Scope of bad faith in joint and several tax liability for non-declaration of insolvency versus provocation of insolvency

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 19.07.2018, sub nr. x/2018, în temeiul dispoziţiilor art. 281 din Legea 207/2015 şi ale Legii contenciosului administrativ, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova: să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 130/4.07.2018 emisă de reprezentantul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Prahova întrucât este nelegală şi neîntemeiată; să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 8453/27.03.2018 emisă de reprezentantul Administraţiei Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, cu consecinţa exonerării de la plata sumei de 2.067.349 RON; obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, şi a fost anulată decizia nr. 130/04.07.2018 emisă de D.G.R.F.P. Prahova şi Decizia nr. 8453/27.03.2018 emisă de A.J.F.P. Prahova; a fost respinsă în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 29 din 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că cele reţinute de către instanţa de fond sunt eronate, nelegale si netemeinice, întrucât la pronunţarea soluţiei, instanţa a interpretat şi aplicat in mod eronat prevederile legale ce reglementează atragerea răspunderii pe calea prevăzută de Codul de procedură fiscală. De asemenea a interpretat în mod cu totul eronat dispoziţiile legale cuprinse în Codul de procedură fiscală referitoare la conduita pe care trebuie s-o manifeste un contribuabil în relaţia cu organul fiscal.

Enunţând dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscala, art. 12 alin. (1)-(2) din aceeaşi lege şi art. 57 din Constituţia României privind buna-credinţă, recurenta a susţinut că argumentele invocate de instanţa de fond ca temei al admiterii acţiunii, reprezintă doar interpretări ale noţiunii de "rea-credinţă" date de alte instanţe şi folosite pentru soluţiile de anulare a unor decizii de angajare a răspunderii solidare, interpretări ce nu se pot aplica în mod universal tuturor speţelor supuse soluţionării instanţelor de judecată, întrucât prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua-credinţa de un anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de incalcare a unor obligaţii legale ori printr-un comportament abuziv, putând fi vorba si de un comportament omisiv precum în cazul reclamantului.

Instanţa de fond a făcut o interpretare si o aplicare greşita a textelor de lege mai sus citate, susţinând că, în opinia sa, sunt întrunite condiţiile impuse de lege pentru a se putea dispune atragerea răspunderii solidare a reclamantului.

Astfel, judecătorul fondului a interpretat in mod eronat dispoziţiile legale apreciind că noţiunii de "rea-credinţa" nu i se pot circumscrie decât fapte foarte grave comise de administrator care ar putea avea chiar natură penală, Or, în materie fiscală, reaua-credinta trebuie analizată, în opinia sa, atât în strânsă corelaţie cu obligaţiile impuse de lege în sarcina contribuabililor (atât cele de declarare cât şi cele de plată a obligaţiilor fiscale şi pe care aceştia nu le îndeplinesc determinând acumularea majoră de datorii la bugetul de stat şi deci prejudicierea intereselor statului precum în cazul reclamantului), cât şi prin comparaţie cu comportamentul fiscal al majorităţii contribuabilor care este unul corect din punct de vedere declarativ şi de achitare la scadenţa a datoriilor, nedeclararea şi neplata obligaţiilor de către unii contribuabili reprezentând, aşadar, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor contribuabililor corecţi, în sensul indicat de art. 57 din Constituţia României.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că în mod temeinic si legal, apreciind corect probele administrate în cauză, prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală privitoare la angajarea răspunderii personale. În opinia sa, organele fiscale nu au făcut niciun fel de dovezi privitoare la provocarea insolvenţei societăţii şi nici în ceea ce priveşte faptul că asociatul ar fi determinat nedeclanşarea şi/sau neachitarea cu rea-credinţă a obligaţiilor fiscale. Or, pentru aceste situaţii reaua-credinţă este obligatorie.

5. Procedura de soluţionare a cererii de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 26 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, criticile formulate de recurenta-pârâtă, apărările intimatului, precum şi sentinţa recurată prin prima dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele în continuare expuse.

