Prime minister’s mobility order upheld; civil servant’s annulment action dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.12.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale anularea în totalitate a actului administrativ emis de pârâtă, respectiv a Deciziei nr. 264/29.06.2020; reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior; obligarea pârâtei la plata de daune materiale reprezentând diferenţa de salariu, plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu; dobânzi pentru sumele care i se cuveneau şi nu au fost încasate la timp, daune morale în cuantum de 10.000 euro.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2019 din 22 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Prim Ministrul României; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Prim-ministrul României; a anulat Decizia nr. 264/29.06.2020 emisă de Prim Ministrul României; a obligat pârâtul Prim-Ministrul României la reintegrarea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior, de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice; a obligat pârâţii Prim-Ministrul României şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale la plata către reclamant a daunelor materiale reprezentând diferenţa de salariu dintre salariul aferent funcţiei de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice şi inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului şi la plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu, precum şi la dobânda penalizatoare aferentă diferenţei de salariu, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 10.000 euro.

3. Cererile de recurs ce fac obiectul judecăţii

Împotriva sentinţei de mai sus au promovat recurs pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.

3.1. Recursul formulat de pârâtul Prim-ministrul României

Pârâtul Prim-ministrul României, prin Secretariatul General al Guvernului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare, după caz: casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea acesteia spre rejudecare, având în vedere că instanţa de fond nu a analizat excepţia lipsei de interes invocată de Prim-ministrul României; în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei de interes, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prim-ministrului faţă de capetele de cerere 2,3 şi 4, cu consecinţa respingerii pretenţiilor respective ca fiind formulate în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; respingerea acţiunii, pe fond, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Motivele de casare a hotărârii instanţei de fond se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., însă prezentul recurs nu este limitat numai la aceste motive, ci este întemeiat, în principal, pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, având în vedere caracterul special al legii contenciosului administrativ.

3.1.1. Sub un prim aspect, din analiza sentinţei se poate observa că instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la excepţia lipsei de interes, invocată de Prim-ministrul României prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, deşi în considerentele hotărârii judecătoreşti se reţine faptul că această excepţie a fost invocată. Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele şi dispozitivul, iar în cuprinsul considerentelor se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Totodată, potrivit art. 248 din C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Prin urmare, omisiunea de a pune excepţia în dezbaterea contradictorie a părţilor şi, apoi, de a o soluţiona motivat reprezintă o neregularitate procedurală ce determină nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil (al legalităţii, al contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al aflării adevărului), de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii. Totodată, nepronunţarea asupra excepţiei pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluţia data. Pe cale ce consecinţă, se impune casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei acesteia, spre rejudecare.

In ipoteza reţinerii cauzei spre rejudecare, au fost reiterate argumentele avute în vedere la invocarea excepţiei lipsei de interes. Argumentele pe care şi-a fundamentat invocarea acestei excepţii se referă la faptul că, pentru a fi parte într-un proces este necesar să fie întrunite nu numai condiţiile privind capacitatea şi calitatea procesuală, ci şi aceea a existenţei unui interes legitim, născut şi actual, personal şi direct. In cauza dedusă judecăţii, intimatul-reclamant a solicitat anularea Deciziei Prim-ministrului nr. 264/2020 făcând însă abstracţie de faptul că din momentul accederii în această categorie profesională (a înalţilor funcţionari publici), persoana în cauză este supusă reglementărilor statutare ale funcţionarilor publici, regăsit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Persoanele numite în funcţii ce aparţin categoriei înalţilor funcţionari publici au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le revin pentru realizarea managementului de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome, conform prevederilor legale. Mobilitatea, ca instituţie specifică funcţiei publice, presupune, în speţă, numirea unui înalt funcţionar public într-o funcţie corespunzătoare categoriei căreia îi aparţine, reclamantul fiind numit într-o altă funcţie publică, dar tot în corpul înalţilor funcţionari publici. Astfel, este evident că actul de aplicare a mobilităţii nu afectează, în mod real, cu atât mai puţin nu determină pierderea calităţii de care se prevala intimatul-reclamant, aceea de înalt funcţionar public, fiind o consecinţă a regimului statutar prevăzut pentru funcţia publică deţinută.

