului de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabileşte, având în vedere elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i-au fost livrate bunurile sau i-au fost prestate serviciile care servesc drept temei pentru a justifica dreptul de deducere, ştia sau ar fi trebuit să ştie că prin achiziţionarea acestor bunuri sau a acestor servicii, participa la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârşită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul acestor livrări sau al acestor prestări [Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary, C-189/18, EU:C:2019:86i, punctul35).

Este sarcina administraţiei fiscale naţionale competente să stabilească, având în vedere elemente obiective şi fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcina nu îi revine, ca acest destinatar ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2015, PPUH Stehcemp, C-277/14, EU:C:2015:719, punctul 50).

În aceste condiţii, rezultă că principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al TVA-ului, în special cele ale neutralităţii fiscale şi securităţii juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezenţa unor simple bănuieli nesusţinute cu dovezi ale administraţiei fiscale naţionale cu privire la realizarea efectivă a operaţiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menţionate, alte elemente care sa probeze realitatea operaţiunilor economice realizate.

Or, a învederat recurenta-reclamantă că i s-a refuzat dreptul de deducere al TVA fără a exista nici măcar un singur indiciu cu privire la o eventuală fraudă fiscală şi fără să existe nici măcar un singur indiciu în sensul că tranzacţia efectuată cu partenerul intracomunitar nu ar fi una reală.

Transportul cu autoturismul propriu este dovedit cu contractul de comodat pentru autoturismul folosit, bonuri de benzină şi facturile fiscale în care este menţionat numărul de înmatriculare al mijlocului de transport.

Nu în ultimul rând, există procesele-verbale de predare primire în care se menţionează locul şi ora livrării, context în care a apreciat că în mod greşit instanţa de judecată a fondului şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de expertul desemnat în cauză, procedând pe cale de consecinţă şi la greşita aplicare a normelor de drept material.

5.2. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti, a a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurentele-pârâte au învederat, în esenţă, că sentinţa recurată nu este motivată conform exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) din CEDO şi, prin urmare, consecinţa firescă este casarea acesteia.

Astfel, considerentele hotărârii sunt reluări ale concluziilor expertului contabil, concluzii pe care le-a atacat prin obiecţiunile formulate.

Soluţia de admitere a acţiunii pentru suma de 462.441 RON, reprezentând impozit pe profit şi suma de 759.633 RON, reprezentând accize, este motivată în cea mai mare parte prin repetarea concluziilor expertului şi nu prin opinia proprie a instanţei, absolutizarea opiniilor expertului şi reluarea acestora de către instanţă echivalând cu o lipsă de motivare a hotărârii, cu atât mai mult cu cât concluziile expertizei sunt total incorecte, aşa cum a indicat inclusiv în obiecţiunile formulate.

Aşadar, în opinia recurentelor-pârâte, prima instanţă a apreciat în mod eronat, raportându-se exclusiv la concluziile expertizei contabile întocmită în cauză şi la jurisprudenţa CJUE, că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat dacă beneficiarul achiziţiei nu deţine documente suplimentare în afară de factură, doar în baza unor simple bănuieli de fraudă din partea administraţiei fiscale, nesusţinute de dovezi.

Recurentele-pârâte au apreciat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material din Codul de procedură fiscală referitoare la dreptul de apreciere al organului fiscal precum şi la forţa probantă a documentelor justificative, respectiv art. 6 alin. (1) şi art. 72 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, în efectuarea inspecţiei fiscale, pe lângă documentele de evidenţă contabilă aparţinând societăţii, organul fiscal este obligat să ia în considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte şi alte mijloace de probă prevăzute de lege.

Recurentele-pârâte au susţinut că din coroborarea articolelor de lege invocate se reţine că legiuitorul a înţeles să condiţioneze deductibilitatea cheltuielilor înregistrate în contabilitate, cât şi deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, de documente justificative care să îndeplinească condiţiile impuse de legislaţia în vigoare, respectiv să furnizeze date exacte despre funizori şi despre operaţiunile economice înscrise în acestea. Legalitatea exercitării dreptului de deducere, atât pentru cheltuieli, cât şi pentru TVA deductibilă aferentă, impune îndeplinirea concomitent a doua condiţii: de fond şi de formă.

Or, în cazul de faţă, referitor la tranzacţiile derulate de A. S.R.L., asa cum s-a menţionat şi în raportul de inspecţie fiscală, societatea nu deţinea în totalitatea cazurilor şi alte documente justificative prevăzute pentru tranzacţiile derulate, în speţă, note de recepţie, documente de transport de la furnizor la beneficiar, documente de provenienţă, garanţie, calitate etc, alte documente care însoţesc bunurile pentru a putea fi identificate.