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova: să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 130/4.07.2018 emisă de reprezentantul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Prahova întrucât este nelegală şi neîntemeiată; să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 8453/27.03.2018 emisă de reprezentantul Administraţiei Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, cu consecinţa exonerării acestuia de la plata sumei de 2.067.349 RON.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, fiind anulate actele administrative contestate, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, prin memoriul de recurs, a susţinut, în esenţă, că argumentele invocate de instanţa de fond ca temei al admiterii acţiunii, reprezintă doar interpretări ale noţiunii de "rea-credinţă" date de alte instanţe şi folosite pentru soluţiile de anulare a unor decizii de angajare a răspunderii solidare, interpretări ce nu se pot aplica în mod universal tuturor speţelor supuse soluţionării instanţelor de judecată, întrucât prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua-credinţa de un anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de incalcare a unor obligaţii legale ori printr-un comportament abuziv, putând fi vorba si de un comportament omisiv precum în cazul reclamantului, argumente care, deşi au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui incidenţă este reţinută în cauză.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că nemotivarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, instanţa de control judiciar constată că acestea nu îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, care trebuia să se efectueze prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, verificând acţiunea introductivă de instanţă, instanţa de control judiciar constată că aceasta vizează o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 130/4.07.2018 emisă de reprezentantul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Prahova privind soluţionarea contestaţiei şi nulitatea absolută a Deciziei nr. 8453/27.03.2018 emisă de reprezentantul Administraţiei Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

Decizia 8453/27.03.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, priveşte angajarea răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în motivarea acesteia reţinându-se că "dl. A. în calitate de administrator a avut un comportament fiscal inadecvat, o atitudine incorectă şi rău intenţionată în raport de principiile cinstei şi corectitudinii, a dovedit rea-credinţă în administrarea societăţii, ceea ce a determinat stabilirea unui debit suplimentar de 1.126.072 RON, la care au fost calculate accesorii în sumă de 941.277 RON până la data declarării stării de insolvabilitate a S.C. B. SRL".

Această decizie a fost contestată în condiţiile art. 268-271 Codul de procedură fiscală, prin Decizia nr. 130/04.07.2018 emisă de ANAF - DGRFP Ploieşti fiind respinsă, cele două acte administrative fiind contestate ulterior în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pentru motive de nelegalitate.

În susţinerea acţiunii, reclamantul a criticat reţinerea greşită de către organul fiscal a situaţiei atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care este temeiul de drept ce a stat la baza emiterii deciziei în discuţie, pentru neîndeplinirea condiţiilor stabilite de acest text legal.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (...)"

Motivând admiterea cererii de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că "simpla neformulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu poate conduce la concluzia relei-credinţe a administratorului, pentru ca astfel să se fi provocat insolvabilitatea societăţii şi sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, săvârşirea acestor fapte neprezumând reaua-credinţă."

În aceste condiţii, se constată că judecătorul fondului a invocat motive străine de natura pricinii, analizând generic problema relei-credinţe în provocarea stării de insolvabilitate, când în realitate, în raport de normele juridice incidente în speţă, se ridică problema relei-credinţe în nedeclararea stării de insolvabilitate, astfel cum susţine şi recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs, în sensul că prima instanţă a analizat reaua-credinţa prin prisma unui anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de încalcare a unor obligaţii legale ori printr-un comportament abuziv, în condiţiile în care în speţă a fost reţinut un comportament omisiv din partea reclamantului.

În concluzie, prima instanţă nu a analizat în concret criticile reclamantului formulate cu privire la decizia de atragere a răspunderii solidare a acestuia întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din C. proc. civ.

Reţine Înalta Curte, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 22 alin. (2), (4), (5) şi (6) din C. proc. civ., ca regulă generală, că instanţa nu poate schimba din oficiu obiectul cererii deduse judecăţii. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţia concretă a reclamantului, susţinută prin criticile de nelegalitate aduse de acesta actelor administrative contestate.

Astfel, reiese că instanţa de fond a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul acţiunii introductive de instanţă, întemeindu-şi astfel soluţia pe argumente străine de natura pricinii, cu încălcarea principiului disponibilităţii în materie civilă.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în mod greşit s-a procedat la soluţionarea în primă instanţă a acţiunii, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 9, art. 13, art. 22 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., respectiv a drepturilor procesuale ale reclamantului, precum şi a principiului disponibilităţii anterior menţionat, întrucât nu există o analiză a pretenţiei deduse judecăţii prin prisma obiectului propriu-zis al acesteia, a raportului juridic invocat de către reclamant şi a normelor juridice incidente, având loc astfel o vătămare a drepturilor procesuale ale acestei părţi.

În raport de neregula constatată, văzând că hotărârea primei instanţe nu îndeplineşte cerinţele cerute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., prin stabilirea corectă a încadrării în drept, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele părţilor, se impune casarea hotărârii de fond şi rejudecarea în faţa aceleiaşi instanţe.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei nr. 29 din 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.