Actul administrativ reprezentat de Decizia Prim-ministrului nr. 264/29.06.2020 ce se solicită a fi anulat a fost executat, producându-şi deja efectele juridice, iar măsurile dispuse de instanţa de fond apar ca ineficiente, neputând restabili situaţia materială anterioară, în condiţiile în care funcţia de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice este exercitată, cu caracter temporar, de către doamna B., potrivit Deciziei Prim-ministrului nr. 265/2020. Pe de altă parte, aşa cum reiese din cuprinsul Deciziei Prim-ministrului nr. 265/2020, este evident că a fost asigurată funcţionalitatea serviciului public la nivelul Casei Naţionale de Pensii (prin numirea doamnei B.), neputând fi contestată competenţa şi capacitatea Prim-ministrului României de a asigura, prin măsurile pe care le adoptă, buna funcţionare a serviciului public.

In concluzie, cererea având ca obiect anularea Deciziei Prim-ministrului nr. 264/2020 nu asigura intimatului-reclamant la momentul formulării acesteia un folos practic (atât timp cât acesta nu şi-a pierdut calitatea de înalt funcţionar public); pentru aceste considerente, instanţa de fond trebuia să admită excepţia invocată şi să dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes.

3.1.2. Recurentul a mai solicitat casarea hotărârilor instanţei de fond anterior invocate prin raportare la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prim-ministrului României faţă de solicitările regăsite la capetele de cerere 2, 3 şi 4, care vizau obligarea la plata diferenţelor de drepturi salariale, la plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu, precum şi la plata unor dobânzi pentru sumele respective.

Argumentele pe care şi-a fundamentat invocarea acestei excepţii se refereau la faptul că Prim-ministrul României nu putea fi obligat, în mod direct, la plata respectivelor sume către intimatul-reclamant, neavând calitatea de angajator al acestuia, această calitate revenind, potrivit art. 9 din Statutul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2012, Casei Naţionale de Pensii Publice, instituţie publică, cu personalitate juridică, cu buget propriu, în organigrama căreia se află şi postul pe care intimatul-reclamant a solicitat a fi reîncadrat.

Cu toate acestea, instanţa de fond s-a rezumat la a respinge respectiva excepţie doar din considerentul că Prim-ministrul României este emitentul actului administrativ contestat. Această măsura este nelegală deoarece, pe lângă faptul că nu deţine calitatea de angajator al intimatului-reclamant, Prim-ministrul României nu are nici calitatea de ordonator de credite, în înţelesul Legii nr. 500/2002 (în special al art. 20 - 22 din acest act normativ).

Astfel, în speţă, doar Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale ar putea fi persoana juridică, având personalitate juridică şi buget propriu aprobat în condiţiile legii, care poate avea calitate procesuală în ceea ce priveşte asigurarea plăţii unor sume, cu titlu de daune materiale, mai ales având în vedere şi faptul că dispunerea măsurii respective s-a efectuat urmare demersurilor acestei instituţii publice (a se vedea adresa M.M.P.S. nr. 4023/VVA din 22 iunie 2020). În concluzie, cererea având ca obiect obligarea la plata diferenţelor de drepturi salariale, la plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu, precum şi la plata unor dobânzi pentru sumele respective, trebuia respinsă faţă de Prim-ministrul României ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

3.1.3. În ceea ce priveşte soluţia de anulare a Deciziei Prim-ministrului României nr. 264/2020, precum şi de obligare la plata daunelor reprezentând diferenţa de salariu dintre funcţia de secretar general al Casa Naţională de Pensii Publice şi cea de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului, precum şi la plata contribuţiilor de asigurări sociale, a impozitelor şi a dobânzii penalizatoare aferente diferenţei de salariu, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective, se impunea respingerea respectivelor pretenţii ca nefondate.

