Pension authority's control-measure annulment partially upheld; measures conflicting with res judicata struck down, salary-grade calculation clarified

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2021, reclamanta Casa Naţională de Pensii Publice, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, a solicitat anularea în parte a procesului-verbal nr. x/DGCCISNA/20.11.2020 emis de pârât, în ceea ce priveşte măsurile dispuse la nr. 14, nr. 15, nr. 17, nr. 19, nr. 21 şi nr. 22.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1056 din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta CASA NAŢIONALĂ DE PENSII PUBLICE în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL MUNCII ŞI PROTECŢIEI SOCIALE, a anulat măsurile nr. 14 şi 22 din procesul-verbal de control nr. x/DGCCISNA/20.11.2020, a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs partea reclamantă şi partea pârâtă.

Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (MMSS) a invocat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile în sensul respingerii în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată, sens în care a pretins încălcarea normelor de drept material prin interpretare eronată, interpretare care nu îndeplineşte exigenţele textelor de lege, care nu este sistematică, logică şi raţională.

Referitor la măsura nr. 14, partea recurentă-pârâtă a afirmat că în perioada aplicării Legii-cadru nr. 153/2017 au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti care au dus la modificări de drepturi salariale, acestea fiind puse în executare prin emiterea de către CNPP de noi ordine de stabilire a drepturilor salariale; în vederea verificării modului de stabilire a drepturilor salariale pentru salariaţii CNPP, echipa de control a solicitat actele administrative de stabilire a drepturilor salariale pentru fiecare salariat, statele de plată pentru perioada supusă verificărilor, fişe de salarizare/de calcul, adrese de corespondenţă, sentinţe judecătoreşti privind stabilirea unor drepturi salariale.

Astfel, o parte dintre angajaţii CNPP au obţinut, prin hotărâri judecătoreşti definitive, recalcularea drepturilor salariale la nivelul maxim al acestor drepturi existent în cadrul categoriei profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, începând de la data stabilită prin sentinţă.

Din analiza actelor administrative emise pentru angajaţi, s-au constatat trei situaţii: a) drepturile salariale au fost stabilite prin raportare la salariul de bază din evidenţele altor instituţii publice centrale, al căror domeniu de activitate nu avea nicio legătură cu activităţile desfăşurate la nivelul CNPP. Instituţia nu a ţinut cont de ceea ce însăşi instanţa a dispus, fiind foarte clar explicitată/definită de către aceasta noţiunea de "familie ocupaţională", aspecte pe care instituţia CNPP trebuie să îl aibă în vedere la stabilirea drepturilor salariale pentru angajaţii aflaţi în cauză; b) drepturile salariale au fost stabilite prin raportare la salariul de bază din evidenţele altor instituţii publice centrale, aşa cum instanţa a dispus; c) unii dintre angajaţii CNPP au obţinut, prin sentinţe judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, recalcularea drepturilor salariale, la nivelul maxim al acestor drepturi salariale acordate la nivelul instituţiei. Stabilirea acestor drepturilor salariale s-a realizat prin raportare la salariile maxime aflate în plată la nivelul CNPP, doar că acestea din urmă erau cele stabilite anterior prin alte hotărâri judecătoreşti, prin raportare la salariile maxime aflate în plată la nivelul altor instituţii din administraţia publică centrală (Ministerul Finanţelor Publice, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Administraţia Prezidenţială, etc.), deşi instanţa nu a stabilit această abordare.

Membrii echipei de control, luând act de cele trei situaţii/tipuri de sentinţe civile, au identificat două situaţii de stabilire a unor drepturi salariale pentru funcţionarii care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti recalcularea drepturilor salariale la nivelul maxim al acestor drepturi existent în cadrul categoriei profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional.

În procesul-verbal de control nr. x/DGCClSNA/20.11.2020 au fost în mod clar şi fără echivoc preluate prevederile hotărârilor instanţei din sentinţe tocmai pentru a reliefa obligaţiile CNPP. Echipa de control nu a susţinut niciodată, nici în discuţiile avute cu ocazia prezentării şi explicării măsurilor dispuse, nici în conţinutul procesului-verbal de control, faptul că independent de ce au decis instanţele de judecată, chiar dacă au stabilit că egalizarea la nivel maxim vizează şi alte instituţii centrate, nu se impunea a fi emise ordinele de salarizare în acest sens, aşa cum prima instanţă a reţinut, ci faptul că dispoziţiile acestora trebuie aplicate întocmai şi corect aşa cum instanţa hotărăşte, nu aleatoriu şi fără a apela la interpretări şi artificii.

Echipa de control a susţinut şi susţine acordarea drepturilor salariate aşa cum au fost stabilite de instanţa de judecată, dar stabilirea acestora trebuie să fie realizată corect, aşa cum şi instanţa dispune, ţinând cont obligatoriu atât de prevederile legale în vigoare la data stabilirii acestor drepturi salariate, în speţă Legea-cadru nr. 153/2017, cât şi de prevederile legale pentru drepturile salariale acordate retroactiv.

Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, ca autoritate publică centrală, nu a contrazis puterea de lucru judecat, de care o hotărâre judecătorească se bucură, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci a susţinut faptul că sentinţele judecătoreşti de stabilire a unor drepturi satariale nu au fost puse în executare de către Casa Naţională de Pensii Publice în acord cu legislaţia din domeniul salarizării.

Astfel, pentru o parte din angajaţii Casei Naţionale de Pensii Publice drepturile salariale au fost stabilite prin raportare ta salariul de bază din evidenţele altor instituţii publice centrale, deci alţi ordonatori de credite (Administraţia Prezidenţială, Ministerul Finanţelor Publice, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, etc.), ignorând în totalitate prevederile legale, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale, precum şi punctele de vedere emise atât de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, for ierarhic superior CNPP, care elaborează şi gestionează politica publică în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, cât şi a instituţiilor cu care s-a comunicat în vederea transmiterii acestor salarii.

Partea recurentă a indicat art. I din Legea nr. 71/2015, art. 31 alin. (11) şi (13) din O.U.G. nr. 57/2015, care definesc atât termenul de "fiecare funcţie", prin raportare la funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea cadru nr. 284/2010, dar şi definiţiile noţiunilor de "instituţie" şi "autoritate publică".

S-au indicat totodată şi decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, respectiv decizia ÎCCJ nr. 49/2018 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi considerente din conţinutul acesteia din urmă.

CNPP nu numai că nu ţine cont de prevederile legale, întărite prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 49/2018, dar nu ţine cont nici de răspunsul transmis la solicitarea de comunicare a salariul maxim aflat în plată pentru diferite categorii profesionale, care a fost comunicat CNPP şi de către Ministerul Finanţelor Publice prin adresele nr. x/12.12.2018 şi nr. y/29.06.2020 referitoare la modalitatea de stabilire a nivelului maxim al salariului de bază stabilit în plată la data de 01.08.2016, prin care este precizat clar faptul că "dispoziţiile art. 31 alin. (13) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 nu pot fi interpretate decât în sensul că egalizarea la nivel maxim salariat aflat în plată se face, în cadrul instituţiilor sau autorităţilor publice, la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional".

Prin sintagma "acelaşi ordonator de credite" se înţelege preşedinte/director general/director executiv/inspector general de stat al unei instituţii publice, aceasta din urmă având patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli şi conduce contabilitate proprie (personalitate juridică). Noţiunea de instituţie sau autoritate publică, aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, se referă la subordonarea administrativă şi financiară, neavând relevanţă, faţă de domeniul de reglementare ce constituie obiect al interpretării unitare, subordonarea funcţională faţă de autoritatea centrală. De altfel, în textul prevăzut la art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015 se face menţiunea explicită că este vorba de instituţii aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, în cadrul aceluiaşi ordonator de credite. În acest sens, a fost menţionată şi decizia nr. 741/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Se poate observa că instanţa contenciosului constituţional a analizat, pentru a statua în sensul neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, în forma modificată prin O.U.G. nr. 43/2016, ipoteza existenţei unui tratament juridic diferit pentru salariaţii aflaţi în situaţii de fapt identice, desfăşurând activitate în aceleaşi condiţii, în cadrul aceleaşi instituţii sau autorităţi publice, în sensul definit la art. 31 alin. (13) din ordonanţă, iar nicidecum pentru salariaţii din instituţii publice diferite.

Recurentul-pârât indică şi deciziile nr. 310/2019, nr. 126/2020, nr. 206/2020, nr. 517/2020 şi nr. 523/2020 ale Curţii Constituţionale.

Totodată, odată cu apariţia Legii-cadru nr. 153/2017, potrivit prevederilor art. 39, legiuitorul a specificat în mod clar faptul că în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.

Indicându-se art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, recurentul-pârât susţine că nu există un nivel maxim stabilit printr-un act normativ în vigoare aplicabil funcţiilor pe familii ocupaţionale.

În concluzie, egalizarea salarială de bază se face la nivelul aceleiaşi instituţii sau în cadrul celor subordonate aceluiaşi ordonator de credite, numai dacă instituţiile respective îndeplinesc anumite criterii, printre care cel mai important este cel al aceluiaşi scop. În acest context, nu se poate reţine că CNPP are acelaşi scop şi nici aceeaşi subordonare administrativă şi financiară cu CNAS, MFP, Administraţia Prezidenţială, chiar dacă şi în cazul acestora se pot regăsi aceleaşi categorii de funcţii.

