Judicial staff salary recalculation: scope of statutory limitation bar versus implied waiver through administrative recognition of rights

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z. în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefieri) în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, AA., BB., CC., DD., EE., FF. în calitate specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, GG., HH., II., JJ., KK., în calitate de personal conex personalului auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în temeiul reglementării speciale, respectiv art. 7 alin. (2), Capitolul VIII din Anexa nr. V a Legii 153/2017 şi în temeiul reglementarii generale, respectiv Legea nr. 554/2004, au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. Anularea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605.225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, pentru viitor, fără aplicarea prescripţiei.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1781 din data de 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a calificat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1781 din data de 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefieri) în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, AA., BB., CC., DD., EE., FF. în calitate specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi GG., HH., II., JJ., KK., în calitate de personal conex personalului auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în fapt prin Decizia nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-au dispus următoarele:

"Art. 1. - începând cu data de 01.08.2016, personalul auxiliar de specialitate, specialiştii IT, tehnicienii criminalişti, ca personal asimilat grefierilor şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a unităţilor de parchet din circumscripţia teritorială se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON în condiţiile prezentei decizii". (...)

"Art. 4. - în cazul personalului menţionat la art. 1 căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariate rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenelor de prescripţie de 3 ani, calculate în raport cu data emiterii prezentei decizii".

În esenţă, motivele care au stat la baza cererii de chemare în judecată s-au raportat la recunoaşterea dreptului chiar prin actul administrativ de salarizare, sens în care, recurenţii-reclamanţi au înţeles să invoce aplicarea în speţă a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie.

Totodată, au invocat şi incidenţa în cauză şi a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., conform căruia "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea unei garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie".

În primul rând, în speţă, angajatorul nu putea să invoce că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.

În al doilea rând, în raport de cele consemnate la pct. 4 din decizia criticată, s-a susţinut că termenul de prescripţie de 3 ani este calculat greşit de către angajator, în mod regresiv, prin raportare la data emiterii decizie - 21.12.2021. Or, termenul începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

În al treilea rând, faţă de pct. 4 din decizie, angajatorul PCAB invocă prescripţia extinctivă, deşi recunoaşte dreptul la stabilirea şi acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând ca data de 01.08.2016. Or, o recunoaştere a dreptului din partea angajatorului în favoarea angajaţilor este incompatibilă cu invocarea de către acelaşi subiect de drept a prescripţiei extinctive în ceea priveşte dreptul la acţiune al angajaţilor.

În al patrulea rând, la pct. 1 din ordinul criticat, pârâta recunoaşte explicit dreptul recurenţilor-reclamanţi de a fi salarizaţi cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Această recunoaştere, în aplicarea dispoziţiilor art. 2506 alin. (4) C. civ., echivalează cu renunţarea la prescripţie, fie ea şi deja împlinită (a se vedea art. 2507 C. civ.).

În speţă, prima instanţă a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 171 Codul muncii referitor la termenul de prescripţie de 3 ani în materia drepturilor salariale. Astfel, rezultă în mod clar din decizie că termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 08.12.2021. Referirile emitentului la data de 1 august 2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaştere a dreptului din moment ce însuşi emitentul deciziei a prevăzut la art. 4 din ordin că plata se face cu respectarea termenului de prescripţie.

În privinţa regimului juridic al prescripţiei extinctive, Curtea a statuat că sunt aplicabile dispoziţiile C. civ.

Astfel, pornind de la dispoziţiile art. 2500 alin. (1) Noul C. civ., prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv, sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp, să-şi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie, şi odată cu aceasta, posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Faptul că prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziţii legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecinţele imposibilităţii invocării prescripţiei de către emitentul actelor atacate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 - hotărârea cuprinde motive contradictorii - se arată că în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa în mod corect a reţinut că "prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen", însă contrar mecanismului acesteia spune un non sens juridic şi anume că debitorul după ce recunoaşte creanţa, poate invoca prescripţia; or recunoaşterea creanţei face să curgă un nou termen de prescripţie de la data recunoaşterii, fiind imposibil ca aceasta să fie invocată drept motiv pentru a nu fi respectată obligaţia.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - se arată că, în cadrul hotărârii atacate, cu privire la renunţarea dreptului de a opune prescripţia, instanţa a reţinut:

"Dacă renunţarea expresă nu comportă discuţii, în cazul celei tacite, aceasta trebuie aşadar să aibă un caracter neîndoielnic, putând să rezulte doar din manifestări neechivoce.

Procedând de maniera contrară, stipulând expres că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei atacate, autoritatea pârâtă a acţionat în limitele legii, tocmai în considerarea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive."

Aşadar, Curtea de apel a privit dispoziţiile art. 1 din actul atacat ca pe o renunţare tacită, în acest sens făcând aplicarea dispoziţiilor art. 2508 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora: Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce.

