Applicability of statutory veterinary service allowance in absence of required methodological norms during legislative gap
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice admitted the principal appeal and remanded the case for a new hearing on the merits, ruling that the veterinary medical cabinet prevailed against the national sanitary authority’s refusal to pay; the cross-appeal by the authority regarding its lack of passive standing was dismissed, confirming its proper standing as the budgeting authority. The dispute involved a challenge to the administrative refusal to pay a statutory monthly allowance of 10,000 RON for veterinary services performed under a concession contract between December 16, 2019, and July 24, 2020, during a period where the executive failed to enact required methodological norms. Relying on a subsequent unitary interpretation decision issued by the same Court, which established that the statutory right to payment under Article IV of Law 236/2019 applies even in the absence of methodological norms for that interim period, the Court found that the lower court erred in treating the claim as a mere legitimate expectation rather than a protected asset under Protocol No. 1 of the European Convention on Human Rights, thereby necessitating a re-examination of the claim based on the mandatory legal interpretation that the payment right was not conditional on the enactment of subsequent regulations.
Legislator headnote
AI generatedart. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 248 alin. (4) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 22 din Legea nr. 500/2002, art. 486 C. proc. civ, art. 517 din C. proc. civ; Applicability of statutory veterinary service allowance in absence of required methodological norms during legislative gap: The dispute involved a challenge to the administrative refusal to pay a statutory monthly allowance of 10,000 RON for veterinary services performed under a concession contract between December 16, 2019, and July 24, 2020, during a period where the executive failed to enact required methodological norms. Relying on a subsequent unitary interpretation decision issued by the same Court, which established that the statutory right to payment under Article IV of Law 236/2019 applies even in the absence of methodological norms for that interim period, the Court found that the lower court erred in treating the claim as a mere legitimate expectation rather than a protected asset under Protocol No. 1 of the European Convention on Human Rights, thereby necessitating a re-examination of the claim based on the mandatory legal interpretation that the payment right was not conditional on the enactment of subsequent regulations.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedGrounds for admitting the main appeal and ordering the partial quashing and remand of the appealed judgment.
Grounds for dismissing the cross-appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară Şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A.:
- obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020, conform art. IV alin. (1) din Legea 236/2019;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor datorate lunar, de la data scadentei acestora şi până la data plăţii efective, actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă, de la data scadenţei până la data plăţii efective, având în vedere că prin adresa comunicată de către ANSVSA nu se menţionează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptăţite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplica retroactiv, etc.
Prin sentinţa nr. 233/19.01.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1034/28.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Feteşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1228/02.12.2021 a Judecătoriei Feteşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, fiind constatat conflictul negativ de competenţă.
Prin decizia civilă nr. 330/10.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost stabilită competenţa materială în soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinându-se că se contestă refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a da curs unei cereri privind un drept sau un interes legitim, astfel că devin incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 11.05.2022, sub nr. x/2022.
La termenul de judecată din data de 20.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti a unit cu fondul cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ., excepţiile inadmisibilităţii, a prescripţiei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1260 din 20 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, a prescripţiei şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor;
S-a respins acţiunea formulată de reclamanta Cabinet Medical Veterinar - A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A. şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa - D.S.V.S.A. Ialomiţa, ca neîntemeiată.
3. Căile de atac exercitate în cauză
3.1. Împotriva sentinţei nr. 1260 din 20 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs principal recurentul-reclamant Cabinet Medical Veterinar - A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
În motivarea recursului arată că intimatele nu contestă efectuarea serviciilor sanitare-veterinare, ci fac referire doar la doua aspecte, respectiv: inexistenţa normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 239/2019 şi lipsa resurselor bugetare pentru această perioadă, întrucât ordonatorul principal de credite, ANSVSA, nu a alocat sume.
Arată că obligarea intimatelor la plata sumei de 70.000 RON şi dobânda aferentă se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 236/2019, conform art. IV alin. (1) din actul normativ menţionat.
Susţine că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere că dispoziţiile legale recunosc în favoarea sa dreptul de a primi suma de 10.000 RON/lună, condiţia legală fiind ca recurenta să fie beneficiara unui contract de concesiune pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.