Au mai indicate şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 697 din 31 octombrie 2019 şi nr. 741 din 8 octombrie 2020.

Astfel, prin dispunerea măsurii nr. 14, echipa de control a solicitat în fapt respectarea dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti şi a prevederilor legale în domeniul salarizării şi niciodată nu a avut în vedere neacordarea drepturilor aşa cum acestea au fost stabilite de instanţa de judecată, ci doar ca aceste drepturi să fie acordate şi calculate corect în concordanţă cu prevederile legale incidente.

Casa Naţională de Pensii Publice nu a ţinut cont de aspectele solicitate de către reclamanţi în cererile de chemare în judecată, precum şi de considerentele hotărârilor pronunţate de instanţă.

În acest sens sunt indicate aspecte din sentinţele şi deciziile invocate de către Curtea de Apel Bucureşti în sentinţa civilă recurată, în legătură cu pretenţiile reclamanţilor din cauzele respective, considerentele acelor hotărâri judecătoreşti şi soluţiile pronunţate, anume sentinţa civilă nr. 1163/27.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017 rămasă definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 5474/18.10.2018, decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 5474/18.10.2018, sentinţa civilă nr. 2434/16.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017 rămasă definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 4831/26.09.2018, decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 2175/14.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, decizia nr. 2175/14.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, anume că raportarea nu poate fi făcută la alte instituţii sau autorităţi publice.

Prezentarea lacunară de către reprezentanţii CNPP a conţinutului sentinţelor invocate poate să ridice suspiciunea că aceştia au încercat inducerea în eroare a instanţei, scoţând în evidenţă doar acele informaţii considerate favorabile modului ales de a pune în aplicare sentinţele civile privind stabilirea drepturilor salariate pentru angajaţii instituţiei.

Sunt indicate şi sentinţa civilă nr. 6557/19.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, casată prin decizia civilă nr. 1077/22.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti în care raportarea se face doar în cadrul instituţiei pârâte sau al caselor teritoriale de pensii.

Totodată, pentru angajaţii Casei Naţionale de Pensii Publice au mai fost pronunţate sentinţe judecătoreşti de stabilire a drepturilor salariale, solicitate conform deciziei CCR nr. 794/2016 aplicabilă întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, însă instanţa de judecată a dispus recalcularea drepturilor salariale la nivelul maxim aflat în plată existent în cadrul CNPP, anume sentinţa civilă nr. 2433/08.04.2019 (dosar nr. x/2018), sentinţa civilă nr. 5214/18.07.2019 (dosar nr. x/2018) şi sentinţa civilă nr. 3087/24.04.2019 (dosar nr. x/2018).

A mai fost indicată sentinţa civilă nr. 1216/23.02.2021 rămasă definitivă prin hotărârea nr. 151/25.01.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

În concluzie, măsura nr. 14 din procesul-verbal de control are la bază deficienţele constatate în modul de transpunere în actele administrative de stabilire a drepturilor salariale, a sentinţelor judecătoreşti, în neconcordanţă totală cu acestea şi cu prevederile legale în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Echipa de control a susţinut că dispoziţiile sentinţelor trebuie aplicate corect.

Mai mult, echipa de control a dispus prin măsura nr. 14 emiterea ordinelor de stabilire şi recalcularea drepturilor salariale acolo unde este cazul.

În expozeul reprezentanţilor CNPP se scot în evidenţă hotărâri ale instanţelor unde s-a dispus acordarea drepturilor salariale la nivelul familiei ocupaţionale "Administraţie" şi nu se spune nimic despre acele hotărâri în care instanţa a dispus acordarea drepturilor salariale la nivelul familiei ocupaţionale şi unde a şi precizat care este aceasta, adică acelaşi ordonator de credite, respectiv Casa Naţională de Pensii Publice şi casele teritoriale de pensii. Or, echipa de control la aceste hotărâri judecătoreşti a făcut trimitere, pentru modul în care reprezentanţii CNPP au înţeles să pună în executare aceste hotărâri, total eronat şi în totală contradicţie cu ce a dispus instanţa.

Actele ordonatorilor de credite, ca acte administrative, sunt guvernate de principiul legalităţii.

Echipa de control a identificat deficienţe în ceea ce priveşte modalitatea de punere în executare a unor sentinţe judecătoreşti de stabilire a drepturilor salariale, prin faptul că reprezentanţii CNPP nu au transpus prin acte administrative ceea ce a dispus instanţa de judecată. CNPP nu a avut o abordare conformă cu legislaţia în domeniul salarizării, prin aceea că, deşi instanţa supremă sau Curtea Constituţională au definit familia ocupaţională, CNPP nu a ţinut cont de deciziile instanţelor superioare şi a stabilit drepturile salariale pentru angajaţii instituţiei în raport cu salariile din cadrul altor instituţii publice centrale, instituţii cu alt scop, alte atribuţii şi patrimoniu propriu.

Referitor la măsura nr. 22, instanţa de judecată nu a analizat toate aspectele menţionate în întâmpinarea depusă de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Deficienţele identificate pentru care s-a dispus prin actul de control măsura nr. 22 au fost detaliate în conţinutul procesului-verbal de control.

Astfel, directorul general al Direcţiei Generale Juridice şi Control a îndeplinit necorespunzător atribuţiile prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al C.N.P.P.

Echipa de control nu a stabilit ca deficienţă că directorul general nu "a acţionat în limitele competenţei care îi reveneau", ci a constatat faptul că funcţionarul public de conducere nu a fost consecvent în punctele de vedere transmise Direcţiei Management Resurse Umane în ceea ce priveşte punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, prin aceea că, în marea majoritate a cazurilor, nu a corelat dispozitivul cu considerentele din sentinţe, fapt ce a condus la punerea eronată şi defectuoasă în aplicare a sentinţelor judecătoreşti de stabilire a drepturilor salariale, cu încălcarea prevederilor actelor normative din domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, sunt indicate ipotezele vizând sentinţa civilă nr. 3109/25.04.2019, sentinţa civilă nr. 6722/09.11.2017 şi sentinţa civilă nr. 5839/20.09.2019, respectiv punctele de vedere exprimate de funcţionarul public în discuţie.

Din analiza făcută asupra aspectelor menţionate în cele 3 puncte de vedere elaborate la nivelul Direcţiei Generale Juridice şi Control reiese fără echivoc inconsecvenţa directorului general în interpretarea aceloraşi texte de acte normative, care au avut repercusiuni în modul defectuos de punere în aplicare a sentinţelor judecătoreşti privind stabilirea drepturilor salariale.

De asemenea, cu ocazia controlului de fond realizat la nivelul Casei Naţionale de Pensii Publice, din analiza documentelor puse la dispoziţie de către reprezentanţii instituţiei, echipa de control a constatat faptul că, cel puţin în cazul deciziei civile nr. 2313/19.04.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, punctul de vedere al Direcţiei Generale Juridice şi Control, asumat de către directorul general, a fost lacunar, răspunsul oferit neavând nicio legătură cu aspectele solicitate a fi interpretate din punct de vedere juridic.

Analizând activitatea desfăşurată la nivelul Direcţiei Generale Juridice şi Control, echipa de control a concluzionat că prin asumarea unor puncte de vedere în care interpretarea textelor de acte normative în domeniul salarizării s-a realizat în mod defectuos, directorul general a încălcat una dintre atribuţiile principale ale Direcţiei Generale Juridice şi Control menţionată în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Casei Naţionale de Pensii Publice, respectiv aceea de a acorda îndrumare juridică departamentelor din cadrul C.N.P.P.. De asemenea, o deficienţă majoră pentru care s-a dispus demararea procedurii de cercetare administrativă pentru directorul general al Direcţiei Juridice şi Control a fost acordarea în mod defectuos a vizei de legalitate asupra ordinelor de stabilire a drepturilor salariale pentru angajaţii C.N.P.P. cărora li s-a stabilit salariul prin raportare la maximul aflat în plată la nivelul altor instituţii, contrat punctelor de vedere exprimate.

Astfel, directorul general al Direcţiei Generale Juridice şi Control a vizat pentru legalitate Ordinul nr. 673/30.06.2020 prin care a fost stabilit, pentru un angajat al CNPP, salariul începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la salariul maxim aflat în plată la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în contradicţie totală cu punctul de vedere al direcţiei de specialitate, asumat de către acelaşi director general.

Cercetarea ca atare trebuie făcută conform prevederilor legale de către Comisia de disciplină, legal constituită la nivelul CNPP în bază sesizării reprezentantului legal al CNPP, bazată pe deficienţele grave consemnate în procesul-verbal de control.

Singura competentă să analizeze faptele sesizate este comisia de disciplină, iar singura obligaţie ce revine reprezentantului legal al CNPP în această situaţie este cea de transmitere a sesizării către comisia de disciplină, având la bază deficienţele constatate şi evidenţiate în procesul-verbal de control, existând o suspiciune rezonabilă de săvârşire a abaterilor disciplinare, întrucât funcţionarul public de conducere nu a avut aceeaşi conduită profesională raportată la acelaşi subiect, respectiv acelaşi tip de speţe pentru care a trebuit să-şi exprime opinia din punct de vedere juridic.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului formulat.

În drept, s-a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost solicitată judecata în lipsă.

