Administrative liability: Prescriptive limitation for separate damages claims under Article 19 of Law No. 554/2004 following annulment of an illegal administrative act

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Cirscumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în prezenta acţiune.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 18.06.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanţei ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 3260.4 RON, calculate până la data de 6/7/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că îşi menţine solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1433 din 15 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia tardivităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

Deopotrivă, a admis excepţia prematurităţii, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prematur formulată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1433 din 15.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ambele părţi au exercitat calea de atac a recursului.

Recursul principal promovat de reclamantă

Prin recursul său reclamanta A. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa de fond a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia prematurităţii, privând A. de accesul liber la justiţie.

Astfel, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, aşa cum a fost ea modificată, tinde la obligarea FGA la plata de penalităţi pentru repararea prejudiciului constând în lipsirea A. de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţit, cu titlu de despăgubire, în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Recurenta reclamantă a arătat că temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 19 din Legea nr. 554/2004, text legal care permite în mod expres persoanei prejudiciate printr-un act administrativ ilicit să solicite, pe calea unei acţiuni distincte, obligarea autorităţii emitente a actului administrativ ilicit la plata de despăgubiri, condiţii ce au fost îndeplinite odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către ÎCCJ.

Prin soluţia pronunţată în acest dosar s-a reţinut că în mod greşit FGA a respins cererea de plată a A., invocând depăşirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare şi a fost obligat la soluţionarea pe fond a cererii.

Prin urmare, în prezent există certitudinea unui act administrativ nelegal -refuzul de plată.

În acest context, recurenta reclamantă a apreciat că, deşi nu este strict determinat, prejudiciul este în mod evident uşor determinabil, având în vedere că, atunci când FGA a început să facă plăţi cu privire la cererile respinse iniţial, respectiv după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, având ca obiect decizia FGA în legătură cu care a fost promovată prezenta acţiune, în ceea mai mare parte, plăţile au corespuns întocmai sumelor solicitate de A..

Contrar celor reţinute de prima instanţă, caracterul determinabil şi cert al prejudiciului, în acest moment, nu poate fi pus sub semnul întrebării.

Pe fondul cauzei, recurenta reclamantă a invocat considerentele Deciziei nr. 22/2019 a ÎCCJ (paragraful 74), potrivit cărora pentru obligarea autorităţii administrative la repararea daunelor cauzate prin actul administrativ declarat nelegal trebuie să se facă dovada îndepliniri condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aşa cum sunt ele stipulate de art. 1.349 şi art. 1.357 şi următoarele din C. civ.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în refuzul FGA de a achita despăgubirile solicitate de A. prin cererea de plată. Caracterul nelegal al acestui refuz a fost stabilit definitiv prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a ÎCCJ.

Referitor la prejudiciu, recurenta reclamantă a considerat că acesta este evident, respectiv lipsirea A. de sumele de bani la care ar fi îndreptăţit ca urmare a soluţionării cererii de plată, cu respectarea normelor legale şi în termenul legat. Or, modalitatea specifică de reparare a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a unor sume de bani o constituie obligarea celui vinovat la daune interese moratorii.

Cu privire la susţinerile FGA în sensul că A. a solicitat obligarea FGA la plata de daune interese moratorii deşi Comisia Specială din cadrul FGA nu s-a pronunţat încă cu privire la cerere pe fond, recurenta reclamantă a precizat că asupra cererii de plată Comisia s-a pronunţat o dată, refuzând plata, refuz care a fost declarat nelegal de către instanţele de judecată, astfel încât întârzierea în soluţionarea fondului este imputabilă exclusiv FGA. Prin urmare, nu poate constitui acest argument temei pentru exonerarea de la plata de daune interese moratorii.

În final, societatea recurentă a subliniat că plata făcută de FGA dovedeşte neechivoc că A. era îndreptăţit de la bun început la pata sumei solicitate, singurul motiv care a determinat întârzierea la plată fiind refuzul nelegal al autorităţii pârâte, fiind astfel îndeplinite condiţiile legale pentru obligarea FGA la plata de penalităţi de întârziere.

În concluzie, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, iar, după rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost modificată.

Recursul incident promovat de pârât.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat, în termen legal, întâmpinare, precum şi recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Cu titlu prealabil, recurentul - pârât invocă excepţia lipsei de interes faţă de împrejurarea că autoritatea a soluţionat cererea de plată nr. x/11.03.2016, fiind emisă Decizia nr. 14454/17.01.2022, prin care au fost soluţionate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă.

Solicită astfel a se dispune respingerea acţiunii A., ca lipsită de interes, întrucât interesul acesteia nu mai este unul actual.

În motivarea recursului incident recurentul FGA a susţinut, într-o primă critică faptul că instanţa de fond a respins în mod nefondat excepţia prescripţiei acţiunii.