Consideră că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, în condiţiile în care nu a avut în vedere faptul că serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 şi care trebuie să fie remunerate cu suma de 10.000 RON/lună, înainte de apariţia acesteia le efectua gratuit.
Astfel, nelegalitatea hotărârii recurate vizează aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004, fapt ce a condus la coroborarea eronată a acestui text de lege cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.
Susţine că acest ultim text de lege, respectiv modificarea adusă la art. 6 din Anexa 2 prin O.U.G. nr. 117/2020, nu îşi găseşte aplicabilitatea, întrucât nu retroactivează, iar în ceea ce priveşte art. 15 din O.G. nr. 42/2004 acesta nu vizează serviciile noi intermediare pentru care se solicită suma de bani ce face obiectul acţiunii, întrucât Legea nr. 236/2019 nu impune astfel de obligaţii.
Precizează că serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 sunt din categoria de servicii care nu erau plătite până la apariţia acestei legi, iar motivul pentru care nu a eliberat facturi pentru cele 7 luni, până la apariţia O.U.G. nr. 117/2020, care a modificat Legea nr. 236/2019, a fost acela că DSVSA-urile au comunicat să nu elibereze aceste documente, deoarece nu sunt norme metodologice la Legea nr. 236/2019 şi nu pot achita aceste servicii noi.
Menţionează că, întrucât au prestat un serviciu public de care pârâtele au benefîciat, cabinetul medical veterinar este îndreptăţit să primească contravaloarea acestuia, cu atât mai mult cu cât raportul juridic este întemeiat pe un contract scris.
Arată că ANSVSA nu a elaborat normele metodologice nu a fost înştiinţată să suspende activitatea acestor servicii noi până la elaborarea normelor.
Consideră că instanţa de fond în mod greşit nu a admis acţiunea, întrucât nu a făcut distincţie între: serviciile de bază, realizate în conformitate cu prevederile Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelelor, pentru care au fost şi sunt plătiţi conform deconturilor şi facturilor justificative şi în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât şi în baza Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020, şi serviciile noi - intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019, solicitate în prezenta cauză şi fără de care nu este posibilă efectuarea serviciilor de bază.
3.2. Împotriva sentinţei nr. 1260 din 20 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs incident recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A., solicitând admiterea recursului incident şi modificarea în parte a considerentelor şi dispozitivului hotărârii recurate, constatând că respingerea acţiunii reclamantei se justifică inclusiv ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea recursului arată că dovada calităţii procesuale a tuturor părţilor trebuie făcută de cel care sesizează instanţa cu o cerere.
Arată că potrivit art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004 şi pct. 4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1415/2009, Direcţiile sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea A.N.S.V.S.A., finanţate din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, astfel că D.S.V.S.A. Ialomiţa are capacitate procesuală.
Învederează că aspectul că A.N.S.V.S.A. este ordonator principal de credite nu poate avea drept consecinţă participarea acesteia, în calitate de parte, în toate litigiile instituţiilor din subordinea acesteia.
În speţă, Preşedintele A.N.S.V.S.A. este ordonator principal de credite, iar directorul executiv al D.S.V.S.A. Ialomiţa este ordonator terţiar de credite.
Din prevederile art. 20, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002 rezultă că, în cadrul procesului bugetar, A.N.S.V.S.A. repartizează ordonatorilor terţiari de credite, respectiv D.S.V.S.A. Ialomiţa sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget.
Precizează că a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în raport cu împrejurarea că reclamantul are un raport contractual cu D.S.V.S.A. Ialomiţa, căreia îi revine competenţa exclusivă cu privire la îndeplinirea atribuţiilor referitoare la stabilirea şi plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/2020.
Astfel, arată că între instituţiile publice pârâte există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naştere în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, însă prestarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, şi plata lunară, pentru fiecare contract, a sumei de 10.000 RON sunt obligaţiile principale ce rezultă pentru reclamant şi respectiv, pentru pârâta D.S.V.S.A. Ialomiţa din existenţa raporturilor juridice născute prin semnarea, de către acestea, a contractului subsecvent de servicii nr. x/14.10.2019.
