Statute of limitations for damages claims against administrative acts under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 08.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 557 din data de 22 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare şi a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Totodată, prima instanţă a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 10343 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021 şi la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta susţine că sentinţa pronunţată de prima instanţă este nelegală, reflectând încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Făcând trimitere la antereferitele prevederi normative, dar şi la cele ale art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF 23/2014, recurenta - reclamantă a arătat că aceste texte reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi.

Recurenta - reclamantă susţine că, întrucât acestea devin incidente raportului de asigurare RCA în funcţie de data încheierii contractului de asigurare, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA ar fi obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată.

Mai arată recurenta că nu ar exista nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În opinia recurentei, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare". În speţă, FGA, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani.

Recurenta mai opinează că dobânda penalizatoare trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie, în opinia recurentei, să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, admiterea acţiunii precizate şi, în rejudecare, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011);

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de la care achitării despăgubirilor de către FGA.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar, în subsidiar ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul - pârât arată că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, din cuprinsul dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că persoana vătămată trebuie să ceară atât anularea actului cât şi obligarea la despăgubiri, numai în mod excepţional fiind admisibilă acţiunea în despăgubiri formulată pe cale separată.

Din acest punct de vedere, recurentul - pârât susţine că reclamanta avea obligaţia de a solicita plata despăgubirilor concomitent cu contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, nefiind prezentat niciun motiv pentru formularea, pe cale separată, a acţiunii în despăgubiri.

Raţionamentul instanţei de fond, potrivit căruia dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu instituie obligaţia formulării cererii în despăgubiri odată cu cererea de anulare a actului, ar fi, în opinia recurentului - pârât, bazat pe o eronată interpretare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi a celor reţinute de ICCJ prin Decizia 22/2019 pronunţată în recurs în interesul legii.

În continuare, recurentul - pârât susţine că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Sub acest aspect, recurentul - pârât învederează că, dacă reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

În acelaşi context referitor la termenul formulării cererii în despăgubiri, recurentul - pârât apreciază că este eronată soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Subliniind faptul că instanţa fondului s-a raportat la data pronunţării sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4664/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul - pârât afirmă că existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speţă Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiata pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, şi nu termenul de prescripţie.

Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

Reiterând faptul că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 28.10.2021, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, recurentul - pârât susţine că sunt nelegale considerentele instanţei conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite comisă de FGA şi implicit temeinicia cererii recurentei - reclamante pentru plata de dobânzi legale, considerente contrare Deciziei ICCJ dată în RIL nr. 22/2019, precum şi Deciziei ÎCCJ pronunţată în soluţionarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. S.A. şi FGA.

FGA consideră şi că cererea reclamantei este neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor. Mai mult decât atât, aspectele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti sunt, în opinia sa, chiar contrare susţinerilor reclamantei, care solicită acordarea penalităţilor/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată, soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunţată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanţa de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei şi prin susţinerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecinţă, recurentul FGA susţine că în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, dezvoltând şi critici cu privire la soluţia pe fond, ce constau, în esenţă, la lipsa de temei pentru obligarea sa la plata dobânzii legale, recurentul - pârât solicită admiterea recursului său, în sensul celor menţionate.

Totodată, recurentul - pârât invocă, în recurs, excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii şi face trimitere la dosarul nr. x/2022, despre care afirmă că ar avea un obiect similar.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare la recursul declarat de partea oponentă, solicitând respingerea acestuia. În cuprinsul întâmpinării, recurentul - pârât a învederat că înţelege să formuleze şi recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat susţineri similare celor din recursul principal.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 17 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 1 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, în timp ce cel declarat de reclamanta societatea A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (" F.G.A.") la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 557 din data de 22 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Examinând criticile prin care recurentul - pârât F.G.A. evocă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră nefondate, câtă vreme obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, reglementată, în esenţă, de art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu instanţei pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce, în raport de obiectul supus soluţionării, se regăsesc în cuprinsul sentinţei civile atacate.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se, astfel, noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile subsumate de recurentul - pârât F.G.A. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a invocat în faţa instanţei de fond trei excepţii cu privire la acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acţiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială (art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015), cât şi de dreptul comun în materia contenciosului administrativ (art. 19 din Legea nr. 554/2004).