Prin recursul formulat, reclamanta-recurentă Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP), invocând art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac şi, în rejudecare, anularea tuturor măsurilor litigioase.

Astfel, dezlegarea dată de instanţa de fond cu privire la măsura nr. 15 implică aplicarea greşita a art. 39 alin. (1), art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 153/2017.

Având în vedere că gradaţia este inclusă în definiţia funcţiei similare din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv art. 7 lit. g) coroborat cu prevederile art. 39 alin. (1), în cazul avansării în gradaţie, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 10 din Legea - cadru nr. 153/2017, raportat la modul de calcul prevăzut la alin. (4), acestea se aplică din anul 2022, respectiv din momentul în care salariile de bază sunt cele prevăzute în anexele la lege, stabilindu-se astfel grila unică de salarizare.

Mai mult decât atât, prin aplicarea prevederilor art. 10 în perioada de tranziţie, în funcţie de data calculării, au fost stabilite 4 - 5 salarii de bază diferite pentru aceeaşi funcţie, grad/treapta profesională, gradaţie, încălcându-se prevederile art. 6 lit. b) şi lit. c). Or, în expunerea de motive cu privire la necesitatea adoptării Legii - cadru nr. 153/2017, pe primul loc se află "eliminarea disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare", prima dintre acestea fiind "niveluri de salarizare diferite pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, în cadrul aceleiaşi instituţii".

La data de 20.04.2019, legiuitorul completează art. 38 cu punctul 61, punctul 3, Articolul I din Legea nr. 61/2019, introducând alin. (8). Or, prin aplicarea prevederilor art. 10 la avansarea în gradaţie nu se poate obţine niciodată un salariu de bază mai mic decât cel anterior deoarece noul salariu de bază se obţine prin înmulţirea celui anterior cu procentele prevăzute la art. 10 (7,5%, 5%, 2,5%), deci întotdeauna va fi mai mare. Intenţia legiuitorului a fost clară, anume şi în cazul avansării în gradaţie, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat, exact ca şi în cazul promovării în funcţie, grad sau treaptă profesională (art. 39 alin. (1), în ambele situaţii fiind aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. (1).

La avansarea într-o gradaţie superioară poate exista deja în instituţie o funcţie similară cu un salariu de bază mai mic şi, în acest caz, la avansarea în gradaţia 4 va fi păstrat salariul de bază mai mare avut anterior, respectiv cel de la gradaţia 3.

În ce priveşte avansarea în gradaţie în anul 2017, se indică art. 1 alin. (3) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă nr. 9/2017. Dispoziţiile articolului menţionat nu sunt contrare Legii-cadru nr. 153/2017, deoarece dispariţia claselor de salarizare odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 284/2010 nu influenţează stabilirea salariului de bază la avansarea în gradaţie, întrucât, începând cu data de 01.01.2017, acesta nu se mai stabileşte conform art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, ci la nivelul similar în plată pentru aceeaşi funcţie, respectiv grad/treaptă profesională şi, după caz, vechime în funcţie în cazul celorlalte categorii de personal, din instituţia sau autoritatea publică respectivă.

Partea recurentă expune un exemplu concret de calcul în ambele modalităţi, cu indicarea diferenţei de salarizare în cazul aplicării art. 10 din Legea-cadru.

Instanţele din ţară au reţinut că interpretarea dată de către echipa de control din cadrul CNPP, prin măsurile dispuse în procesele-verbale de control, în sensul stabilirii drepturilor salariale prin aplicarea art. 10 din Legea nr. 153/2017 este greşită, iar interpretarea stabilirii salariului în baza dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 ca urmare a avansării în gradaţie este corectă.

Au fost menţionate considerente din decizia nr. 326/2020 a Curţii Constituţionale a României, respectiv deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8/2021 şi nr. 64/2020, dar şi aspecte de jurisprudenţă punctuală a instanţelor naţionale.

În ceea ce priveşte măsura nr. 17, vizând modul de calcul al drepturilor salariale ale doamnei A. din Ordinul Preşedintelui CNPP nr. 828/27.08.2020 (punere în aplicare a sentinţei civile nr. 5839/20.09.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul civil nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 743/15.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti), la data de 19.05.2018, doamna A., director al Direcţiei Documente de Plată, având un salariu de bază de 13.723 RON, stabilit prin sentinţa sus-menţionată la nivelul maxim existent în cadrul CNPP, pentru aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, promovează în funcţia publică de conducere de director general al Direcţiei Generale Documente de Plată, Stagii de Cotizare şi Evidenţă Informatizată. Deoarece la data respectivă nu exista, în plată, în cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice funcţia de director general şi nici la nivelul subordonatelor, se aplică prevederile art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv salariul de bază lunar februarie 2018, pentru funcţia de director general: Sb= 1900*4,98 = 9462 RON; se aplică prevederile de pe site-ul MMJS de aplicare a majorării de 15%: Sb = 9462*1,15= 10882 RON. Având în vedere însă că salariul stabilit potrivit dispoziţiilor legale menţionate ca urmare a promovării într-o funcţie superioară este mai mic decât salariul avut anterior promovării, angajatorul a avut în vedere la stabilirea salariului şi prevederile art. 38 alin. (6)1 din Legea 153/2017.

Aşadar, în salariul de bază stabilit conform dispoziţiilor legale menţionate (salariul mai mic decât cel avut anterior promovării) se include o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Având în vedere cele prezentate mai sus, pentru funcţia ierarhic superioară de director general s-a menţinut salariul de bază de 13.723 RON.

Mai mult decât atât, deoarece ordinul de punere în aplicare a sentinţei civile nr. 5839/20.09.2019 a fost emis în data de 27.08.2020, în mod corect au fost avute în vedere şi prevederile art. 38 alin. (8) din Legea nr. 153/2017, introduse prin Legea nr. 61/2019.

Referitor la măsura 19, în mod corect instanţa de fond a stabilit că deficienţele identificate în legătură cu normele privind salarizarea nu sunt doar cu privire la măsura nr. 14, însă, în ceea ce priveşte celelalte deficienţe constatate ce fac obiectul măsurilor nr. 15 şi 17 sunt rezultatul unei interpretări greşite a normelor legale în materie. Prin urmare, măsura nr. 19 nu poate subzista cât timp stabilirea drepturilor salariale este rezultatul unei corecte şi legale aplicări a dispoziţiilor legale incidente. Aşadar, caracterul accesoriu al măsurii nr. 19 este strâns legat de măsura nr. 15 şi 17. Astfel, măsura nr. 19 nu poate produce efecte juridice.

În ceea ce priveşte măsura nr. 21, ordinele emise de către directorul DMRU au respectat dispoziţiile legale în vigoare în materia drepturilor salariale (Legea nr. 153/2017, H.G. nr. 611/2008, O.U.G. nr. 57/2015, respectiv art. 6 alin. b) şi c) din Legea nr. 153/2017, art. 10 din Legea nr. 153/2017).

Instanţa de fond nu a avut în vedere şi nu a reţinut niciunul dintre argumentele cu privire la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale pentru personalul din cadrul CNPP. De asemenea, nu pot fi reţinute nici concluziile instanţei de fond cu privire la încălcarea de către directorul Direcţiei Management Resurse Umane a atribuţiilor prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al CNPP, întrucât, prin emiterea actelor administrative, au fost respectate prevederile art. 10 din Legea nr. 153/2017, referitoare la stabilirea salariului pentru personalul care a avansat în gradaţie. În acest sens, se indică dispoziţiile legale la care s-a făcut referire prin acţiunea introductivă, aplicabile în materia salarizării, respectiv art. 10 din Legea nr. 153/2017, precum şi dispoziţiile legale prevăzute de O.U.G. nr. 57/2019 şi H.G. nr. 611/2008.

Pentru ducerea la îndeplinire a celor dispuse prin procesul-verbal de control nr. x/DGCCISNA/20.11.2020, Casa Naţională de Pensii Publice a emis acte administrative, reprezentate de Ordine ale Preşedintelui CNPP, prin care s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 153/2017. Aceste acte administrative au fost anulate de către instanţele de judecată, pe considerentul că interpretarea dată în urma controlului administrativ este greşită, iar interpretarea dată de angajator cu ocazia calculării salariului, ca urmare a avansării în gradaţie este corectă, sens în care se indică sentinţa civilă nr. 134/2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsaud sau Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 3098/2021.

Directorul Direcţiei Management Resurse Umane a respectat atribuţiile din fişa postului şi pe cele prevăzute la art. 74.7, 74.11 şi 74.12 din ROF, cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, Legea nr. 53/2003, H.G. nr. 611/2008, O.U.G. nr. 57/2019.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului.

În drept, au fost invocate art. 486, art. 488 pct. 8 şi art. 490 şi urm. C. proc. civ. a fost solicitată judecata în lipsă.

Prin întâmpinare, recurentul-pârât Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a solicitat respingerea recursului părţii adverse ca nefondat.

În apărare, a fost invocată nulitatea recursului în discuţie, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a motivării sale viciate. În esenţă, s-a apreciat că partea recurentă, în calea sa de atac, a reluat în fapt argumentele ce au fost învederate la instanţa de fond, dar nu aduce critici la norma de drept. Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept. Astfel, partea recurentă trebuia să aducă critici instanţei de fond în raport de soluţia dată.

