Enforcement of final judgment: voluntary execution act interrupts prescription of right to seek forced execution.

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.02.2023, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH. şi III., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Prim-ministrul României, au solicitat instanţei să dispună următoarele:

- fixarea sumei definitive datorate reclamanţilor din prezenta cauza, cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 24, alin. (4) din Legea 554/2004, stabilite de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia 2370/08.05/2019, în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere, de la data pronunţării şi până la data executării efective,

- aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, conform prevederilor art. 24, alin. (3) din Legea 554/2004, conducătorului autorităţii publice, respectiv, Prim-ministrului Guvernului României.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 601 din data de 6 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a admis excepţia prescripţiei, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH. şi III., în contradictoiiu cu pârâţii Guvernul României şi Prim-ministrul României şi constatând ca fiind prescris dreptul material de a cere executare silită.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de judecată va arăta în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de către instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care au fost admise sau înlăturate cererile părţilor.

Aceştia au susţinut că, prin încheierea din şedinţă din cameră de consiliu, din data de 22 martie 2023, instanţa a reţinut că reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 709 din C. proc. civ., respectiv întreruperea termenului de prescripţie ca urmare a emiterii H.G. nr. 746/2022, însă, în considerentele sentinţei recurate, nu a analizat sub nicio formă aceste susţineri. În schimb, raportându-se la dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă la data de 8 iunie 2019 şi, în lipsa vreunei cauze de întrerupere sau suspendare, ar fi expirat în data de 8 iunie 2022, menţionând, totodată, că acesta a fost prelungit cu două luni până la data de 8 august 2022, în baza art. 41 din Decretul nr. 195/16.03.2020.

Această omisiune vădită atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., reclamanţii suferind o vătămare privind dreptul de a obţine executarea silită, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea în parte a hotărârii pronunţate de către instanţa de fond.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că aplicarea normei de drept material a fost restrânsă în mod nejustificat în cauză, instanţa de fond nesocotind dispoziţiile art. 2537 din C. civ. care reglementează cazurile de întrerupere a prescripţiei şi ale art. 2538 din acelaşi act normativ, cu privire la recunoaşterea dreptului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Prim-ministrul României şi Guvernul României au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea cererii de recurs, pe cale de excepţie şi în subsidiar, respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 601 din data de 6 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate şi de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:

În promovarea prezentei căi extraordinare de atac, recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel:

- subsumat primului motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că sentinţa recurată nu respectă exigenţele prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond nu a analizat în considerentele sentinţei recurate aspectele invocate de către aceştia cu privire la întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 709 din C. proc. civ., ca urmare a adoptării H.G. nr. 746/2022, în considerarea deciziei civile nr. 2370 din 8.05.2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

- prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea normelor de drept material, reprezentate de dispoziţiile art. 2537 şi art. 2538 din C. civ., apreciind că, în cauză, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, a intervenit întreruperea termenului de prescripţie.

Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs, după cum urmează:

II.1. Primul motiv de recurs invocat de recurenţii-reclamanţi se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dată fiind în accepţiunea titularilor căii de atac, pretinsa încălcare a art. 6 din CEDO şi ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe cuprinde argumentele judecătorului fondului care au stat la baza soluţiei pronunţate, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate, permiţând exercitarea controlului judiciar.

Din lecturarea sentinţei recurate rezultă aşadar că prima instanţă a analizat excepţia prescripţiei dreptului material de a cere executarea silită, expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a avut în vedere circumstanţele cauzei şi dispoziţiile legale incidente.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate sau străine de natura cauzei, este îndeplinită, fiind respectate astfel garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2. Procedând la examinarea sentinţei recurate prin prisma criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, prima instanţă a constatat că dreptul reclamanţilor de a solicita executarea silită este prescris. Pentru a statua astfel, prima instanţă a reţinut că obligaţia stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370 din 8 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, trebuia executată în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia. Termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă după expirarea celor 30 de zile şi s-ar fi împlinit la data de 08.06.2022, dacă nu ar fi operat suspendarea sa pe perioada instituirii stării de urgenţă pe teritoriul României. Astfel, termenul de prescripţie a fost prelungit cu 60 de zile, împlinindu-se la data de 08.08.2022. Prin raportare la aceasta dată şi la data formulării acţiunii introductive, respectiv 20.02.2023, prima instanţă a apreciat că se impune admiterea excepţiei prescripţiei, respingând în consecinţă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

Înalta Curte, contrar argumentelor expuse în sentinţa recurată în susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, al cărei raţionament logico-juridic nu îl împărtăşeşte, reţine că acest termen nu era împlinit la data formulării acţiunii introductive de către reclamanţi.