De asemenea, pârâtul a solicitat şi aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, însă soluţia de respingere a acestei cereri, ca neîntemeiată, nu a fost atacată cu recurs de nicio parte, intrând în puterea lucrului judecat, motiv pentru care se impune menţinerea sa.

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de F.G.A. împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanţa fondului a apreciat că acţiunea exercitată de această parte nu este inadmisibilă, caracterul său admisibil reieşind chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere, în acelaşi timp, şi despăgubiri.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, obligaţia de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul - pârât, mai precis aceea ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Prin urmare, soluţia primei instanţe pe marginea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a cererii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentei pârâte şi în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei de tardivitate a acţiunii, excepţie ce a fost invocată de pârâtul F.G.A. prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispoziţiile invocate de recurentul pârât F.G.A. vizează exclusiv contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menţionând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestaţie în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind, în primă instanţă, secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condiţiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privinţa acestor acţiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reţinută în cauză, denotă, însă, o greşită soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta -reclamantă societatea A. a adresat recurentului - pârât F.G.A. o cerere de plată, înregistrată de acesta sub nr. x/16.03.2016, ce viza despăgubirii în cuantum de 13136,49 RON.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluţionată de F.G.A., în sensul respingerii, motivat de faptul că, până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata şi plătit din disponibilităţile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, fiind emisă, aşadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, reclamanta A. a formulat o contestaţie ce a fost înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 4902 şi a dispus admiterea în parte a acţiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligând F.G.A. să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. şi menţionate în borderoul nr. 2 al Deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018. Recursurile declarate împotriva sentinţei anterior menţionate au fost respinse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13.10.2021.

Prin cererea introductivă de instanţă din prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al F.G.A. cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la F.G.A. sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună obligarea F.G.A. la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi.

Din perspectiva prejudiciului, reclamanta a arătat că acesta ar consta în lipsa de folosinţă a sumei de bani solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016, prejudiciu calculat pentru perioada cuprinsă între data de 15.04.2016 şi data plăţii efective a sumei în urma reanalizării cererii de plată. Totodată, reclamanta a învederat că temeiul acţiunii sale îl constituie, pe de o parte, hotărârea judecătorească de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata sumei solicitate prin cererea antereferită (nr. 19451/16.03.2016). Pe cale de concluzie, conform susţinerilor reclamantei, prejudiciul ar rezulta din fapta autorităţii recurente - pârâte de întârziere a soluţionării cererii de plată prin emiterea primei decizii de soluţionare (din 2018) cu aplicarea greşită a legii (în sensul reţinerii unui fine de neprimire constând în depăşirea plafonului de despăgubire, greşit aplicat per creditor de asigurare în loc de per creanţă de asigurare).

Prejudiciul a fost cuantificat de reclamantă în forma penalităţii de întârziere sau, în subsidiar, în forma dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra creanţei principale pe perioada de întârziere în soluţionarea cererii de plată.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la această cerere a fost respinsă de instanţa fondului, apreciindu-se că nu a intervenit prescripţia privind o creanţă - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care, la data învestirii instanţei judecătoreşti, nu este actuală, fiind condiţionată, în opinia primei instanţe, atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ, cât şi de lămurirea existenţei, în beneficiul reclamantei, a creanţei principale de 13136,49 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

Constată Înalta Curte că soluţia primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Examinând aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie reglementat de art. 19 din Legea 554/2004, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 22/24.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că: "data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Înalta Curte consideră că, din perspectiva cunoaşterii existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia, recurenta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (prin care recurentul - pârâtul a respins şi cererea de plată nr. x/16.03.2016) încă de la momentul la care a aflat soluţia dispusă prin aceasta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmarea unei atare respingeri, va fi lipsită de folosinţa sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate momentul la care recurenta a aflat soluţia dispusă prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reţine că recurenta - reclamantă a cunoscut, în mod neîndoielnic, existenţa şi conţinutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti acţiunea în anularea acesteia sub numărul unic de dosar x/2018 Pe cale de consecinţă, data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reţinută drept moment al naşterii dreptului la despăgubiri.

Cât priveşte aspectul momentului cunoaşterii întinderii prejudiciului, Înalta Curte reţine că, în egală măsură, recurenta - reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la aceeaşi dată la care a cunoscut însăşi paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma cerută prin cererea de plată adresată F.G.A. în 2016.