Pe fondul căii de atac, partea recurentă-pârâtă a susţinut că recursul părţii adverse este lipsit de temei legal şi factual, prima instanţă făcând o corectă aplicare a legii în proces raportat la la măsurile vizate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte măsura litigioasă nr. 15, stabilirea salariului de bază pentru personalul care a avansat în gradaţie, începând cu luna iulie 2017, se realizează conform prevederilor art. 10 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, în situaţia avansării în gradaţia aferentă tranşei de vechime în muncă nu sunt aplicabile prevederile art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, acestea având în vedere perioada de aplicare etapizată a legii şi vizează doar personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, pentru care salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.

Contrar prevederilor legale, în perioada iulie 2017 - iulie 2018, pentru angajaţii CNPP avansarea în gradaţie s-a realizat la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei şi nu prin aplicarea majorării aferente tranşei de vechime la salariul de bază deţinut, aşa cum este prevăzut la art. 10 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin dispoziţiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut aplicarea etapizată a prevederilor legii amintite începând cu data de 01 iulie 2017, până la aplicarea şi acordarea integrală a drepturilor salariale prevăzute în anexele I - IX, anul 2023 (şi nu anul 2022, aşa cum susţine CNPP în cererea de chemare în judecată), când toate categoriile de personal plătit din fonduri publice vor avea salariile de bază stabilite prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în anexele nr. 1 - VIII cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.

Începând cu luna iulie a anului 2017, stabilirea drepturilor salariale din cadrul CNPP trebuia să se realizeze prin raportare la prevederile legale ale Legii-cadru nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte art. 38 alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, acesta a fost introdus în Legea-cadru nr. 153/2017 la data de 15.04.2019 prin Legea nr. 61/2019 privind aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 41/2018 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017. Abia începând cu luna mai a anului 2019 se aplică norma în discuţie.

Mai mult, recursul promovat de CNPP nu ţine cont nici de punctul de vedere nr. 803/RG/37/DM/213/DPS/22.01.2019 transmis de MMJS.

A mai fost invocată decizia Curţii Constituţionale nr. 742/2020.

În concluzie, critica recurentei-reclamante este nefondată.

Relativ la măsura nr. 17, prin care s-a constatat că, în vederea punerii în aplicare a sentinţei civile nr. 3109/25.04.2019, salariul de director din cadrul CNPP cu care s-a făcut similarul în plată pentru doamna A. a fost stabilit în mod eronat, prin raportarea la un nivel maxim al salariului de bază cu un salariu de bază din cadrul altor instituţii, alt ordonator de credite, fără a se ţine cont de prevederile 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015. Referitor la invocarea prevederilor art. 38 alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, acest articol a fost introdus în Legea-cadru nr. 153/2017 prin Legea nr. 61/15.04.2019, aplicabil abia începând cu luna mai a anului 2019. În consecinţă, la data promovării în funcţia publică de director general, drepturile salariale ar fi trebuit să fie stabilite în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu privire la măsura nr. 19, aceasta trebuie îndeplinită odată cu implementarea tuturor măsurilor dispuse ca urmare a deficienţelor identificate în modalitatea de aplicare a prevederilor legale în domeniul salarizării prin procesul-verbal de control nr. x/DGCC1SNA/20.11.2020, anume măsurile nr. 14, nr. 15, nr. 16, nr. 17, nr. 18.

Referitor la măsura nr. 21, echipa de control a dispus în sarcina preşedintelui CNPP demararea procedurii de cercetare disciplinară pentru directorul Direcţiei Management Resurse Umane pentru încălcarea prevederilor legale, a dispoziţiilor stabilite în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al instituţiei şi a atribuţiilor din fişa postului, atât în ceea ce priveşte modul defectuos de aplicare a reglementărilor legale în domeniul gestionării resurselor umane şi cel al salarizării, cât şi pentru implicarea aproape inexistentă în coordonarea şi controlul în domeniul resurselor umane în general şi cel al salarizării în special de la nivelul instituţiilor subordonate.

CNPP a înţeles să conteste şi să solicite anularea măsurii nr. 21 doar din perspectiva încălcării de către funcţionarul public de conducere a reglementărilor referitoare la modul de aplicare a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, doar că, cel puţin un număr de alte 11 atribuţii din regulamentul de organizare şi funcţionare al CNPP nu sunt îndeplinite sau sunt îndeplinite defectuos.

În situaţia dată preşedintelui CNPP, în calitate de responsabil cu ducerea la îndeplinire a măsurilor din procesul-verbal de control, îi revine doar obligaţia de a sesiza comisia de disciplină, aceasta din urmă fiind singura îndreptăţită legal să propună modul de soluţionare, prin individualizarea sancţiunii disciplinare aplicabile sau clasarea sesizării, după caz.

În concluzie, s-a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante.

Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă Casa Naţională de Pensii Publice a solicitat respingerea recursului părţii adverse ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a invocat preliminar nulitatea recursului formulat de recurentul-pârât raportat la art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3) şi art. 489 C. proc. civ.. Astfel, reiterarea argumentelor prezentate în faţa instanţei de fond, a stării de fapt şi a nemulţumirilor generice ale recurentei-pârâte cu privire la soluţia adoptată de instanţă nu pot constitui critici de nelegalitate la adresa hotărârii primei instanţe, în condiţiile în care recursul nu este o cale de atac devolutivă, precum apelul. Cererea de recurs a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se indica, în mod concret, motivele de casare şi nelegalitate ale sentinţei recurate. Nu se poate considera că afirmaţiile recurentei - pârâte din cuprinsul cererii de recurs, care reprezintă doar o nemuţumire generală faţă de soluţia dată de instanţa de fond, recurenta-pârâtă reluând o serie de apărări din primul ciclu procesual, pot fi considerate motive de recurs.

În subsidiar, partea recurentă-reclamantă a apreciat calea de atac a părţii adverse ca fiind lipsită de temei.

Referitor la măsura nr. 14, recurenta-pârâtă contrazice cele statuate în hotărârile judecătoreşti în discuţie, arătând în concret cum trebuie interpretate şi aplicate cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, respectiv prin decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Întregul raţionament de la care pleacă autoritatea pârâtă este eronat, examenul jurisprudenţial făcut de aceasta în legătură cu evoluţia legislaţiei în materia salarizării excedează competenţelor acesteia, neputând fi primit tocmai pentru că este vorba despre punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii.

Mai precis, recurenta - pârâtă nu identifică hotărâri judecătoreşti definitive în care s-a decis ca salariul de bază al angajaţilor CNPP trebuia stabilit la nivelul maxim existent la nivelul acestei instituţii, iar, în pofida titlului executoriu, nepermis CNPP a calculat la nivelul maxim al salariului de bază din evidenţele altor instituţii publice centrale, ci opinează nejustificat că independent de ce au decis instanţele de judecată, chiar dacă au stabilit că egalizarea la nivel maxim vizează şi alte instituţii centrale, nu se impunea a fi emise ordinele de salarizare în acest sens. În acest sens, recurenta-reclamnată a exemplificat câteva dintre hotărârile judecătoreşti invocate de recurenta-pârâtă prin care sunt contrazise cele dispuse de instanţele de judecată.

Hotărârile judecătoreşti definitive (sentinţa civilă nr. 6533/03.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, sentinţa civilă nr. 7760/18.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, sentinţa civilă nr. 2434/16.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 4831/26.09.2018) trebuie să se bucure în continuare de atributele conferite de lege unui titlu executoriu, acest drept existând efectiv si permanent, lună de lună.

Ulterior pronunţării acestor hotărâri definitive, la interval de câţiva ani, au fost emise deciziile ÎCCJ şi Curţii Constituţionale invocate de recurenta - pârâtă, dar acestea produc efecte numai pentru viitor.

Pe de altă parte, drepturile câştigate de către salariaţii CNPP potrivit hotărârilor judecătoreşti, privind recalcularea drepturilor salariale la nivelului maxim al salariului de bază din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale "Administraţie", indiferent de instituţie sau autoritate publică începând cu data publicării deciziei CCR nr. 794/2016 în Monitorul Oficial, respectiv data de 21 decembrie 2016, corespund întru totul noţiunii de "bun" în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale. Aşadar, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale invocate de echipa de control, care au stat la baza emiterii măsurii nr. 14, nu pot afecta situaţiile juridice definitiv formate.

Pe de altă parte, odată ce s-a creat un precedent judiciar la nivelul CNPP cu privire la recalcularea drepturilor salariale, anterior publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei ÎCCJ nr. 49/2018, instituţia era obligată să respecte inclusiv prevederile art. 6 şi art. 39 din Legea-cadru nr. 53/2017.

În acest context, salariaţii CNPP au demarat o serie de litigii care au avut ca obiect recalcularea drepturilor salariale la nivelul maxim al salariului de bază existent în cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice, iar urmarea acestor litigii salariaţii CNPP au obţinut pe cale judecătorească recalcularea drepturilor salariale la nivelul maxim al salariului de bază existent în plată în cadrul CNPP.