Totodată, au existat situaţii în care societatea a înregistrat în evidenţa contabilă facturi emise de contribuabili inactivi, documente pe baza cărora a evidenţiat cheltuieli deductibile şi a dedus TVA, încălcând astfel prevederile art. 11 alin. (7) din Codul fiscal.

Având în vedere că Registrul contribuabililor inactivi este publicat pe site-ul ANAF, societăţile au obligativitatea de a-si verifica partenerii cu care colaborează, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Recurentele-pârâte au mai arătat şi că, din punct de vedere fiscal, nu este suficientă înregistrarea în evidenţa contabilă şi declararea operaţiunilor economice pe baza unor facturi, ci trebuie dovedită si provenienţa bunurilor înscrise în factură, cu toate documentele de provenienţă prevăzute de lege.

Stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acestui contribuabil a avut drept cauză faptul că nu s-a dovedit în totalitate realitatea operaţiunilor înscrise în facturile înregistrate de societate în evidenţa contabilă.

În jurisprudenţa europeană (Cazul C-255/02 - Halifax & others) orice artificiu care are ca scop esenţial obţinerea de avantaje fiscale, în cazul de faţă diminuarea bazei impozabile cu cheltuieli nedeductibile, concomitent cu diminuarea TVA de plată datorată bugetului de stat, prin operaţiuni ce nu au conţinut economic, va fi ignorat, iar operaţiunile vor fi reîncadrate din punct de vedere fiscal.

Jurisprudenta Curţii Europene de Justiţie recunoaşte statelor membre dreptul de a solicita dovezi pentru demonstrarea posibilităţii contribuabililor de exercitare a dreptului de deducere a TVA. În acest sens, legislaţia comunitară dă statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării dreptului de deducere a TVA, în special în modul în care persoanele impozabile urmează să îşi stabilească acest drept (Cazul C-85/95 John Reisdorf - paragraful 29).

Astfel, în susţinerea constatărilor s-a avut în vedere atât prevalenţa conţinutului economic al situaţiilor relevante din punct de vedere fiscal, respectiv art. 14 alin. (1) şi alin. (2) Codul de procedură fiscală, cât şi prevederile art. 15 şi cele ale art. 55 privind mijloacele de probă.

În concluzie, recurentele-pârâte au considerat că atât expertul contabil, cât şi instanţa de fond au făcut o interpretare şi o aplicare greşită a tuturor textelor de lege anterior menţionate, împrejurare care se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2022, recurentele-pârâte au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de recurentele-pârâte, ca neîntemeiat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt întemeiate.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că, în speţă, considerentele hotărârii recurate reprezintă o redare a concluziilor expertului desemnat, preluate selectiv din raportul de expertiză contabilitate/fiscalitate efectuat în cauză, instanţa omiţând să răspundă în mod efectiv susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi apărărilor formulate pe cale de întâmpinare.

Procedând de o asemenea manieră, instanţa de fond nu a respectat nici dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, respectiv de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinţei recurate nu se regăsesc argumente care să susţină soluţia pronunţată.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanţa la soluţia pronunţată şi care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti într-un mod care să corespundă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi exigenţelor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Or, preluarea în considerentele hotărârii recurate doar a concluziilor expertului desemnat din raportul de expertiză întocmit în cauză, fără prezentarea raţionamentului propriu, respectiv a considerentelor logice şi juridice ce au fundamentat soluţia din dispozitivul hotărârii, nu poate fi considerată că răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile în care aceasta nu poate răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Raportul de expertiză fiscal-contabilă efectuat în temeiul art. 336 din C. proc. civ. conţine numai o opinie de specialitate a expertului asupra aspectelor fiscal contabile ale cauzei, opinie pe care instanţa trebuia să o examineze în raport cu toate elementele probatorii şi cu toate circumstanţele cauzei pentru a le da încadrarea juridică, în caz contrar neputându-se vorbi despre o cercetare judecătorească efectivă a fondului raportului juridic litigios.

Constată instanţa de control judiciar că o asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentinţe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest sens, se au în vedere şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 79 din 05 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cu care în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea criticilor din cererile de recurs care se circumscriu motivului de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Totodată, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va proceda la analizarea documentelor depuse în vederea justificării deducerii TVA de plată în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene în materie, respectiv hotărârile pronunţate în Cauza C-84/09, Cauza C-430/09, Cauza C-273/11 - Mecsek-Gabona, Cauza C-184/05 - Twoh International şi Cauza C-409/04.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 51 din 17 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 51 din 17 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2023.