Astfel, acţiunea introductivă ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, prin aprecierea corectă a caracterului actului normativ contestat, a naturii funcţiei deţinute de intimatul-reclamant şi prin interpretarea/aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile, reprezentate, în special, de cele ale art. 389, art. 502, art. 503, art. 526 şi art. 530 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Cercetând legalitatea Deciziei Prim-ministrului nr. 264/2020, instanţa ar fi trebuit să reţină că aceasta a fost adoptată cu îndeplinirea condiţiilor de valabilitate aplicabile actului administrativ cu caracter individual: să fie adoptat sau emis de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; conţinutul să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis; să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pune în executare; să fie adoptat în forma specifică actelor administrative, corespunzător normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege. Acesta, deoarece toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, actul administrativ respectiv fiind emis ca urmare formulării unei solicitări în acest sens de către Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

Elaborarea proiectului actului contestat s-a realizat cu respectarea normelor de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000, republicată şi în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, Regulament aprobat prin H.G. nr. 561/2009. Aşadar, Decizia Prim-ministrului nr. 264/2020 îndeplineşte cerinţele de legalitate impuse de legiuitor, fiind emis de către autoritatea competentă material şi teritorial, în limitele de competenţă, conţinutul actului este conform legii, corespunde scopului urmărit de lege şi este emis în forma specifică actului administrativ şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

În cuprinsul Deciziei Prim-ministrului nr. 264/2020 sunt indicate atât elementele de drept, cât şi cele de fapt (actele doveditoare - adresa M.M.P.S. nr. 4023/VVA din 22 iunie 2020), existând suficiente elemente pe baza cărora să se poată verifica temeinicia măsurii luate. Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie (cauza C-509/1993), motivarea trebuie să fie adecvată actului emis, amploarea şi detalierea motivării, depinzând de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz. Din analiza jurisprudenţei comunitare se poate reţine că elementul fundamental al caracterului suficient al motivării actului este cel al legalităţii. Astfel, este suficientă motivarea care arată aplicarea legilor în vigoare la momentul emiterii şi care este capabilă să explice soluţia aleasă de administraţie.

Astfel, nu se poate susţine nemotivarea actului administrativ contestat, mai ales în situaţia în care instituţia mobilităţii este specifică în interiorul categoriei profesionale reprezentată de înalţii funcţionari publici şi nu reprezintă o sancţiune, ci doar o formă de modificare a raportului de serviciu, prin interpretarea/aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 397 (în forma în vigoare la data adoptării actelor) şi art. 502 lit. h), cât şi art. 503 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Motivarea oportunităţii luării măsurii aplicării mobilităţii este suficientă şi concludenta, fiind circumscrisă, în mod rezonabil, marjei de apreciere recunoscută autorităţii pârâte în materia raporturilor de serviciu ale unui înalt funcţionar public; aceasta mai ales în condiţiile în care disponibilitatea Ia numirile în funcţie este, de asemenea, specifică funcţiilor publice din categoria înalţilor funcţionari publici, această concluzie fiind reieşind urmare unei interpretări corecte a dispoziţiilor art. 503 alin. (1) şi alin. (7) şi (8) din O.U.G. nr. 57/2019, incidente în cauză.

Numirea şi eliberarea din funcţia de secretar general reprezintă o prerogativă absolută acordată de lege Prim-ministrului României, după cum consacră art. 397, coroborat cu art. 389 lit. a) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Mai mult, aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative aparţin emitenţilor acestora. Astfel, actul administrativ pentru aplicarea mobilităţii în persoana intimatului-reclamant a fost emis în exercitarea competenţelor recunoscute emitentului şi în limitele dreptului de apreciere, fiind respectate condiţiile legale care limitează libertatea de decizie a administraţiei în alegerea făcută între mai multe soluţii sau chiar posibilitatea de a nu alege una dintre soluţii.

Legea nu prevede obligaţia ca Decizia Prim-ministrului nr. 264/2020 să fie însoţită de fişa postului aferentă funcţiei publice pe care s-a efectuat modificarea raporturilor de serviciu, astfel încât aprecierile instanţei de fond privind întocmirea fişei postului, regăsite în cuprinsul sentinţei recurate, sunt nelegale.

Totodată, motivarea hotărârii instanţei de fond cuprinde argumente contradictorii şi, întrucât instanţa de fond îşi fundamentează soluţia de obligare a Prim-ministrului României la reintegrarea intimatului-reclamant în funcţia publică deţinută anterior (de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice) pe dispoziţiile art. 31 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, în condiţiile în care aceste prevederi legale se referă la numirea şi eliberarea din funcţie a secretarilor de stat şi subsecretarilor de stat, categorii de funcţii de demnitate publică în care nu se regăseşte şi funcţia publică de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale

Pârâtul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (MMSS) a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea a hotărârii atacate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale-pasive a MMSS şi respingerea cererii de chemare in judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

La pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (privind calitatea procesuală), art. 7,8,13 din Legea nr. 554/2004 (privind autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat) în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod eronat, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (MMSS), fără să ţină seama de faptul că în nici unul dintre capetele de cerere, reclamatul nu face nici o referire la instituţia sa, prin acestea nefiind emise nici un fel de pretenţii faţă de MMPS, ceea ce denotă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale- actualul MMSS. Cu toate acestea, instanţa de fond a respins excepţia invocată şi mai mult a obligat pârâţii - Prim-Ministrul României şi Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale-actualul AAMSS, la plata daunelor materiale către reclamant.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a contestat vreun act administrativ -ordin sau instrucţiune - emis de ministrul muncii şi protecţiei sociale, act pe care să-l indice în ipoteza de a avea aptitudinea să îi aducă o vătămare, în sensul stabilit de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Decizia atacată a fost emisă de pârâtul Prim-Ministrul României, care a aplicat procedura mobilităţii a înaltului funcţionar public şi nu l-a demis pe reclamant din funcţia de secretar general al CNPP, cum eronat a reţinut instanţa de fond.

De asemenea, instanţa de fond a ignorat faptul că, în materia contenciosului administrativ, calitate procesuală pasivă nu poate avea, în cadrul unui litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ, decât autoritatea care a emis respectivul act administrativ, în speţă, primul- ministru.

În mod eronat, instanţa de fond a reţinut că ministerul muncii a solicitat aplicarea mobilităţii faţă de reclamant, fără să observe că în realitate este vorba de o adresă a ministrului muncii cu o propunerere de aplicare a mobilităţii, adică se află în prezenţa unei operaţiuni administrative în vederea emiterii deciziei contestate.

De asemenea, instanţa a reţinut eronat că pretenţiile reclamantului vizează perioada 2014-2020, în realitate, prin Decizia nr. 128/24.03.2014 a Primului Ministru, reclamantul a fost numit definitiv în funcţia publică de secretar general al CNPP, desfăşurându-şi activitatea în cadrul acestei instituţii.

Aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale Guvernului aparţin Guvernului (art. 50 alin. (2) din Codul administrativ). În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul nu contesta un act administrativ - ordin sau instrucţiune emis de ministrul muncii şi protecţiei sociale, act pe care să-l indice în ipoteza de a avea aptitudinea să îi aducă o vătămare, în sensul stabilit de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Actul administrativ atacat în speţă este Decizia Prim-Ministrului nr. 264/29.06.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 564/29.06.2020. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă aparţine emitentului actului atacat.

Potrivit art. 389 din Codul administrativ, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice: a)secretar general şi secretar general-adjunct din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 369 lit. a); prefect; subprefect; inspector guvernamental. Potrivit art. 394 alin. (2) lit. c) din Codul administrativ, ocuparea funcţiilor publice din categoria înalţilor funcţionari publici, cu excepţia celor din categoria înalţilor funcţionari publici parlamentari, se face prin mobilitate, în condiţiile prevăzute la art. 503.

Modificarea raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici, se face de către prim-ministru, prin decizie, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 389 lit. a) şi d), cu excepţia funcţiilor publice pentru care competenţa de numire este reglementată expres prin acte normative speciale (art. 397 lit. b) din acelaşi act normativ).

Legiuitorul a dat posibilitatea modificării raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici, printr-o procedură simetrică cu procedura de numire în funcţie. Nici în această situaţie legea nu prevede cerinţe suplimentare pentru a opera modificarea raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici.

Reclamantul a fost numit în funcţia publică de secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice, prin Decizia primului ministru, nr. 128/24 martie 2014, act administrativ emis cu respectarea cerinţele de legalitate, necontestat de reclamant sub aspectul motivării numirii. De asemenea, prin Decizia primului ministru, nr. 446/20 august 2012, domnul A., a exercitat, cu caracter temporar, funcţia publică vacantă din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice. Funcţia în care a fost numit şi din care, ulterior, i s-a aplicat mobilitatea reclamantului, este o funcţie publică, prerogativa numirii fiind dată de legiuitor în competenţa exclusivă a primului ministru.