Ca urmare a litigiilor promovate de către salariaţii CNPP, tranşate definitiv de către instanţele de judecată, la nivelul CNPP s-a generat o jurisprudenţă bine determinată, cu privire la recalcularea drepturilor salariale, jurisprudenţă care se împarte în trei categorii: 1. hotărâri judecătoreşti prin care se acordă unor funcţionari publici nivelul maxim aflat în plată în cadrul categoriei profesionale, respectiv familei ocupaţionale Administraţie - sentinţa civilă nr. 1163/27.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul civil nr. x/2017, decizia nr. 4381/26.09.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017; 2. hotărâri judecătoreşti prin care se acordă unor funcţionari publici CNPP nivelul maxim aflat în plată în cadrul instituţiilor subordinate CNNP, respectiv caselor teritoriale de pensie - sentinţa civilă nr. 7050/23.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, precum şi încheierea din data de 14.01.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti; 3. hotărâri judecătoreşti prin care se acordă unor funcţionari publici nivelul maxim aflat în plată la nivelul ordonatorului de credite, respectiv CNPP - sentinţa civilă nr. 3093/04.10.2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 717/02.04.2021.

Aşadar, în virtutea celor statuate de către instanţele de judecată, Casa Naţională de Pensii Publice a emis noi ordine de salarizare, prin raportare la dispozitivul şi considerentele instanţelor de judecată. În ipoteza nepunerii în executare a unui drept recunoscut printr-un titlu executoriu, instituţia era pasibilă atât de sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 544/2004, cât şi de plata unor dobânzi, penalităţi şi cheltuieli de executare din bugetul CNPP.

Pe de altă parte, dacă s-ar accepta ideea susţinută de către pârâtă, că recalcularea drepturilor salariale ar trebui efectuată altfel decât cele stabilite de instanţele de judecată, s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Raţiunile de securitate şi predictibilitate ar fi trebuit să conducă la prezumţia că nu este loc pentru redeschiderea unor chestiuni de drept care au fost tranşate pe rolul instanţelor de judecată şi au generat deja o jurisprudenţă bine determinată, cu privire la recalcularea drepturilor salariale.

Este neîntemeiată şi critica adusă sentinţei atacate, prin care instanţa a dispus anularea măsurii nr. 22 din procesul-verbal de control. În cazul aspectelor reţinute de către pârâta MMPS nu poate fi vorba despre demararea procedurii de cercetare administrativă pentru directorul general al Direcţiei Generale Juridice şi Control, întrucât avizarea ordinelor de stabilire şi recalcularea drepturilor salariale pentru funcţionarii publici/personal contractual din cadrul CNPP care au obţinut hotărâri definitive s-a făcut în conformitate cu prevederile legale în vigoare în material salarizării, raportat la obligaţiile prevăzute în considerentele şi dispozitivele hotărârilor judecătoreşti. Punerea în executare a sentinţelor judecătoreşti a fost supusă unei analize amănunţite a fiecărei situaţii în parte de către Direcţia Generală Juridică şi Control din cadrul CNPP, iar avizarea ordinelor de acordare a drepturilor salariale s-a realizat în mod corect şi legal, astfel cum au dispus instanţele judecătoreşti prin sentinţele pronunţate.

În orice caz, la acest moment, măsura nr. 22 este lipsită de interes, întrucât începând cu data de 02.08.2021 directorului general al Direcţiei Generale Juridice si Control i s-a modificat raportul de serviciu, prin transfer la cerere la Ministerul Finanţelor - Direcţia generală economică. Astfel, directorul general al Direcţiei Generale Juridice şi Control, începând cu data de 02.08.2021, nu mai este subiect al unui raport de serviciu cu instituţia recurentă-reclamantă.

În concluzie, s-a solicitat respingerea recursului.

4. Soluţia instanţei de recurs

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile...".

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Motivul de casare/nelegalitate invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Recursul formulat de recurentul-pârât Minister este nefondat.

Partea recurentă-pârâtă a criticat soluţia primei instanţe de anulare a procesului-verbal de control nr. x/DGCCISNA/20.11.2020 cu privire la măsurile litigioase nr. 14 şi nr. 22.

În concret, prin măsura nr. 14 autoritatea publică recurentă-pârâtă dispusese «emiterea ordinelor de stabilire si recalcularea drepturilor salariale cu respectarea tuturor actelor normative incidente, pentru salariaţii cărora, în mod eronat, li s-a stabilit un salariu de bază maxim prin raportare la un nivel maxim al salariului de baza din cadrul altor instituţii şi recuperarea prejudiciului creat, acolo unde este cazul».

În mod legal prima instanţă a invalidat măsura în discuţie, întrucât autoritatea publică de rang ministerial, deşi afirmă că susţine acordarea drepturilor salariale astfel cum au fost stabilite de instanţele de judecată, în realitate contrazice cele statuate în hotârârile judecătoreşti definitive, arătând în concret cum trebuie interpretate şi aplicate decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi decizia nr. 49/2018 pronunţaţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Or, după cum corect a menţionat Curtea de Apel Bucureşti, raţionamentul de la care pleacă Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale este eronat, analiza făcută de acesta în legătură cu evoluţia legislaţiei în materia salarizării neputând fi primită tocmai pentru că recurenta-reclamantă procedase la punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii.

Înalta Curte observă că măsura litigioasă are în procesul-verbal o formulare şi o argumentaţie cu caracter general, fără nicio menţiune privind necesitatea respectării efectului obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate.

După cum a subliniat Curtea de Apel Bucureşti, dacă s-ar accepta ideea susţinută de recurenta-pârâtă, anume că recalcularea drepturilor salariale ar trebui efectuată altfel decât în modul stabilit de instanţele de judecată prin hotărâri judecătoreşti definitive, s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Or, raţiuni de securitate juridică se opun redeschiderii unor chestiuni de drept care au fost deja tranşate definitiv de către instanţele de judecată.

Altfel spus, autoritatea publică recurentă-pârâtă a generalizat nepermis obligaţia instituită în sarcina recurentei-reclamante, impunându-i acesteia din urmă emiterea ordinelor de stabilire şi recalcularea drepturilor salariale pentru salariaţii cărora, în mod pretins eronat, li s-ar fi stabilit un salariu de bază maxim prin raportare la un nivel maxim al salariului de baza din cadrul altor instituţii şi recuperarea prejudiciului creat. Spre acest rezultat, recurentul-pârât a dezvoltat un raţionament propriu, întemeindu-se în principal pe reglementările relevante în epocă şi pe jurisprudenţele cu caracter obligatoriu ale Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a acorda prevalenţă hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu caracter definitiv, respectiv considerentelor identificate în conţinutul acestora, în legătură cu care partea recurentă-reclamantă procedase la punerea în executare.

De altfel, prin cererea de recurs se recunoaşte implicit acest aspect, recurentul-pârât susţinând că «sentinţele judecătoreşti de stabilire a unor drepturi salariale nu au fost puse în executare de către Casa Naţională de Pensii Publice în acord cu legislaţia în domeniul salarizării». Or, modul de punere în executare a obligaţiilor instituite prin hotărârile judecătoreşti definitive de stabilire a drepturilor salariale în favoarea personalului Casei Naţionale de Pensii Publice, remunerat din fonduri publice, se determină în raport de dispozitivul şi considerentele acelor hotărâri, iar în caz de dubiu printr-o eventuală lămurire a acestora în condiţiile art. 443 C. proc. civ.

Aşadar, punerea în executare a unui titlu executoriu - o hotărâre judecătorească având caracter executoriu, iar în final şi caracter definitiv - nu implică, aşa cum detaliază recurentul-pârât prin cererea de recurs, o nouă interpretare a cadrului legislativ referitor la modul de stabilire a drepturilor salariale litigioase, întrucât acea analiză a realizat-o deja instanţa judecătorească odată cu pronunţarea hotărârii respective. Acea punere în executare constă într-o conformare a debitorului - Casa Naţională de Pensii Publice - faţă de obligaţia ce a fost instituită în sarcina sa, cu respectarea dispozitivului şi a considerentelor dezvoltate de instanţa judecătorească în justificarea soluţiei pronunţate.

Cu toate acestea, recurentul-pârât urmăreşte prin actul administrativ litigios să impună recurentei-reclamante un anumit mod de executare a hotărârilor judecătoreşti analizate, recurgând la o înşiruire de norme legale şi aspecte rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Existenţa în finalul măsurii nr. 14 în discuţie a menţiunii «acolo unde este cazul» nu este de natură să valideze conţinutul acesteia, ci să inducă lipsă de claritate. În realitate, analiza autorităţii publice recurente-pârâte impunea o verificare punctuală a fiecărui titlu executoriu cu privire la care Casa Naţională de Pensii Publice procedase la executare, observarea soluţiei pronunţate de instanţa judecătorească şi a considerentelor dezvoltate în susţinerea acesteia, iar, în măsura în care se identifica vreo neconcordanţă între respectivul titlu executoriu şi conduita recurentei-reclamante, eventuala dispunere a unei măsuri de intrare în legalitate, sub condiţia ca modul în care procedase recurenta-reclamantă să nu îşi găsească vreun alt temei legal.