Arată că este adevărat că în cadrul procesului bugetar, Preşedintele A.N.S.V.S.A., în calitate de ordonator principal de credite, repartizează ordonatorilor terţiari de credite, cum este şi D.S.V.S.A. Ialomiţa, sumele acordate acestora prin bugetul de stat.
În consecinţă, susţine că dispoziţiile analizate ale art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002 şi ale art. 1 - 4 din O.G. nr. 22/2002 nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenţei unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire ce revine A.N.S.V.S.A. în cazul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice din subordine, cu privire la drepturile izvorâte din O.U.G. nr. 117/22.07.2020, iar simpla calitate a A.N.S.V.S.A. de ordonator principal de credite nu atrage calitatea sa procesuală pasivă într-un litigiu ce decurge din raporturile contractuale stabilite între beneficiarii contractelor pentru efectuarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute la art. III din O.U.G. nr. 117/2020 şi o unitate cu personalitate juridică subordonată subscrisei.
Mai mult, arată că reclamantul nu a făcut nicio dovadă cu privire la existenţa unui raport juridic obligaţional în care A.N.S.V.S.A. să fie subiect pasiv, aşa încât nu poate avea calitate procesuală pasivă.
În concluzie acţiunea este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
4. Apărările formulate în recurs
4.1. Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
Arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. IV şi art. V din Legea nr. 236/2019 şi că elaborarea normelor metodologice nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019.
Mai arată că până la data de 05.02.2020, ANSNSA a procedat la elaborarea proiectului de hotărâre a Guvernului, forma publicată pe site-ul Autorităţii fiind cea rezultată în urma analizării efectuate de către grupurile de lucru constituite la nivelul A.N.S.V.S.A. şi a propunerilor formulate de Colegiul Medicilor Veterinari, în urma întâlnirii cu reprezentanţii acestuia.
Prin adresa nr. x, Ministerul Justiţiei a considerat că, pentru realizarea concesiunii activităţilor sanitar - veterinare publice, este nevoie de introducerea de norme exprese, la nivelul primar de reglementare, respectiv în Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, care să stabilească calificarea juridică a contractului de concesiune, procedura de atribuire aplicabilă, precum şi modalităţile/posibilitatea de contestare a contractului de concesiune.
De asemenea, prin aceeaşi adresă, Ministerul Justiţiei a apreciat că se impune obţinerea avizului şi din partea următoarelor instituţii publice: Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, Consiliul Concurenţei şi Ministerul Afacerilor Externe.
Urmare a observaţiilor formulate de Ministerul Justiţiei, a fost elaborat proiectul O.U.G. nr. 42/2004.
Totodată, în urma observaţiilor formulate de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, prin adresa nr. x/23.06.2020, proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului a fost modificat în sensul că activităţile sanitar - veterinare publice să fie realizate în temeiul unui acord - cadru de servicii pe o durată de 4 ani.
Precizează că, în urma adoptării proiectului de ordonanţă de urgenţă a Guvernului în şedinţa Guvernului din data de 22.07.2020, acesta a devenit Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru sisuranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656/24.07.2020.
Precizează că Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. 21 din O.G. nr. 42/2004) intitulată "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă", reprezintă Normele Metodologice prin care s-au reglementat modalităţile şi condiţiile de acordare a sumei lunare de 10.000 RON/lunar şi fără de care dreptul solicitat de către recurentul-reclamant nu putea fi acordat. Această ordonanţă de urgentă a intrat în vigoare la data de 24.07.2020.
Mai arată că din interpretarea textelor de lege astfel adoptate rezultă că voinţa legiuitorului este în sensul ca suma de 10.000 RON, exclusiv TVA, să fie acordată, din bugetul A.N.S.V.S.A., prin bugetul Direcţiilor Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, beneficiarilor contractelor de concesiune pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020, numai în baza decontului şi a documentelor justificative.
Mai mult, beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau contractelor de servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de suma de 10.000 RON numai dacă aceştia au încheiat, în condiţiile legii, cu D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a muncipiului Bucureşti, un act adiţional la acestea şi numai în baza decontului şi a documentelor justificative prevăzute în Capitolul II - Decontarea activităţilor sanitar-veterinare publice din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. 21 din O.G. nr. 42/2004).