Susţine astfel că societatea reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri. Aceasta cunoştea atât producerea prejudiciului, cât şi intinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora, care era fix şi determinat de norme administrative şi legale.

Prin urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu, la data de 19.05.2019.

În opinia recurentului pârât, împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat intimatei reclamante mai târziu sau că nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască.

Totodată, recurentul FGA a considerat că în mod eronat a reţinut instanţa de fond ca argument în respingerea excepţiei prescripţiei dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 care prevede că dreptul petenţilor la acţiune contra Fondului pentru plata creanţelor de asigurări se prescrie în termen de 5 ani, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu vizează obligarea Fondului la plata unor creanţe de asigurări, ci se tinde la acordarea unor despăgubiri pentru un aşa-zis refuz nejustificat de soluţionare a cererii de plată.

Recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a arătat că, în doar câteva zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2018, a pus în executare hotărârea instanţei de judecată şi şi-a complinit obligaţia de soluţionare pe fond a cererii de plată, aceasta fiind admisă în parte.

Prin urmare, consideră că nu se poate pune problema unei lipse de folosinţă pe o durată în care nu fusese instituită în sarcina fondului obligaţia de plată - 11.03.2016 (data depunerii cererii de plată) - data soluţionării pe fond a cererii de plată.

În continuare, într-o altă critică recurentul-pârât a susţinut că, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia FGA de analizare a cererii de plată şi nu de plată directă a sumei solicitate, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă ca FGA nu avea obligaţia în baza hotărârii judecătoreşti să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond şi să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Prin urmare, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înţeles să îşi întemeieze acţiunea.

Solicită astfel ca instanţa să dispună casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza, să admită excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa respingerii cererii, ca inadmisibilă.

Deopotrivă, recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a mai susţinut că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţa de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, dat fiind faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi precum şi faptul că nu există nici un motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă în raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză.

Împotriva recursului incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, recurenta - reclamantă A. S.A. nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711alin. (3) incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ., deşi recursul incident i-a fost comunicat în termenul legal.

În cadrul întâmpinării formulate împreună cu recursul incident, recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţine că, în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 de esenţa sa, este înlăturarea efectelor juridice pe care decizia ce a făcut obiectul acţiunii în anulare le-a produs reclamantei-intimate şi are întotdeauna un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal, neputând fi acordate însă despăgubiri urmare a prejudiciului pretins cauzat prin operaţiuni care nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Corelativ, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa de judecată nu a analizat creanţa de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins.

În lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Litigiul în anularea actului pe care se grefează prezenta cerere în despăgubiri a avut drept obiect cenzurarea refuzului explicit de a soluţiona cererea de plată manifestat prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, fiind vorba aşadar de un act emis in condiţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 astfel că orice trimitere la nesoluţionarea cererii de plată în termen legal, art. 2 alin. (1) lit. h), sunt lipsite de suport.

În limitele în care a fost emisă respectiv analizată de către instanţa de judecată Decizia nr. 14452/03.05.2018, anularea acesteia nu conduce la consecinţa învederată de partea reclamantă, subscrisa neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni reclamantei în litigiul principal.

Mai precis acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată. Or, dacă ar fi fost urmată regula, aceea ca acţiunea în despăgubiri să fie formulată odată cu cea în anulare, faţă de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acţiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă.

Chiar şi in ipoteza în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată şi ar fi dispus în consecinţă obligarea directă la plata sumei constând în creanţa de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând în penalităţi de întârziere in cuantum de 0, 1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 apare ca fiind lipsită de temei, Ordinul antemenţionat este inaplicabil în raport cu autoritatea pârâtă, acesta privind sancţiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluţionării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Raportat la cele expuse mai sus, fata de faptul ca FGA nu este un ASIGURĂTOR si FGA nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului că, FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce priveste utilizarea resurselor financiare din care este constituit nu şi al cadrului procesual şi a faptului ca, legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si intrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus şi instanţa de fond şi ÎCCJ, pe cale de consecinta apreciem ca, FGA a procedat in baza legii la analizarea si intrumentarea dosarului de dauna după îndeplinirea obligaţiei de către FGA dispusă de ÎCCJ în dosarul x/2018, in baza unei atente analize prin aplicarea legii.

Mai susţine recurentul - pârât că, în ceea ce priveşte solicitarea subsidiara de obligare a sa la plata dobanzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pe de o parte trebuie avute in vedere dispozitiile art. 80 din legea nr. 85/2014 si, pe de alta parte, trebuie stabilit momentul la care creanta de asigurare- debitul principal- în raport cu care se care obligarea noastra la plata dobanzii, ar fi dobandit caracter cert, lichid si exigibil.