Or, rezultă fără echivoc, că sintagma scrisă a debitorului:

"începând cu data de 01.08.2016 personalul auxiliar de specialitate specialiştii IT, tehnicienii criminalişti, ca personal asimilat grefierilor şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a unităţilor de parchet din circumscripţia teritorială se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON (...)" reprezintă cea mai pură formă a unei renunţări exprese la prescripţie.

În concluzie, având în vedere motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, iar după rejudecarea litigiul în fond - anularea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea recurenţilor-reclamanţi având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605.225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, pentru viitor, fără aplicarea prescripţiei.

4. Apărările formulate în cauză.

În cauza de faţă intimata-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea, în parte, a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605.225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, pentru viitor, fără aplicarea prescripţiei.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, în raport de prevederile art. 171 Codul muncii, referitor la termenul de prescripţie de 3 ani în materia drepturilor salariale, rezultă în mod clar că termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 08.12.2021. Referirile emitentului la data de 1 august 2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaştere a dreptului din moment ce însuşi emitentul deciziei a prevăzut la art. 4 din ordin că plata se face cu respectarea termenului de prescripţie.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin primul motiv se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii - având în vedere că, deşi prima instanţă a reţinut că "prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen", în mod contrar a reţinut că debitorul după ce recunoaşte creanţa, poate invoca prescripţia. Or, recunoaşterea creanţei face să curgă un nou termen de prescripţie de la data recunoaşterii, fiind imposibil ca aceasta să fie invocată drept motiv pentru a nu fi respectată obligaţia.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Astfel, hotărârea poate fi casată pentru cazul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dacă:

- există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa;

- există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

- lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.

Concret, recurenţii-reclamanţi susţin că din dispoziţiile deciziei contestate rezultă cu claritate că a fost recunoscut dreptul la stabilirea şi acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, iar în cazul recunoaşterii dreptului, făcută printr-un act scris, reprezintă o renunţare la prescripţie.

Or, în speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că interpretarea dată de recurenţii-reclamanţi nu poate fi primită având în vedere că, în mod corect a reţinut prima instanţă că prin decizia de salarizare emisă, intimata-pârâtă nu a procedat la o recunoaştere explicită a drepturilor acestora, ci a menţionat în mod expres categoria celor care beneficiază de acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, delimitând cele două situaţii: (1) situaţia în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însăşi decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă şi (2) situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Într-adevăr, potrivit art. 171 alin. (2) Codul muncii "Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului", însă în cazul de faţă nu este vorba despre o recunoaştere a unor drepturi salariale pentru o parte dintre salariaţi în detrimentul altor salariaţi, ci este vorba de situaţia distinctă în care se află cei care nu beneficiază de acordarea drepturilor salariale prin hotărâri judecătoreşti, ci beneficiază de acordarea acestor drepturi pe cale administrativă, în virtutea legii, aspect în raport de care Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca nefondat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 2508 alin. (2) din C. civ.

Înalta Curte constată că potrivit motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Conform art. 2.508 alin. (2) din C. civ., "renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce."

Înalta Curte constată că, din cuprinsul hotărârii atacate pe această cale, rezultă o interpretare corectă a primei instanţe în sensul că "renunţarea tacită la prescripţie trebuie să rezulte dintr-un fapt sau o serie de fapte ale debitorului, care implică intenţia abandonării dreptului de a invoca prescripţia, acesta realizându-se de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de cauză, iar deducerea intenţiei debitorului de a renunţa la dreptul de a invoca prescripţia este apanajul instanţelor de judecată".

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că o renunţare tacită la dreptul de a invoca prescripţia constă în executarea de bunăvoie a unei obligaţii prescrise [art. 2506 alin. (3) noul C. civ..], situaţie care ce nu regăseşte în cauza pendinte, precum şi în cazul constituirii unor garanţii în favoarea creditorului, pentru plata creanţei prescrise [art. 2506 alin. (4) noul C. civ..], de asemenea inexistentă.

În acest context, Înalta Curte constată că atât timp cât intimata-pârâtă a stipulat în mod explicit că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei atacate, înţelegând să opună în mod explicit prescripţia extinctivă şi să nu renunţe la aceasta, manifestarea sa de voinţă este lipsită de echivoc şi în deplin acord cu prevederile legale.

Acest aspect rezultă fără putinţă de tăgadă din cuprinsul dispoziţiilor art. 4 al ordinului contestat, în care se menţionează că:

"În cazul personalului menţionat la art. 1 căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii".

Făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor legal mai sus citate, Înalta Curte constată că în cazul recurenţilor-reclamanţi a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor salariale, în limitele şi cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, context în care, recalcularea şi plata drepturilor salariale în raport de VRS majorat de 605,225 RON pe cale administrativă, se poate face în limita termenului de prescripţie de 3 ani, aşa cum dispun prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii "(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate."

Prin urmare, soluţia primei instanţe, analizată în raport de aspectele incidente la momentul pronunţării sale, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei atacate care să intre în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ. împotriva sentinţei nr. 1781 din 13 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.