Alegând acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, recurenta - reclamantă a cunoscut şi întinderea prejudiciului, determinabilă pe baza criteriului ales. Faptul că prejudiciul invocat de reclamantă s-a produs în timp nu reprezintă un element suficient spre a se susţine teza unei imposibilităţi de cunoaştere a întinderii prejudiciului la chiar momentul cunoaşterii existenţei acestuia.

De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă cererea modificatoare, plata sumei de 13136,49 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/16.03.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul F.G.A. (suma fiind achitată doar parţial - în limita valorii de 10.343 RON - abia la data de 29.10.2021), aspect ce nu a împiedicat, însă, recurenta - reclamantă ca, anterior acestei plăţi, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea recurentului - pârât la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.

Se observă că, prin cererea modificatoare, reclamanta a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului reclamanta a utilizat sintagma "până la data plăţii efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care şi acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Pentru considerentele expuse în paragrafele anterioare nu se poate da eficienţă argumentelor referitoare la faptul că, prin hotărârile dispuse în dosarul nr. x/2018, recurentul - pârât a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoaşterii creanţei până la reluarea analizei de către F.G.A. a cererii de plată).

Desigur, o nerecunoaştere de către F.G.A. a creanţei principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Data celei de-a doua soluţionări a cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască (momente de la care curge termenul de prescripţie reglementat de antereferitul text normativ). Astfel, nu se poate reţine nici incidenţa prevederilor art. 2537 C. civ.

Cât priveşte chestiunea referitoare la completarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 (prin aplicarea prevederilor art. 28 din acelaşi act normativ) cu prevederile art. 2526 C. civ., Înalta Curte le consideră nefondate, observând că în sfera de reglementare a noţiunii de "prestaţie", din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/204, intră demersul autorităţii pârâte de emitere a actului administrativ nelegal (decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018), iar nu prejudiciul pretins generat de acesta. Or, emiterea actului administrativ reprezintă o prestaţie cu executare unică ("uno ictu"), motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 2526 C. civ.

Referitor la prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016 privind termenul de prescripţie de 5 ani, se reţine că prezenta cauză este întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează exercitarea unui drept la acţiune în repararea unui prejudiciu generat de fapta autorităţii de emitere a unui act administrativ nelegal, instanţa nefiind învestită cu o cerere prin care să fi fost exercitat dreptul la acţiune pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor născute în temeiul unui contract de asigurare, vizate de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2013.

Aşadar, termenul de prescripţie de 1 an a început să curgă cel mai târziu la data de 05.06.2018, motiv pentru care formularea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 la data de 08.03.2021 este, în mod evident, realizată cu depăşirea termenului de prescripţie de un an.

Pe cale de consecinţă, soluţia primei instanţe date excepţiei prescripţiei, invocată de recurentul-pârât FGA, reflectă o greşită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, aşa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită, considerentele sentinţei sub acest aspect relevând faptul că instanţa fondului a condiţionat cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubire nu de data cunoaşterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că se impune reformarea parţială a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârât şi respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acţiune. În raport de o astfel de soluţie, nu se mai impune analiza argumentelor prin care recurentul - pârât a invocat excepţia lipsei de interes a recurentei - reclamante în promovarea acţiunii şi a celor prin care recurentul face trimitere la dosarul nr. x/2022, despre care afirmă că ar avea un obiect similar.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului declarat de recurentul pârât FGA impun şi respingerea recursului declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, constatând Înalta Curte că intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune lipseşte de suport criticile recurentei - reclamante prin intermediul cărora aceasta încearcă să demonstreze că, în cauză, trebuiau acordate fie penalităţile de întârziere, conform Ordinului CSA 14/2011, fie dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi nu cea acordată de instanţă, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În esenţă, instanţa fondului a reţinut, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 10.343 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către F.G.A. nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, judecătorul fondului arată că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 10.343 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Contrar celor susţinute de instanţa fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanţa de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că şi în privinţa pretenţiei alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalităţile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluţiei de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanţei de fond cât timp soluţia primei instanţe este de respingere a pretenţiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluţie este cel declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 557 din data de 22 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia prescripţiei, invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Respinge cererea recurentei-reclamante A. S.A. formulată în contradictoriu cu recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la cererea de aplicare a amenzii judiciare, la excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi la excepţia tardivităţii.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 557 din data de 22 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - reclamantă A. S.A. la plata către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.