Potrivit art. 80 din legea nr. 85/2014 nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103.

Asadar, în masura în care sumele solicitate cu titlu de "despagubiri" ar fi clasificate drept accesorii ale unei creante nascute anterior datei deschiderii procedurii, devin incidente prev. art. 80 din legea 85/2014.

In concluzie, fata de recursul formulat de reclamanta-recurenta, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă A. S.A. nu a combătut apărările recurentului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor din cadrul întâmpinării, printr-un Răspuns la întâmpinare.

Procedura de soluţionare a celor două recursuri

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului din data de 13 mai 2022, s-a fixat primul termen pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 23 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la acel moment procesual judecata fiind amânată pentru data de astăzi, 24.10.2023, când, luând act de solicitarea ambelor părţi de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul spre soluţionare asupra celor două recursuri ce fac obiectul prezentei judecăţi, în condiţiile art. 395 din acelaşi act normativ.

Pentru acest termen de judecată recurenta-reclamantă A. S.A. a depus la dosar Note Scrise, la care a ataşat Decizia nr. 14454/17.01.2022, solicitată de instanţă la primul termen de judecată.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor, Înalta Curte va admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. şi va respinge, recursul incident declarat de pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, invocată de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în raport cu Decizia FGA nr. 14454/17.01.2022, prin care au fost soluţionate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă, aminteşte Înalta Curte că a fost soluţionată în şedinţa publică de la termenul de faţă, în sensul respingerii acesteia.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă justifică un interes în obţinerea penalităţilor/dobânzilor acordate ca urmare a soluţionării cu întârziere a cererii de plată cu privire la sumele reprezentând despăgubiri datorate pentru daunele produse.

Faptul că prin Decizia nr. 14454/17.01.2022, deci, după pronunţarea sentinţei de fond ce face obiectul controlului judiciar de faţă, au fost soluţionate 153 de cereri de plată formulate de reclamantă, nu conduce la concluzia lipsei de interes a recurentei-reclamante în soluţionarea prezentului demers judiciar, câtă vreme obiectul prezentului litigiu îl constituie acordarea în principal a penalităţilor de întârziere şi, în subsidiar, a dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Procedând la analizarea pe fond a celor două recursuri constată Înalta Curte că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în prezenta acţiune.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 18.06.2021, reclamanta A. S.A., a solicitat instanţei ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 3260.4 RON, calculate până la data de 6/7/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Se reţine că procedând la soluţionarea cauzei, prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate prin întâmpinare de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiate şi a admis excepţia prematurităţii, invocată din oficiu, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., ca prematur formulată.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Analizând mai întâi recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din acelaşi act normativ, cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

Astfel, în temeiul art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, pot fi cerute despăgubiri pe cale separată, după ce s-a dispus anularea actului administrativ sau autoritatea a fost obligată să emită actul într-un termen de un an de la data la care persoana vătămată a cunoscut întinderea pagubei sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 08.03.2021 şi modificată la data de 18.06.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/11.03.2016.

În speţă, modificarea cererii s-a datorat emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de către pârât, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/11.03.2016.

Înalta Curte reţine că, în prezenta cauză, recurenta reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a acestei cereri.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/11.03.2016.

La data de 05.06.2018, reclamanta A. S.A. a contestat Decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cerere înregistrată sub nr. x/2018, iar prin sentinţa civilă nr. 4902 din data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei.

Sentinţa civilă nr. 4902 din data de 27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a rămas definitivă prin Decizia nr. 4644 din data de 13.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin respingerea recursurilor declarate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, Înalta Curte constată, referitor la cererea de plată a unor despăgubiri constând în penalităţi/dobânzi pentru refuzul nejustificat de plată a debitului principal, ca urmare a emiterii Deciziei administrative nr. 14452/03.05.2018, că întinderea prejudiciului nu putea să fie cunoscută decât ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive care să statueze asupra obligaţiei pârâtului de soluţionare a cererii.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/11.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 8763 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 28.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine prescripţia dreptului material al cererii de chemare în judecată formulate la data de 08.03.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

În condiţiile în care, urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti de anularea a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cuantumul debitului principal nu este stabilit de către instanţă, ci este lăsat la aprecierea autorităţii care va aplica legislaţia în materie, era necesar ca părţii vătămate să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi prin plata debitului, urmând ca penalităţile/dobânzile să fie calculate în funcţie de această împrejurare.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Prin urmare, soluţia dată de instanţa de fond excepţiei prescripţiei, este legală, motiv pentru care se impune a fi menţinută, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.

Nefondate sunt şi criticile ce vizează soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "75. În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

76. Intitulat "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind:

1. condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri;

2. durata şi data de la care curge termenul de prescripţie;

3. instanţa competentă şi 4. procedura aplicabilă.

