Compensation for unauthorized use of overpaid subsidy funds; commencement of limitation period under Art. 19 Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.02.2022 pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.I.R. Bucureşti, obligarea acestuia la plata de despăgubiri la nivelul dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 180.575,71 RON, calculate potrivit art. 3 alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1.030.428,31 RON, pentru perioada 16.01.2018 - 12-10.2021, executată necuvenit în baza titlului executoriu constând în Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, anulat în parte prin sentinţa civilă nr. 2929/12.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă la data de 20.02.2020, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar, în subsidiar, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 38.487,42 RON, calculate potrivit art. 42 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 şi art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1.030.428,31 RON, pentru perioada 16.02.2018 - 12.10.2021, executată necuvenit în baza titlului executoriu constând în Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, anulat în parte prin sentinţa civilă nr. 2929/12.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă la data de 20.02.2020 ca urmare a pronunţării deciziei nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pârâtul A.F.I.R. Bucureşti a formulat întâmpinare, invocând excepţiile prescrierii dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acesteia.

Prin sentinţa nr. 130/CA din 13.04.2022, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, iar prin sentinţa nr. 107 din 14.07.2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr. 4762/19.10.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi s-a respins pe acest considerent cererea formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul A.F.I.R. Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată este nelegală, aceasta fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, admiţând excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, însă a interpretat în mod greşit că sintagma "termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", prevăzută de alin. (1) al acestui articol, poate fi interpretată şi în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când paguba era determinabilă.

Consideră că în acest mod instanţa de fond a adăugat la lege, câtă vreme dispoziţia legală în discuţie prevede că doar la momentul când prejudiciul este determinat, şi nu determinabil, începe să curgă termenul de prescripţie.

De altfel, această chestiune a fost tranşată prin Decizia nr. 22/2019 din data de 24.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii în dosarul nr. x/2019, prin care s-a statuat că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

De asemenea, arată că în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, soluţionat definitiv prin decizia nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea parţială a actului administrativ nelegal, fără a se dispune şi obligarea AFIR la restituirea sumelor achitate în plus de către reucrenta-reclamantă faţă de suma real datorată cu titlu de accesorii.

Având în vedere ca AFIR nu i-a restituit de bunăvoie sumele achitate în plus, recurenta-reclamantă a formulat acţiune pentru obligarea intimatei la restituire, care a fost soluţionată definitiv la data de 09.02.2021, prin decizia nr. 169/09.02.2021, dată în recurs către de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2020.

Recurenta-reclamantă susţine că abia la aceasta dată a devenit certă obligaţia de restituire a AFIR, însă întinderea exactă a prejudiciului i-a fost cunoscută doar la data de 12.10.2021, când AFIR a restituit integral sumele executate în plus, cu titlu de accesorii, faţă de suma real datorată.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 (RIL), termenul de prescripţie a început să curgă la data de 12.10.2021, recurenta a putut cunoaşte intinderea prejudiciului, ori cel mai devreme la data de 09.02.2021, când obligaţia de restituire a devenit certă prin stabilirea de către instanţă a sumei de restituit şi a obligaţiei de restituire.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

Consideră că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material incidente, reţinând că la data formulării acţiunii, 08.02.2022, intervenise deja prescripţia dreptului material la acţiune, prin împlinirea termenului d e1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 5 mai 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.I.R. Bucureşti, obligarea acestuia la plata de despăgubiri la nivelul dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 180.575,71 RON, calculate potrivit art. 3 alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1.030.428,31 RON, pentru perioada 16.01.2018 - 12-10.2021, executată necuvenit în baza titlului executoriu constând în Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, anulat în parte prin sentinţa civilă nr. 2929/12.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă la data de 20.02.2020, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar, în subsidiar, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 38.487,42 RON, calculate potrivit art. 42 alin. (2) şi (4) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 şi art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosinţă a aceleiaşi sume.

Prima instanţă a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, invocată de pârât şi a respins pe acest considerent cererea formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul A.F.I.R. Bucureşti, reţinând în esenţă că la data de 20.02.2020, când a fost pronunţată decizia definitivă nr. 1045 a Î.C.C.J., reclamantul a luat cunoştinţă de faptul că a fost lipsit nelegal de folosinţa sumei de 1.030.428,31 RON, care a fost executată în plus de către pârât faţă de suma real datorată cu titlu de accesorii, iar din acest moment, reclamanta a cunoscut cu certitudine întinderea pagubei, reprezentând dobânda legală aferentă sumei precizate anterior, suportate până la data de 20.02.2020, sens în care a reţinut că termenul de prescripţie de un an al dreptului material la acţiune pentru obligarea pârâtului la plata despăgubirilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la data de 20.02.2020, împlinindu-se la data de 20.02.2021.

Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă termenul de prescripţie, instanţa de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului şi conţinutului art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul Deciziei nr. 22/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă de către Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a dosarului nr. x/2020, în care s-a pronunţat decizia nr. 169 din 09.02.2021, prin care s-a respins ca neîntemeiat recursul declarat de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, fiind menţinută sentinţa nr. 339/2020 a Tribunalului Vaslui, prin care a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 466.415,6 RON, reprezentând accesorii stabilite la debitul iniţial şi achitate suplimentar.

Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă şi susţinerilor intimatei-pârâte AFIR, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 1045/20.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte recursul formulat de reclamanta A. S.A., s-a casat în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, s-au anulat deciziile nr. 39290/23.10.2015 şi nr. 44289/26.11.2015 cu privire la modul de calcul, în sensul că suma de 769.646 RON va fi dedusă începând cu data de 05.12.2010, fără a se stabili suma la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită la restituire pentru accesoriile achitate suplimentar.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din acelaşi act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanţă.

Termenul de prescripţie de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data cunoaşterii neîndoielnice a prejudiciului, al cărei cuantum a fost stabilit în urma soluţionării dosarului nr. x/2020, întrucât în acest dosar s-a stabilit cuantumul sumei pe care intimata-pârâtă a trebuit să o restituie către recurenta-reclamantă, reprezentând accesorii stabilite la debitul iniţial şi achitate suplimentar, pentru care aceasta din urmă a solicitat acordarea de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiţii, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 08.02.2022, conform plicului de corespondenţă de la dosarul Tribunalului Vaslui, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condiţiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptăţită la restituire.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privinţa momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.