Statute of limitations for separate compensation claims under Law 554/2004: accrual from certainty of damage extent rather than notification of the unlawful act

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare înregistrată la instanţă la data de 11.06.2021 reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 16.264.53 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, îşi menţine solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, având în vedere următoarele:

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1081 din 27 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraţilor, ca fiind prescrisă.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1081 din 27 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului a susţinut că prin formularea cererii modificatoare tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi la repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a despăgubirilor la care era îndreptăţită în temeiul dreptului de regres al asigurătorului, solicitând obligarea acestuia la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere.

A arătat că temeiul acţiunii îl constituie, pe de o parte, anularea deciziei FGA nr. 14.454/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluţie rămasă definitivă la data de 13.10.2021, iar, pe de altă parte, întârzierea plăţii despăgubirilor, care a persistat până la 28.10.2021 când Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la plata despăgubirilor, rezultând astfel că prejudiciul ce i-a fost cauzat a fost unul continuu.

În condiţiile în care în dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14.452 din 03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., iar instanţa nu a obligat Fondul de Garantare a Asiguraţilor în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analiza pe fond a cererii, consecinţa a fost reducerea despăgubirilor în unele cazuri, iar în altele chiar respingerea acestora, aşa încât determinarea prejudiciului nu s-a putut face cu adevărat decât după analiza pe fond a cererilor de plată de către intimatul-pârât. Prin urmare, este nelegală soluţia primei instanţe în sensul respingerii acţiunii ca prescrise.

În temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526, redate în cuprinsul cererii de recurs, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezenţa unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plăţii efective a despăgubirilor, nu se poate pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune.

Sub aspectul evidenţiat a făcut trimitere la poziţia exprimată de Ministerul Public şi reţinută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plăţii despăgubirilor, respectiv 29.10.2021,dreptul său la acţiune nefiind, prin urmare, prescris.

Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabileşte că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripţie de 1an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului şi având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorităţii administrative presupune îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudenţă consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoştinţă de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.

Însă, interpretarea menţionată a fost ajustată prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că data de la care curge termenul de prescripţie nu mai este în mod necesar legată de data stabilirii în mod definitiv a caracterului nelegal al actului şi nici de data comunicării actului, data de la care curge termenul urmând a fi stabilit de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei.

Totuşi, subliniază recurenta, la paragraful 77 din decizie s-au reţinut următoarele: "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.."

În speţă, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraţilor a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripţia. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14.454/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri şi, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.

Concluzionând, a reiterat faptul că nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond în sensul că A. cunoştea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.

În plus, a susţinut că cererea de obligare la plata de daune interese moratorii are natura unei cereri accesorii faţă de cererea principală de plată, iar legea specială ce guvernează raporturile dintre părţi instituie, în mod expres, un termen special de prescripţie de 5 ani, astfel cum rezultă din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Din această perspectivă a invocat motivul de nelegalitate referitor la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune şi a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum şi natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu faţă de dreptul principal la plata de despăgubiri, conchizând în sensul că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, faţă de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii, accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris.

Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate, ca temeinică şi legală.

În esenţă, susţine că prima instanţă a apreciat în mod corect că dreptul de a obţine despăgubiri este prescris, iar în ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare, arată că aceasta este datorată pentru neîndeplinirea unei obligaţii la scadenţă, ceea ce nu este cazul în speţă.