Deşi în conţinutul cererii sale de recurs partea recurentă-pârâtă indică hotărâri judecătoreşti care nu ar fi fost executate conform de recurenta-reclamană, totuşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima instanţă a identificat mai multe sentinţe ale Tribunalului Bucureşti şi decizii ale Curţii de Apel Bucureşti prin care raportarea în vederea determinării drepturilor salariale cuvenite angajaţilor Casei Naţionale de Pensii Publice se realiza la familia ocupaţională "Administraţie", în contra susţinerilor recurentului-pârât.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a indicat: (i) sentinţa civilă nr. 1163/27.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul civil nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 5474/18.10.2018, prin care s-a clarificat recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor la nivelul maxim al acestor drepturi salariale existent în cadrul categoriei profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, pentru fiecare funcţie, grad, treapta, clasa, gradaţie, începând cu data de 01.08.2016. (ii) decizia nr. 4381/26.09.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, prin care s-a arătat că «este lipsit de relevanţă faptul că în cadrul CNPP, pentru funcţiile deţinute de reclamanţi, aceştia sunt salarizaţi la nivelul maxim acordat în cadrul acestei instituţii, câta vreme egalizarea nu s-a realizat la nivelul întregii familii ocupaţionale»; (iii) sentinţa civilă nr. 3504/23.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2018 prin care s-a reţinut că «salariul de bază/indemnizaţia de încadrare pentru reclamanţi trebuie stabilit, începând cu data de 01.08.2016, la nivelul maxim aflat în plata, în cadrul familiei ocupaţionale Administraţie»; (iv) decizia civilă nr. 2175/14.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, prin care s-a decis recalcularea drepturilor salariale pentru fiecare reclamant/ă în parte, în sensul stabilirii la nivelul maxim existent în cadrul categoriei profesionale, respectiv familii ocupaţionale «Administraţie», pentru aceeaşi funcţie, grad/gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, începând cu data de 01.08.2016, arătându-se în considerente că «este lipsit de relevanţă faptul că în cadrul CNPP, pentru funcţiile deţinute de reclamanţi, aceştia sunt salarizaţi la nivelul maxim acordat în cadrul acestei instituţii, câtă vreme egalizarea nu s-a realizat la nivelul întregii familii ocupaţionale».

Nu poate fi primită apărarea recurentului-pârât cum că aceste din urmă ipoteze reieşite din titlurile executorii ar fi excluse implicit de menţiunea finală a măsurii litigioase «acolo unde este cazul», câtă vreme aceasta este de natură să inducă neclaritate, iar ansamblul măsurii nr. 14 se caracterizează printr-o generalitate ce afectează autoritatea de lucru judecat a acelor hotărâri judecătoreşti.

În altă ordine de idei, măsura litigioasă nr. 14 este afectată de un viciu de legalitate ce impune anularea sa, iar nu eventuala remediere pe cale judecătorească prin identificarea punctuală, pe de o parte, a ipotezelor în care titlurile executorii au fost executate conform de către partea recurentă-reclamantă, respectiv, pe de altă parte, a celor în care Casa Naţională de Pensii Publice a emis ordine de stabilire şi recalculare a drepturilor salariale fără a se întemeia pe vreun titlu executoriu sau dispoziţie legală care să îi permită a proceda în sensul respectiv.

În concluzie, criticile recurentului-pârât sunt nefondate sub acest aspect.

În continuare, în ce priveşte măsura nr. 22, prin intermediul acesteia se dispusese «Demararea procedurii de cercetare administrativă pentru directorul general al Direcţiei Juridice şi Control, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare şi în fişa postului, prin acordarea în mod defectuos a vizei de legalitate asupra ordinelor de stabilire a drepturilor salariale pentru angajaţii CNPP cărora li s-a stabilit salariul prin raportare la maximul în plată la nivelul altor instituţii, contrar punctelor de vedere exprimate».

Ca urmare a constatării nelegalităţii măsurii nr. 14, în mod legal a fost anulată de prima instanţă şi măsura nr. 22, fiind corectă constatarea Curţii de Apel Bucureşti în sensul că directorul amintit a acţionat în limitelor competenţei care îi revenea, prin avizarea punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti definitive în acord cu soluţiile şi considerentele acestora.

Înalta Curte mai arată în acest context că potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. (…) (3) În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. În cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond.". Lectura atentă a acestui text normativ nu denotă că legiuitorul ar fi înţeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia şi soluţiile în caz de admitere a recursului. În consecinţă, dreptul procesual comun al art. 483, 486 şi 488 C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptăţită şi la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ci doar de legalitate.

Aşadar, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs prin care se contestă situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

În concret, recurentul-pârât nu a dezvoltat în general prin cererea de recurs cu privire la măsura nr. 22 critici de nelegalitate, ci critici de netemeinicie, sens în care a raportat aspecte de fapt reieşite din conţinutul unor hotărâri judecătoreşti la aspecte de fapt rezultate din înscrisuri ce proveneau de la funcţionarul public vizat de măsura litigioasă, a căror lămurire nu poate interveni însă prin controlul de legalitate specific căii de atac a recursului.

În plus, punctele de vedere şi avizele respectivului funcţionar public nu pot fi apreciate ca având caracter inconsecvent prin raportarea unora la celelalte, câtă vreme fiecare dintre acestea au fost emise în legătură cu punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti.

Altfel spus, trebuie observat în concret conţinutul hotărârii judecătoreşti în legătură cu care fusese emis acel punct de vedere sau aviz. Or, după cum a reieşit din analiza efectuată cu privire la măsura litigioasă nr. 14, recurentul-pârât nu a acordat relevanţă modului în care instanţa judecătorească interpretase cadrul normativ relevant în legătură cu soluţia ce făcea obiectul titlului executoriu, ci Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în trecut) a pretins că ar fi trebuit realizată într-un anumit sens aplicarea şi interpretarea normelor legale cu prilejul executării hotărârilor judecătoreşti.

În consecinţă, şi aceste critici ale recurentului-pârât sunt nefondate.

Recursul formulat de recurenta-reclamantă este fondat, Înalta Curte urmând a analiza mai întâi criticile lipsite de temei din conţinutul căii de atac, iar apoi va arăta motivele pentru care cererea de recurs se va admite.

În ceea ce priveşte măsura nr. 17, prin care se dispunea «Emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale ale doamnei A., conform funcţiei deţinute de director general, de la data dobândirii acestei funcţii, cu respectarea prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabilirea şi recuperarea prejudiciului, rezultat ca urmare a restabilirii drepturilor salariale, după caz.", soluţia Curţii de Apel Bucureşti de menţinere a măsurii litigioase este legală.

În acest sens, prima instanţă a reţinut că măsura respectivă priveşte punerea nelegală în executare a sentinţei civile nr. 5839/20.09.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 743/15.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti; mai precis, în aplicarea sentinţei menţionate, prin ordinul preşedintelui CNPP nr. 828/27.08.2020 doamnei A. i s-a recalculat salariul începând cu data de 01.08.2016 fără a fi avute în vedere cele reţinute în concret în hotărâre, unde nu a fost avută în vedere raportarea la un nivel maxim al salariului de bază din cadrul altor instituţii, alt ordonator de credite, ci din cadrul CNPP, inclusiv din cadrul Caselor Teritoriale de Pensii.

Curtea de Apel Bucureşti a mai arătat că, potrivit documentelor puse la dispoziţia echipei de control, respectiv state nominale, state de plată, ordine, buletine de calcul, în perioada august 2016 - mai 2018 doamna A. a deţinut funcţia publică de director al Direcţiei Documente de Plată, iar pentru perioada indicată anterior, salariul a fost restabilit prin raportare la un nivel maxim al salariului de bază de director existent în plată la nivelul CNPP. Începând cu data de 19.05.2018, ca urmare a modificării structurii organizatorice a CNPP şi a înfiinţării Direcţiei Generale Documente de Plată, Stagii de Cotizare şi Evidenţă Informatizată, doamna A. a fost promovată (trecută) în funcţia publică de conducere de director general, gradul II; conform ordinului menţionat anterior, funcţionarului public i s-a stabilit un salariu similar cu salariul de bază corespunzător funcţiei de director din cadrul CNPP, în realitate a fost menţinut salariul de director deţinut anterior, motivul invocat în buletinul de calcul (anexă la ordin) fiind inexistenţa unei alte funcţii de director general la nivelul instituţiei.

În mod corect a arătat judecătorul fondului că, la data promovării în funcţia publică de director general, drepturile salariale acordate acelui funcţionar public ar fi trebuit stabilite în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate public pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă, obligaţie neîndeplinită însă de recurenta - reclamantă.

Cât despre dispoziţiile art. 38 alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017, această normă juridică a fost introdusă în Legea-cadru nr. 153/2017 prin Legea nr. 61/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 296/17.04.2019, fiind deci aplicabilă pentru drepturile salariale cuvenite ulterior intrării sale în vigoare, întrucât o normă juridică nu are în principiu caracter retroactiv.

În aceste condiţii, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante, textul art. 38 alin. (8) amintit neputând privi drepturile salariale aferente perioadelor de timp anterioare şi, astfel, neputând fi luat în calcul la data promovării doamnei A. în funcţia publică de conducere de director general, gradul II, anume începând cu luna mai 2018.

Nu este relevant faptul că în data de 27.08.2020 a fost emis ordinul pentru punerea în executare a sentinţei nr. 5839/20.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 743/15.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, întrucât norma legală relevantă este cea de la data intervenirii evenimentului reprezentat de promovarea funcţionarului public în funcţia de director general, anume de la nivelul lunii mai 2018, moment când Legea nr. 61/2019 nu era în vigoare spre a fi invocat textul art. 38 alin. (8) pe care l-a introdus în conţinutul Legii-cadru nr. 153/2017.

Cât despre art. 38 alin. (61) din Legea-cadru nr. 153/2017, acea normă juridică prevedea că "Începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (...)".