Aşadar, dreptul recurentului-reclamant este un drept sub condiţie, aşa cum în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa fondului, întrucât acordarea sumei de 10.000 RON/lunar este circumscrisă îndeplinirii, de către recurentul-reclamant a obligaţiilor prevăzute la art. 2 şi art. 5 alin. (1) - art. 8 din Capitolul II - Decontarea activităţilor sanitar-veterinare publice din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, or, în speţă nu s-a probat că a fost respectată toată această procedură.
4.2. Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.
Consideră că instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fapt şi a aplicat corect normele de drept material incidente la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care exclusiv contractele de prestări de servicii încheiate cu DSVSA Ialomiţa nu pot constitui fundamentul acordării sumelor de 10.000 RON lunar către reclamant, câtă vreme acesta nu a depus documente justificative care să ateste prestarea în fiecare lună a activităţilor asumate de reclamant.
5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind ulterior amânată la data de 15 noiembrie 2023.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat, iar recursul incident este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
6.1. În ceea ce priveşte recursul principal formulat de recurentul-reclamant Cabinet Medical Veterinar - A.
În cauză, reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară Şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A.: obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, conform art. IV alin. (1) din Legea 236/2019; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor datorate lunar, de la data scadentei acestora şi până la data plăţii efective, actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă, de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat că refuzul pârâtelor de a achita reclamantului suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu puteau să fie puse în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.
S-a mai arătat de către prima instanţă faptul că prevederile art. IV au stabilit cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără să conţină nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului, astfel că dreptul reclamantului nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.
Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, nu există "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci cel mult o speranţă legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.
Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 9/2023, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care privesc problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:
"80. În cauză se constată că este corectă prima orientare jurisprudenţială expusă în cadrul paragrafului 19 din prezenta decizie, potrivit căreia beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi, conform dispoziţiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, fără ca acordarea acestei sume să fie condiţionată de adoptarea normelor metodologice aferente pentru perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, aceasta fiind singura în acord cu litera şi spiritul legii. (…)
97. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019 rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenţia de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestaţiilor medicilor veterinari constând în activităţile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploataţiile nonprofesionale, a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.
98. Se poate observa că aceste activităţi sunt menţionate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât şi în cea ulterioară acestei modificări.
99. Într-adevăr, prin anexa nr. 21 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, obligaţiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate şi expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menţionate). Cu toate acestea, obligaţiile medicilor veterinari erau suficient conturate şi anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existenţa unui raport juridic în conţinutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obţine suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât şi obligaţiile corelative acestui drept. (…)
112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004. (…)
124. În plus, lipsa normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art. IV din Legea nr. 236/2019, dacă aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate. Tăcerea legislativă pe un interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată în defavoarea beneficiarilor dispoziţiei legale prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme, cu afectarea drepturilor prevăzute de lege, culpa autorităţii executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziţie legală imperativă. (…)
133. Aşadar, prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 au rămas neschimbate de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până în prezent, fiind o normă neabrogată, iar efectele lor au fost confirmate şi consolidate prin art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, legiuitorul neabrogându-le şi nereglementând, printr-o nouă normă din conţinutul acestui din urmă act normativ, prevederi similare, ci făcând trimitere la acestea. Prin referirile la acestea în cuprinsul art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, atât în varianta iniţială a acestuia, cât şi în forma pe care a primit-o în urma modificării lui prin Legea nr. 291/2020, legiuitorul a recunoscut, în continuare, efectele produse de aceste prevederi, urmând ca, suplimentar, de la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi, respectiv, a legii de aprobare a acesteia, Legea nr. 291/2020, contractelor în derulare să li se aplice şi normele prevăzute de aceste acte normative referitoare la documentele justificative şi modul de întocmire a decontului, precum şi clauza penală. (…)
135. Astfel, pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv. Faptul că era prevăzută obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că beneficiarii legii nu erau îndreptăţiţi la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege. (…)
137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."
În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.
Prin urmare, din maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare, reiese că, într-adevăr, acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar dacă este dovedită şi îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din contract.
Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întrunit, iar hotărârea recurată este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a prevederilor art. IV şi V din Legea nr. 236/2019, precum şi a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004.