In ceea ce priveşte sustinerea A. din cuprinsul recursului formulat cu privire la aplicabilitatea art. 13 alin. (6) din Legea 213/2015, respectiv cu privire la termenul de prescriptie de 5 ani, intimatul susţine că aceasta este total neîntemeiată, deoarece acel termen de prescripţe este aplicabil doar creanţelor de asigurare astfel cum sunt definite de Legea 213/2015 şi aşa cum reiese din textul acestuia care se referă la despägubiri şi indemnizaţii şi nu se aplică pentru prejudiciile solicitate de la FGA în temeiul răspunderii civile delictuale, aspecte constatate în mod corect de Curte prin hotărârile pronunţate in cauze similare respectiv dosarul nr. x/2021 în care a retinut că "De asemenea, Curtea constată că despăgubirile solicitate prin prezenta acţiune nu constituie creanţe de asigurări cum este definită sintagma la art. 4 alin. ] lit. a) din Legea privind Fondul de garantare a asiguraţilor nr. 213/2015, pentru a li se aplica termenele prevăzute de art. 13 din Legea 213/2015, ci constituie despăgubiri pentru comportamentul pârâtei, apreciat ca nelegal de către reclamantă raportat la modalitatea de soluţionare a cererii de Plată nr. x, si sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, fiind deci, sub imperiul termenelor şi procedurilor prevăzute de aceasta lege. De altfel reclamanta nu a pretins că aceste sume ar fi creanţe de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare, precizând prin notele scrise ca acestea se raportează la întreaga suma din cererea de Plata si sunt solicitate ca urmare a comportamentului administrativ apreciat ca nelegal al paratei, nu ca provenind dintr-un contract de asigurare."

Consideră intimatul că nu se poate lua în considerare sustinerea recurentei-reclamante cu privire la curgerea prescriptiei de la data la care a cunoscut "în realitate" cuantumul despăgubirilor, acestea trebuind sa fie determinabile si nu determinate pentru a începe să curgă termenul de prescripţie, raportându-se la momentul plăţii efectuate de FGA, fără a se tine cont de momentul la care ar fi trebuit sä cunoască conform împrejurărilor de fapt şi de drept a momentului de la care a început să curgă prescriptia extinctivă, cele doua momente (obiectiv 9i subiectiv) nefiind Iăsate la aprecierea celui împotriva căruia curge prescripţia extinctivă, respectiv alegerea momentului mai convenabil, ci aplicându-se cu prioritate primul moment care poate fi stabilit ca ilind acela de la care curge prescripţia.

In aceste conditii consideră că aprecierea instanţei de judecată cu privire la momentul de la care începe să curgă prescripţia, respectiv data la care A. ar fi trebuit să cunoascä prejudiciul, este legală şi întemeiată " În lipsa unor date suficiente din care sa reiasă cu claritate acest moment instanţa reţine că reclamantul a cunoscut, în mod neîndoielnic, existenta deciziei nr. 14452/03.05.2018, cel mai tarziu la data de 05.06.2018- data la care a înregsitrat la Curtea de Apel Bucuresti, acţiunea în anulare a acestei decizii. Aşadar, termenul de prescripţie de 1 an a început să curgă, cel mai târziu la data de 05.06.2018."

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului din data de 05 septembrie 2022, s-a fixat primul termen pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus Concluzii scrise pentru termenul din 24 octombrie 2023, la care au avut loc dezbaterile, prin care, în esenţă, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a sentinţei atacate în ceea ce priveşte soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, fără a ataşa înscrisuri în dovedire.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de reclamanta A. S.A., în sensul că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în considerarea următoarelor argumente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 11 iunie 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluţionarea cu întârziere şi respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform ordinului C.S.A. nr. 14/2011 - 16.264.53 RON, calculate până la data de 06.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca fiind prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prima instanţă a reţinut în esenţă că pentru formularea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 şi că reclamanta cunoştea existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 încă de la momentul la care a luat la cunoştinţă de existenţa acesteia.

Acest moment a fost apreciat de către instanţă cel mai târziu la data de 05.06.2018, când a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti acţiunea în anularea acestei decizii, aceasta fiind, în opinia instanţei de fond, data la care a început să curgă termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004.

Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe, clamând prin cererea de recurs formulată încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripţiei extinctive.