Or, printre premisele de aplicare a acestei din urmă norme juridice se regăseşte şi condiţia esenţială ca persoana respectivă să îşi desfăşoare activitatea în aceleaşi condiţii, premisă ce nu a fost demonstrată ca fiind îndeplinită în cazul funcţionarului public în discuţie. Este astfel necontestat în proces că la nivelul Casei Naţionale de Pensii Publice a fost înfiinţată în cursul lunii mai 2018 Direcţia Generală Documente de Plată, Stagii de Cotizare şi Evidenţă Informatizată, iar doamna A. a fost promovată (trecută) în funcţia publică de conducere de director general, gradul II, anterior ocupând o funcţie de director.

Aşadar, în luna februarie 2018 funcţionarul public amintit ocupa funcţia publică de director, iar începând cu luna mai 2018 a fost promovat în funcţia publică de director general, fără însă ca funcţiile publice în discuţie să fie identice sau echivalente, ci plasate la nivel ierarhic diferit în Anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 privind Familia Ocupaţională de Funcţii Bugetare "Administraţie".

În concluzie, nu este întemeiată raportarea părţii recurente-reclamante la dispoziţiile art. 38 alin. (61) din Legea-cadru nr. 153/2017, nefiind de altfel fondată niciuna dintre criticile expuse de recurenta-reclamantă sub aspectul analizat.

Referitor la măsura nr. 19, prin aceasta Ministerul a dispus «Depunerea "Declaraţiilor rectificative", pentru fiecare luna din perioada pentru care, prin refacerea statelor de plata, s-au constat diferenţe de obligaţii conform procedurii în vigoare reglementată de ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 600/2004, privind aprobarea modelului şi conţinutului formularului 710 "Declaraţie rectificativa", cod 14.13.01.00/r, cu modificările şi completările ulterioare aduse de ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1340/2009, concomitent cu depunerea acestor declaraţii rectificative şi la casa de pensii şi la casa de sănătate».

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este legală, prima instanţă observând caracterul accesoriu al acestei măsuri, al cărei efect nu se producea doar raportat la măsura nr. 14, ci, după cum însăşi recurenta-reclamantă recunoaşte, şi în raport de măsurile nr. 15 şi nr. 17.

Or, Înalta Curte a confirmat deja legalitatea soluţiei primei instanţe cu privire la măsura nr. 17, ceea ce are semnificaţia menţinerii măsurii nr. 19 cel puţin în raport de necesitatea depunerii declaraţiilor rectificative determinate de măsura a cărei legalitate a fost argumentată în precedent.

În mod corespunzător, solicitarea părţii recurente-reclamante este nefondată, faţă de caracterul accesoriu al măsurii nr. 19 şi menţinerea validităţii măsurii nr. 17.

Cât despre măsura nr. 21, prin aceasta autoritatea publică recurentă-pârâtă a dispus «Demararea procedurii de cercetare administrativă pentru directorul Direcţiei Management Resurse Umane, ca urmare a modului deficitar de îndeplinire a atribuţiilor prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare şi în fişa postului şi a modului defectuos de punere în aplicare a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, a Legii nr. 53/2013 - Codul Muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare şi a O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrative, cu modificările şi completările ulterioare», soluţia primei instanţe de menţinere a acestei măsuri fiind legală.

În acest din urmă sens, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că reclamanta a înţeles să conteste măsura în discuţie doar din perspectiva încălcării de către funcţionarul public de conducere a reglementărilor referitoare la modul de aplicare a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, însă prin actul de control s-a reţinut că un număr semnificativ dintre dispoziţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare al Casei Naţionale de Pensii Publice nu sunt îndeplinite sau sunt îndeplinite defectuos, astfel că, şi acceptând susţinerile reclamantei relativ la corecta aplicare a prevederilor legale privind salarizarea, consecinţa nu poate fi anularea măsurii în discuţie.

Într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată, partea reclamantă a dezvoltat în legătură cu măsura litigioasă nr. 22 critici doar în ceea ce priveşte modul de stabilire a drepturilor salariale acordate personalului Casei Naţionale de Pensii Publice, sens în care se regăsesc referiri cu caracter general la punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti.

Cu toate acestea, este necontestat că respectivului funcţionar public i-au fost imputate prin procesul-verbal litigios şi alte deficienţe în afara aspectelor referitoare la modul de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea drepturilor salariale, acelea nefăcând obiectul vreunei critici dezvoltate în conţinutul cererii de chemare în judecată.

În mod corespunzător, Curtea de Apel Bucureşti s-a învestit cu soluţionarea acestui capăt de cerere în limita cauzei juridice dezvoltate de recurenta-reclamantă şi a conchis legal că, indiferent de modul de soluţionare a criticilor privind aplicarea prevederilor legale în materia salarizării, nu putea interveni o anulare în integralitate a măsurii nr. 21 în lipsa înlăturării tuturor deficienţelor imputate.

În plus, faţă de dispoziţiile art. 494 C. proc. civ. raportat la art. 478 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ, în calea de atac a recursului nu se poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, iar partea interesată nu se poate folosi de alte motive. Astfel, recurenta-reclamantă nu poate completa prin cererea sa de recurs motivele pentru care a solicitat anularea măsurii nr. 21.

În concluzie, criticile părţii recurente-reclamante cu privire la măsurile nr. 17, nr. 19 şi nr. 21 sunt lipsite de temei.

În schimb, Înalta Curte constată că sunt fondate unele dintre criticile recurentei-reclamante vizând măsura nr. 15, prin care Ministerul a dispus «Emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale pentru salariaţii cărora, în perioada iulie 2017 - prezent, li s-a acordat în mod eronat gradaţia corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă, fără a fi respectate prevederile art. 10 din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi recuperarea prejudiciului, după caz».

În esenţă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că în mod eronat reclamanta se prevalează de prevederile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, autoritatea publică pârâtă reţinând corect că stabilirea salariului de bază pentru personalul care a avansat în gradaţie, începând cu luna iulie 2017, se realizează conform prevederilor art. 10 din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, în situaţia avansării în gradaţia aferentă tranşei de vechime în muncă nu sunt aplicabile prevederile art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, ci dispoziţiile normative menţionate au în vedere perioada de aplicare etapizată a legii şi vizează doar personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, pentru care salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. Prin urmare, judecătorul fondului a apreciat ca fiind corect în perioada iulie 2017 - iulie 2018 a se face aplicarea majorării aferente tranşei de vechime la salariul de bază deţinut, aşa cum este prevăzut la art. 10 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, în timp ce reclamanta în mod nelegal a realizat avansarea în gradaţie la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei. În plus, prevederile art. 38 alin. (8) au fost introdus în Legea-cadru nr. 153/2017 la data de 15.04.2019 prin Legea nr. 61/2019 şi, astfel, în mod corect a arătat autoritatea pârâtă că, abia începând cu luna mai a anului 2019, în situaţia în care, în urma promovării în funcţie, grad sau treaptă profesională ori a avansării în gradaţie, potrivit legii, rezultă un salariu de bază mai mic decât cel avut la data promovării sau avansării în gradaţie, se păstrează salariul de bază avut anterior promovării sau avansării în gradaţie", legiuitorul stabilind păstrarea salariului de bază avut anterior şi nicidecum că salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 38 alin. (8) din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost introduse în Legea-cadru amintită prin Legea nr. 61/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 296/17.04.2019, fiind deci aplicabile pentru drepturile salariale cuvenite ulterior intrării sale în vigoare, întrucât o normă juridică nu are în principiu caracter retroactiv. În aceste condiţii, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante, textul art. 38 alin. (8) neputând privi drepturile salariale aferente perioadelor de timp anterioare şi, astfel, neputând fundamenta modul de calcul al drepturilor salariale pentru perioada iulie 2017 - iulie 2018.

În continuare, Înalta Curte reţine că potrivit art. 10 din partea generală a Legii-cadru nr. 153/2017 "(1) Salariile de bază sunt diferenţiate pe funcţii, grade/trepte şi gradaţii. (2) Fiecărei funcţii, fiecărui grad/treaptă profesională îi corespund 5 gradaţii, corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă, ... (3) Salariile de bază prevăzute în anexele nr. I-VIII pentru funcţiile de execuţie sunt la gradaţia 0. (4) Tranşele de vechime în muncă în funcţie de care se acordă cele 5 gradaţii, precum şi cotele procentuale corespunzătoare acestora, calculate la salariul de bază avut la data îndeplinirii condiţiilor de trecere în gradaţie şi incluse în acesta, sunt următoarele: a) gradaţia 1 - de la 3 ani la 5 ani - şi se determină prin majorarea salariului de bază prevăzut în anexele la prezenta lege cu cota procentuală de 7,5%, rezultând noul salariu de bază; b) gradaţia 2 - de la 5 ani la 10 ani - şi se determină prin majorarea salariului de bază avut cu cota procentuală de 5%, rezultând noul salariu de bază; c) gradaţia 3 - de la 10 ani la 15 ani - şi se determină prin majorarea salariului de bază avut cu cota procentuală de 5%, rezultând noul salariu de bază; d) gradaţia 4 - de la 15 ani la 20 de ani - şi se determină prin majorarea salariului de bază avut cu cota procentuală de 2,5%, rezultând noul salariu de bază; e) gradaţia 5 - peste 20 de ani - şi se determină prin majorarea salariului de bază avut cu cota procentuală de 2,5%, rezultând noul salariu de bază.". [s.n.]