În ceea ce priveşte modalitatea de calcul al termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, Înalta Curte are în vedere că, o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având ca obiect dispunerea măsurilor de constrângere la executarea obligaţiei stabilite în titlul executoriu, constând în aplicarea amenzii şi stabilirea de penalităţi, poate fi formulată "în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită".

În lipsa unor dispoziţii speciale contrare, termenul de prescripţie aplicabil în cauză este cel de drept comun, prevăzut de art. 706 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv de 3 ani şi curge, conform alin. (2) teza întâi a aceluiaşi articol, "de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită".

În cauză, titlul executoriu este reprezentat de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 2370/08.05.2019 care nu prevede un anumit termen pentru executarea obligaţiei stabilite în cuprinsul său, astfel că, în temeiul art. 24 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, executarea trebuia efectuată în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta fiind şi momentul la care se naşte dreptul creditorului de a obţine executarea silită.

În acest sens sunt şi considerentele deciziei interpretative nr. 21/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul cărora s-a arătat, la pct. 62:

"Astfel, procedura specială de executare reglementată de Legea nr. 554/2004 se declanşează la cererea creditorului, care poate acţiona în cadrul termenului de prescripţie a executării silite de 3 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) din C. proc. civ., termen care începe să curgă de la data stabilită în hotărâre pentru executarea acesteia sau, în lipsa unei astfel de dispoziţii, în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii".

În litigiul pendinte, având în vedere că titlul executoriu este reprezentat de decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, care este definitivă de la data pronunţării sale, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) C. proc. civ., cele 30 de zile în care debitorul Guvernul României trebuia să execute voluntar obligaţia stabilită de instanţa judecătorească au început să curgă la data de 08.05.2019 şi au expirat la data de 10.06.2019. Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă la data de 11.06.2019 şi, în lipsa vreunei cauze de întrerupere sau suspendare, ar fi expirat în data de 11.06.2022.

Înalta Curte reţine că, în baza art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul Preşedintele României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă şi art. 62 din Anexa nr. 1 la Decretul Preşedintele României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a operat suspendarea termenului de prescripţie, pentru intervalul temporal 16.03.2020-14.05.2020, iar conform art. 708 C. proc. civ., prescripţia a fost reluată după încetarea suspendării, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

În concret, în prezenta cauză, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă de la data de 11.06.2019, a fost suspendat în perioada 16.03.2020-14.05.2020 şi şi-a reluat cursul la data de 15.05.2020, urmând a se împlini la data de 11.08.2022.

Însă, Înalta Curte constată că, la data de 8 iunie 2022, în interiorul termenului de prescripţie, Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care stabilit o cotă procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării şi că vânzarea acţiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023, act emis în executarea obligaţiei stabilite în sarcina sa, prin hotărârea judecătorească nr. 2370/08.05.2019.

Fiind o veritabilă punere in executare a titlului executoriu, Înalta Curte apreciază că devin incidente prevederile art. 709 pct. (1) din C. proc. civ. coroborate cu art. 2537 din C. civ., potrivit cărora orice act voluntar de executare efectuat anterior executării silite sau în cursul acesteia, întrerupe termenul de prescripţie.

Ca urmare, la data de 08.06.2022, când a fost adoptată H.G. nr. 746/2022, a fost întreruptă prescripţia anterioară şi a început să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, tot de 3 ani, astfel încât cererea de chemare în judecată introdusă la data de 20.02.2023 este în mod evident, introdusă cu respectarea termenului legal.

În concluzie, constatând că actul procesual a fost formulat în interiorul termenului de prescripţie, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, în mod greşit, a admis excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi a respins cererea de chemare în judecată, constatând prescris dreptul material de a solicita executarea silită.

Odată invalidat acest fine de neprimire al acţiunii, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu observaţia că, întrucât în recurs nu au fost criticate soluţiile pronunţate asupra excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, acestea au căpătat caracter definitiv şi nu mai pot fi repuse în discuţie.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată în privinţa soluţiei de respingere a acţiunii ca prescrisă şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH. şi III. împotriva sentinţei civile nr. 601 din data de 6 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine soluţia pronunţată cu privire la excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.