Este de necontestat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 care a modificat şi completat O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, pentru serviciile prestate, numite de bază, recurentul-reclamant era plătit ca urmare a contractului încheiat în acest sens.
Deşi recurentul-reclamant efectua şi anumite activităţi sau servicii numite intermediare, precum transportul probelor la laborator, ridicarea produselor şi tipizatelor necesare, instruirea şi formarea profesională aferentă activităţilor contractante, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informaţiilor privind lanţul alimentar, consilierea proprietarilor de animale privind condiţiile de biosecuritate, consilierea proprietarilor de animale privind bunăstarea animalelor, efectuarea catagrafiei animalelor în situaţii de urgenţă, inspecţia şi certificarea animalelor destinate sacrificării, acestea nu erau decontate de către pârâte, cu alte cuvinte se efectuau gratuit.
Prin modificarea O.G. nr. 42/2004, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, prin dispoziţiile art. IV s-a prevăzut, pentru activităţile, serviciile sus-menţionate primirea lunară pentru fiecare contract a sumei de 10.000 RON din bugetul pârâtei ANSVSA.
Înalta Curte constată că, prin lege, s-a prevăzut în favoarea entităţilor ce deţin contracte de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior, printre care şi recurentul-reclamant, dreptul de a primi 10.000 RON/lunar pentru realizarea activităţilor de la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.
Acest drept există în virtutea legii, nu este condiţionat şi nici nu poate să fie condiţionat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 239/2019.
Normele metodologice au rolul de a explicita prevederile legale şi de a interpreta, eventual, fiecare articol al legii, dar în sensul celor stipulate în actul normativ respectiv, fără a solicita beneficiarului dreptului îndeplinirea unor formalităţi neprevăzute de lege.
În speţă, normele metodologice nu au fost elaborate nici până în prezent.
Este adevărat că prin O.U.G. nr. 117/2020, în vigoare de la 24.07.2020 au fost abrogate prevederile art. IV şi V din Legea nr. 236/2019, dar această împrejurare nu poate lipsi de efecte norma ce a fost activă în perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, deoarece noua lege nu retroactivează.
Înalta Curte reţine că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi considerate că ţin locul unor norme metodologice, ci reprezintă o reglementare de sine stătătoare.
Chiar dacă în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a reglementat insuficient dreptul entităţilor în discuţie de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru serviciile/activităţile intermediare, aceasta nu conduce la neaplicarea legii, ci la aplicarea acesteia în acord cu textele cuprinse în acest act normativ.
Aşadar, dreptul consacrat de Legea nr. 236/2019 reprezintă "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contrar celor afirmate de prima instanţă.
În plus, se constată că în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că există o afectare a activităţilor sanitar-veterinare datorată unor întârzieri în reglementarea acestora, aspect care nu poate conduce la neaplicarea unor drepturi prevăzute de legea în vigoare pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020.
Faţă de acestea, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, urmează să se admită recursul declarat şi să se dispună casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o noua judecată, aceleiaşi instanţe, în vederea analizării pe fond a cererii de chemare în judecată.
6.2. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA
Demersul judiciar iniţiat de reclamantul din prezenta cauză, astfel cum a fost precizat, vizează în principal constatarea refuzului nejustificat al pârâtei A.N.S.V.S.A. de a dispune admiterea cererii de plată a sumei de 10.000 RON/lună, formulate în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, urmată de obligarea pârâtei la plata sumelor astfel cuvenite.
Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate de Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor vizând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Astfel, Înalta Curte constată că A.N.S.V.S.A. are calitate procesuală pasivă, în considerarea dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."
Mai mult, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor este autoritatea căreia reclamantul i-a adresat cererea în privinţa căreia a fost emis pretinsul refuz nejustificat care este contestat în prezenta cauză, refuz pe care l-a exprimat în cuprinsul adresei nr. x/21.08.2020.
Prin urmare, recursul incident formulat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Cabinet Medical Veterinar - A. împotriva sentinţei nr. 1260 din 20 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţei, în vederea analizării pe fond a cererii de chemare în judecată.
În temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Cabinet Medical Veterinar - A. împotriva sentinţei nr. 1260 din 20 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţei, în vederea analizării pe fond a cererii de chemare în judecată.
Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.