Actul administrativ contestat, respectiv Decizia nr. 264/29.06.2020 întruneşte cerinţele de legalitate impuse de legiuitor, fiind emisă de către autoritatea competentă material şi teritorial, în limitele de competenţe, conţinutul actului este conform legii, corespunde scopului urmărit de lege şi este emis în forma specifică actului administrativ şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea principiului simetriei juridice şi întruneşte cerinţele de legalitate, iar ceea ce solicită reclamantul a fi analizat este, de fapt, oportunitatea luării măsurii, ceea ce nu este posibil, verificarea legalităţii vizând, temeiurile şi efectele deciziei administrative,prin prisma unui echilibru rezonabil între interesul public şi cel privat.

Aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale Guvernului aparţin Guvernului (art. 50 alin. (2) din Codul administrativ).

În mod eronat, instanţa a obligat şi ministerul muncii la plata de daune materiale reprezentând diferenţa de salariu pentru lunile în care actul administrativ a produs efecte; plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu şi dobânzi pentru sumele cuvenite şi neîncasate la timp, fără să aibă în vedere faptul că reclamantul a formulat şi acest capăt de cerere numai în contradictoriu cu pârâtul Primul Ministru, şi că reclamantul fost numit în funcţia secretar general al CNPP, instituţie în cadrul căreia şi-a desfăşurat activitatea şi care i-a plătit şi drepturile salariale, instituţie care deţine documentele justificative cu privire la drepturile pecuniare ale reclamantului (state de piaţă în care sunt evidenţiate drepturi salariale incluzând şi sporuri, indeminzatii, eventuale plăti pentru concediu de odihnă/medical, pontaje, etc). CNPP este instituţia în cadrul căreia reclamantul şi-a desfăşurat activitatea, iar preşedintele CNPP îndeplineşte şi funcţia de ordonator principal de credite al bugetului asigurărilor sociale de stat, buget din care se plătesc şi drepturile salariale ale angajaţilor CNPP si ai caselor teritoriale de pensii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva celor două recursuri promovate de pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinări distincte, în cadrul cărora a solicitat respingerea acestora, ca neîntemeiate şi menţinerea hotărârii recurate, ca temeinică şi legală.

4.1. Întâmpinarea reclamantului la recursul promovat de pârâtul Prim-ministrul României

Reclamantul A. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de Prim-ministrul României, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Prin Decizia nr. 446/2012 a Primului-ministru privind exercitarea cu caracter temporar a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici de secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice, a fost desemnat să exercite o funcţie din categoria celor destinate înalţilor funcţionari publici. La acea dată absolvise cursurile necesare ocupării unei astfel de funcţii, organizate de Institutul Naţional de Administraţie din Bucureşti. Ulterior, după susţinerea unui examen, conform normelor specifice aplicabile la intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, prin Decizia nr. 128 din 24 martie 2014 a Primului ministru, a fost numit definitiv în funcţia publică de secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice.

În opinia sa, pornind de la definiţia dată de doctrină înaltului funcţionar public, care reprezintă acea categorie de funcţionari publici, apolitici, care ocupă, prin concurs naţional, o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari publici, realizând managementul la nivel superior în administraţia publică centrală şi în autoriăţile administrative autonome şi asiguând stabilitatea funcţionării autorităţii sau instituţiei publice, reies câteva trasaturi specifice funcţiei de înalt funcţionar public, si anume: înaltul funcţionar public reprezintă o categorie de funcţionari publici, bazată pe carieră şi numită in funcţie în urma unui concurs, pe criterii de profesionalism; rolul înaltului funcţionar public este de a asigura stabilitatea funcţionării autorităţii sau instituţiei publice în cazul schimbărilor politice; înaltul funcţionar public este apolitic şi beneficiază de stabilitate în funcţie, întocmai pentru a putea fi asigurată stabilitatea funcţionării autorităţii sau instituţiei publice.

Deşi în cuprinsul actelor normative primează noţiunile de "stabilitate" şi "carieră", este de notorietate că această categorie a înalţilor funcţionari publici, este cea mai expusă schimbărilor generate de fluctuaţiile de pe scena politică.