Astfel, a susţinut că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speţă prevederile art. 2526 şi cele ale art. 2537 din actul normativ indicat, conform argumentelor expuse în recurs şi evidenţiate la pct. I.3. din prezenta decizie.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanţa de control judiciar, fiind apte să atragă casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă prescripţia, instanţa de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului şi conţinutului art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din acelaşi act normativ constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent acestui caz special reglementat de lege.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Aşadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În contextul faptelor şi elementelor concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

În speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanta a formulat iniţial acţiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a-i soluţiona cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, iar modificarea acestei acţiuni s-a datorat emiterii de către pârât a deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.

Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acţiuni din 10 iunie 2021, se afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu termen la data de 26.05.2021.

Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum şi faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată referitoare la dosarul de daună nr. x, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a achitat despăgubirea aferentă acestui dosar la data de 28.10.2021.

Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită şi pentru lipsa de folosinţă a căreia putea solicita despăgubiri conform art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă nu putea invoca anterior un prejudiciu cauzat de lipsa de folosinţă a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosinţă.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă şi a susţinerilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine faptul că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din acelaşi act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanţă.

Cu alte cuvinte, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menţionată în respectiva decizie.

Faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoaşterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiţia analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza atribuţiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.

Aşa fiind, termenul de prescripţie de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, având în vedere că până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu analizase cererea de plată a recurentei şi nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoştinţa recurentei-reclamante.

În cauză se impune a fi reţinută şi Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, invocată atât de prima instanţă, cât şi de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Relevante pe subiectul analizat sunt deopotrivă şi considerentele reţinute la paragraful 32: "În situaţia în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârşeşte ulterior promovării acţiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (. . . . . . . . . . . .) - pe calea unei acţiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."

Din aceeaşi perspectivă, se impune a se reţine că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, în condiţiile în care prescripţia nu a intervenit pentru aceste din urmă creanţe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar.

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunţarea definitivă a soluţiei de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 28.10.2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosinţă cu privire la sumele la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripţia dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În acest context, ţinând cont de faptul că recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 28.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, soluţia primei instanţe care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acţiune faţă de data de 05.06.2018, data la care a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti acţiunea în anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În considerarea normelor exprese ale textului de lege anterior menţionat, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripţie este cel al încetării refuzului pârâtului în îndeplinirea obligaţiei ce îi revenea, respectiv analizarea pe fond a cererii de plată şi momentul finalizării demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, recurenta-reclamantă neavând posibilitatea cunoaşterii întinderii pagubei mai devreme.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că simpla recunoaştere pe cale judiciară a existenţei faptei ilicite a pârâtului nu face decât să confirme existenţa pagubei, însă nu poate determina şi întinderea acesteia.

În aceste condiţii, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 01.04.2021, dreptul reclamatei nu poate fi considerat prescris, în condiţiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptăţită în baza cererii de plată formulate.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privinţa aspectului litigios referitor la momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parţială a sentinţei de fond criticate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aspect de natură a determina casarea hotărârii sub acest aspect şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va analiza cererea reclamantei prin prisma tuturor susţinerilor de nelegalitate invocate, inclusiv a argumentelor formulate prin cererea de recurs sub aspectul aplicării prevederilor art. 2526 şi 2537 din C. civ., a apărărilor pârâtului şi a statuărilor instanţei de control judiciar din prezenta decizie.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, întrucât aceasta nu a fost criticată de către niciuna dintre părţi, nefăcând, aşadar, nici obiectul acestei căi de atac, va fi menţinută.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală, Înalta Curte reţine că, pe de o parte, acestea nu au fost dovedite şi, pe de altă parte, raţiunea acordării acestora este stabilirea culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul. Cum, în speţă, procesul nu a fost încă definitiv tranşat, cauza fiind trimisă spre rejudecare, urmare casării în parte a sentinţei, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aceste cheltuieli de judecată vor fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe este parţial nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

De asemenea, Înalta Curte va menţine sentinţa recurată în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1081 din data de 27 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine sentinţa recurată în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.