77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..

78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004.

79. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ."

Instanţa de recurs constată că acţiunea formulată de societatea reclamantă nu este inadmisibilă având în vedere considerentele Deciziei nr. 22/2019 anterior citate şi dispoziţiile Legii nr. 554/2004, din care rezultă că o persoană vătămată poate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

Cu alte cuvinte, persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Din interpretarea coroborată a art. 11 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers şi având în vedere că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, de respingere a recursului, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia, critica recurentului sub acest aspect fiind neîntemeiată.

Referitor la excepţia tardivităţii astfel cum a fost invocată de recurentul pârât FGA, instanţa de recurs constată că în speţă nu poate să fie incidentă sancţiunea tardivităţii, întrucât atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 rezultă că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Cât priveşte critica recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, reţine Înalta Curte că, deşi recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, aceasta a fost soluţionată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti abia la data de 13 octombrie 2021 şi comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reţine că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Aşadar, Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că acţiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, termen care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Faţă de toate aceste considente, reţinând, ca fiind legală soluţia pronunţată de prima instanţă, de respingere, ca neîntemeiate, a excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte va respinge recursul incident promovat de recurentul - pârât Fondul de Garatare a Asiguraţilor, ce nefondat, criticile formulate în cadrul acestuia nefiind apte să conducă la reformarea hotărârii privind soluţia dată excepţiilor anterior menţionate.

Înalta Curte constată însă că este fondat recursul principal formulat de reclamanta A. S.A..

Aşa cum s-a arătat anterior, prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

La data de 28.10.2021, pârâtul a achitat reclamantei A. suma de 8763 RON, ce reprezintă debitul principal (dosarul de recurs), Fondul de Garantare a Asiguraţilor lămurind astfel îndreptăţirea reclamantei la creanţa de asigurări solicitată prin cererea de plată amintită.

În aceste condiţii, intanţa de recurs constată că este actual dreptul pretins de partea reclamantă la acordarea de accesorii aferente creanţei de asigurări, ca urmare a anulării definitive a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 coroborat cu plata la data de 28.10.2021 a sumei de 8763 RON către A., astfel încât este nefondată excepţia prematurităţii invocată de recurentul pârât FGA.

Trebuie subliniat faptul că excepţia prematuriţătii nu poate fi primită, în condiţiile în care acţiunea modificată a fost înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.06.2021, iar aspectele legate de fundamentul pretenţiilor din acţiunea modificată reprezintă chestiuni ce ţin de fondul cauzei şi nu de prematuritatea acţiunii.

Or, Înalta Curte, în considerarea celor anterior prezentate, constată că judecătorul fondului în mod greşit a reţinut că dreptul pretins de reclamantă nu rezultă din simplul fapt al anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

În altă ordine de idei, instanta de fond trebuia sa aprecieze, în raport de data introducerii actiunii astfel cum a fost modificată asupra existentei refuzului pârâtului privind solutionarea cererii reclamantei refuzul nejustificat fiind singurul în măsură să justifice incidenta dispozitiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, prin memoriul de recurs incident formulat în cauză, recurentul -pârât a precizat că "la câteva zile de la soluţionarea recursului în data de 28 octombrie 2021, a achitat recurentei- reclamante suma de 8763 RON - ce reprezintă debitul principal, fiind ulerior emisă Decizia FGA nr. 14454/17.01.2022, prin care a fost respinsă diferenţa solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltueieli de judecată.."

Ca atare, Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii, întrucât, raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prematură.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă.

Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuţie sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.

Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menţionată în respectiva decizie.

Aşadar, prima instanţă a admis în mod greşit excepţia prematurităţii, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta - reclamantă.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Faţă de aceste împrejurări, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în conformitate cu care "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum şi prevederile art. 497 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora instanţa supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanţă în mod greşit nu a intrat în cercetarea fondului acţiunii, soluţionând cauza pe calea unei excepţii nefondate - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze în parte sentinţa şi să trimită cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea fondului.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prematură.

Totodată, instanţa de fond în rejudecare va avea în vedere menţinerea de către instanţa de recurs a soluţiei pronunţate cu privire la excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, în dovedirea cărora a ataşat înscrisuri, Înalta Curte reţine că raţiunea acordării acestora este stabilirea culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul. Cum, în speţă, procesul nu a fost încă definitiv tranşat, cauza fiind trimisă spre rejudecare urmare casării în parte a sentinţei în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prematurităţii, aceste cheltuieli de judecată vor fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 496 şi art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat şi va admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A., va casa în parte sentinţa atacată, urmând a trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea fondului, menţinând în rest sentinţa civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1433 din data de 15 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1433 din data de 15 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea fondului.

Menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.