Din lectura atentă a acestui text legal se observă că norma juridică lămureşte faptul că salariile de bază din Anexele nr. 1 - VIII ale legii sunt la gradaţia 0 (alin. (3), pentru ca mai apoi să definească gradaţiile 1 - 5 din perspectiva vechimii în muncă şi să indice cotele procentuale acordate, calculate la salariul de bază, cu menţiunea că iniţial se arată că diferenţierea salariilor de bază se face potrivit legii pe funcţii, grade/trepte şi gradaţii.

Deşi scopul reglementării din conţinutul art. 10 al Legii-cadru nr. 153/2017 îl constituie aspectele privind "gradaţia", o premisă esenţială a aplicării sale o reprezintă "salariul de bază", întrucât legiuitorul determină astfel cuantumul acestuia din urmă în funcţie de vechimea în muncă.

Or, art. 7 din partea generală a Legii-cadru nr. 153/2017 defineşte la lit. a) salariul de bază ca reprezentând "suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. 1 - IX". Aşadar, de esenţa salariului de bază avut în vedere de Legea-cadru este identificarea sa în Anexele acestui act normativ.

În aceste condiţii, premisa acordării gradaţiilor prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 este aceea a aplicării salariului de bază stabilit potrivit reglementării acestui act normativ, întrucât noţiunea de "gradaţie" este intrinsec legată de salariul de bază în discuţie. Altfel spus, pentru a fi incidentă reglementarea gradaţiei din Legea-cadru nr. 153/2017 este necesar ca persoana plătită din fonduri publice să beneficieze de salariul rezultat din Legea-cadru nr. 153/2017.

În consecinţă, gradaţiile reglementate de Legea-cadru nr. 153/2017 în art. 10 din partea sa generală nu au o existenţă de sine-stătătoare sau necondiţionată, cum eronat pretinde recurentul-pârât, ci din însăşi reglementarea amintită rezultă că de esenţa stabilirii este raportarea la salariul de bază rezultat din Legea-cadru.

În legătură cu aplicarea unui alt drept salarial prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, anume majorarea salariului de bază pentru complexitatea muncii, prin decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 130 din 19 februarie 2019, s-a arătat că "83. Interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 38 alin. (2), (3), (4) şi (6) privind aplicarea etapizată a legii, mai sus prezentate, impun concluzia că majorarea salariului de bază cu 15% pentru complexitatea muncii, prevăzută de dispoziţiile notei 2 lit. c) pct. II lit. A) cap. I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, pentru funcţionarii publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din subordinea Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, nu poate fi acordată de la momentul intrării în vigoare a legii, 1 iulie 2017 până la sfârşitul anului 2017 sau pentru anul 2018, pentru că s-ar încălca prevederile art. 38 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind menţinerea în plată a drepturilor salariale în anul 2017, la nivelul celor din luna iunie 2017, precum şi prevederile art. 38 alin. (3) din acelaşi act normativ, care determină majorarea în anul 2018 a drepturilor salariale avute în luna decembrie 2017 cu un procent de 25%. Această majorare va deveni aplicabilă şi va fi acordată în momentul în care salariile de bază vor fi determinate utilizând salariile de bază prevăzute în anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, anexă prin care se instituie majorarea de 15%, începând cu anul 2019, în condiţiile detaliate prin art. 38 alin. (4) din actul normativ menţionat. 84. În mod excepţional, în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit prezentei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022". [s.n.]

În aceste condiţii, în cazul personalului al cărui drept salarial nu este stabilit prin utilizarea salariilor de bază prevăzute în Anexele Legii-cadru nr. 153/2017, modul în care se determină salariul de bază raportat la gradaţie nu poate avea în vedere dispoziţiile art. 10 din actul normativ amintit.

Astfel, devine relevant art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, text potrivit căruia "Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.". [s.n.]

Prin decizia nr. 8 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 337 din 2 aprilie 2021, s-a arătat că "99. (...) legiuitorul, prin art. 39 din Legea- cadru nr. 153/2017, a încercat să se asigure că, pe perioada aplicării tranzitorii a noii legi, vor fi respectate principiile nediscriminării şi egalităţii, în sensul că persoanele aflate în situaţii profesionale identice trebuie să beneficieze de aceleaşi venituri salariale. (...) 106. (...) dispoziţiile art. 36 şi art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu exclud aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) şi (4) din aceeaşi lege, ci se completează cu acestea. (...) 107.

La stabilirea nivelului salarial trebuie însă să se mai ţină seama atât de dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât şi de cele ale art. 39 alin. (4) din aceeaşi lege, acestea aplicându-se şi pentru personalul care era angajat în instituţii publice la data de 1 iulie 2017. Aceste dispoziţii enumeră limitativ categoriile de personal cărora li se aplică noţiunea de similar în plată, respectiv pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale.

Prin urmare, sunt trei categorii de personal cărora li se aplică noţiunea de similar în plată, în aceste categorii regăsindu-se şi cea a "personalului numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel". 108. Din modul de redactare a art. 39 alin. (1) din Legea- cadru nr. 153/2017 rezultă clar faptul că acesta se aplică inclusiv personalului deja numit, nu numai celui nou-încadrat. De altfel, din enumerarea realizată de legiuitor nu rezultă că textul de lege i-ar putea exclude pe membrii personalului bugetar încadrat anterior datei intrării în vigoare a legii, din moment ce nu se limitează doar la personalul nou-încadrat, iar atunci când face referire la personalul promovat, o face ca fiind o subcategorie a noţiunii mai largi de "personal numit/încadrat în funcţie în aceeaşi instituţie/autoritate publică." (...) 112.

În altă ordine de idei, motivul pentru care legiuitorul a inserat în Legea-cadru nr. 153/2017 articolul 39, având denumirea marginală "Aplicarea tranzitorie", ce începe cu sintagma "până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi", nu constă în intenţia de a reglementa situaţia de excepţie a salariaţilor nou-încadraţi sau promovaţi până la aplicarea integrală a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, ci în aceea de a se asigura că, până la momentul în care diferenţele salariale pentru persoane aflate în situaţii identice se vor exclude în mod natural prin încadrarea în grilele finale de salarizare, există pârghii pentru eliminarea discriminării între persoane aflate în aceeaşi situaţie profesională.

Acest articol are ca obiect de reglementare tocmai aplicarea tranzitorie a legii, şi anume intervalul de timp stabilit până la aplicarea integrală a acestui act normativ. 113. Ca atare, intenţia legiuitorului a fost aceea de a înlătura inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru tot personalul plătit din fonduri publice, (...), astfel încât a prevăzut expres reguli care să asigure respectarea principiului nediscriminării, reglementat la art. 6 lit.

b) din Legea-cadru nr. 153/2017. (...) De asemenea, aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu constituie un impediment în aplicarea concomitentă şi a prevederilor art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care din nota de fundamentare a adoptării legii respective a rezultat că aceasta a fost determinată de necesitatea eliminării disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare, făcându-se vorbire şi de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale (...).".

De altfel, prin decizia nr. 64 din 26 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 53 din 18 ianuarie 2021, se arătase că "108. Potrivit art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, "funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă". 109. Or, dacă funcţia similară în plată implică şi gradaţia identică, respectiv vechimea în muncă similară, în conformitate cu art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, se realizează o reîncadrare salarială nu numai la promovarea în funcţie sau în grade ori trepte profesionale, ci şi la modificarea gradaţiei, în condiţiile în care art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că fiecărei funcţii, fiecărui/fiecărei grad profesional/trepte profesionale îi corespund 5 gradaţii.". [s.n.]

Deşi această din urmă hotărâre a instanţei supreme priveşte interpretarea unor norme juridice privind o altă categorie profesională şi o altă famile ocupaţională, totuşi lămureşte la nivel de principiu modul în care se aplică reglementarea Legii-cadru nr. 153/2017 cu privire la gradaţie, arătând că şi în această ipoteză în discuţie este un caz de reîncadare, ceea ce face relevantă decizia ÎCCJ - CDCD nr. 8/2021.

În concluzie, în cazul personalului al cărui drept salarial nu era stabilit pe baza anexei corespunzătoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în perioada litigioasă începând cu luna iulie 2017, salarizarea raportat la gradaţie trebuia făcută prin aplicarea art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, iar nu prin aplicarea art. 10 din acelaşi act normativ.

În sfârşit, punctele de vedere emise de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale în epocă pentru analiza Legii-cadru nr. 153/2017 nu se impun cu caracter obligatoriu în soluţionarea cauzei de faţă, neconstituind o interpretare oficială care să provină de la legiuitorul reprezentant de Parlamentul României.

Faţă de cele arătate în precedent, Înalta Curte, observând art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale ca nefondat şi va admite recursul formulat de reclamanta Casa Naţională de Pensii Publice, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va anula şi măsura nr. 15 din Procesul-verbal de control nr. x/DGCCISNA/20.11.2020, urmând a menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale împotriva sentinţei civile nr. 1056 din 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta Casa Naţională de Pensii Publice împotriva sentinţei civile nr. 1056 din 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Anulează şi măsura nr. 15 din Procesul-verbal de control nr. x/DGCCISNA/20.11.2020.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 8 noiembrie 2023.