Referitor la modul în care s-a dispus înlocuirea sa din funcţia deţinută de secretar general, se poate constata că această înlocuire nu a fost motivată în temeiul legii, încălcându-se procedurile în vigoare. Nu a fost informat, nu i s-a propus mutarea pe o funcţie similară şi nu a avut posibilitatea să refuze mobilitatea, neavând cunoştinţă de aplicarea mobilităţii decât în momentul în care Decizia primului ministru a apărut în Monitorul Oficial. Aceasta modificare a raportului de serviciu încalcă grav art. 503 din Codul administrativ care stipulează că (1):" înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii în funcţie şi prezintă disponibilitate la numirile în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici".

Astfel, la data de 29.06.2020, Guvernul României a emis Decizia nr. 264 prin care a fost demis din funcţia de Secretar General al Casei Naţionale de Pensii Publice, iar prin aplicarea procedurii de mobilitate a înaltului funcţionar public a fost numit inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului României.

Mutarea de pe funcţia de secretar general s-a efectuat fără respectarea normelor legale în vigoare. Eficientizarea activităţii instituţiei publice nu poate presupune schimbarea unui înalt funcţionar public, numit în urma unui examen pe funcţia de Secretar General, cu o vechime de peste 25 de ani în Ministerul Muncii - administraţia publică centrală, cu un funcţionar public de execuţie, din cadrul administraţiei publice locale, fără examen de promovare în categoria înalţilor funcţionari publici, fara cursul de formare profesionala ca înalt funcţionar public şi adus prin detaşare pentru o perioadă de 6 luni.

Având în vedere faptul că activează în funcţia de secretar general de opt ani, perioadă în care a obţinut calificative de "foarte bine", nu am avut nicio abatere gravă, iar instituţia a funcţionat fără evenimente de sistem care să conducă la neacordarea drepturilor de pensii (în condiţiile în care în acest interval de timp au fost schimbaţi patru Preşedinţi CNPP şi perioade lungi a condus singur instituţia, asigurând continuitatea actului administrativ), consideră că nu poate fi vorba de un interes public în aplicarea mobilităţii. Acest interes ar fi fost satisfăcut prin înlocuirea sa cu o pesoana mai pregătită, mai calificata, în scopul realizării unui act de administrare mai performant.

Referitor la mobilitatea în interesul funcţionarului public, nu poate fi vorba de un interes, atâta timp cât nu s-a ţinut seama de nivelul pregătirii sale şi nici de formarea sa profesională, nu i s-a oferit un post similar la un alt minister sau agenţie, iar funcţia pe care a fost mutat nu are nicio legătură cu realizarea unui management de nivel superior. În plus, nu se mai poate vorbi de o carieră a funcţionarului public, dacă acesta nu poate valorifica cunoştinţele acumulate, pregătirea sa şi nu există o continuitate în activitatea specifică. Totodată veniturile i-au fost reduse cu mai mult de 30%, întrucât salarizarea pentru funcţia de inspector guvernamental este asimilată cu funcţia de execuţie de consilier in cadrul Secretariatului General al Guvernului.

Imparţialitatea, obiectivitatea şi transparenţa este evident că nu au fost incidente în acest caz, având în vedere faptul că adresa Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 4023/VVA către Guvernul României, prin care se solicita mobilitatea a fost emisă la data de 22.06.2020, iar preşedintele CNPP îi aproba în data de 26.06.2020 concediul de odihnă; personal a aflat de aplicarea mobilităţii din Monitorul Oficial, în data de 29.06.2020.

Din cele prezentate mai sus, rezultă fără echivoc că schimbarea sa s-a efectuat fără a se ţine seama de interesul public, de riscul de destabilizare a instituţiei şi ignorând toate principiile de eficienţă care trebuiesc aplicate pentru obţinerea unui act de administrare publică eficientă. De asemenea a fost încălcat dreptul la stabilitate în funcţie şi la carieră.

La emiterea actului administrativ de către primul-ministru, nu a existat o solicitare motivată a conducătorului instituţiei publice în al cărei stat de funcţii se regăseşte funcţia publică. Raportul său de serviciu era suspendat prin aprobarea în data de 26.06.2020 a concediului de odihnă şi nu a existat nicio rechemare din concediu întocmită de angajator. Mai mult, la data emiterii deciziei de mobilitate nu a avut întocmită o fişa a noului post, aşa cum precizează art. 530 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2019. Totodată Decizia nr. 265/2020 prin care este numit noul secretar general CNPP conţine o eroare gravă, menţionând în cuprins că se ocupă "funcţia publică vacantă"; la acea dată fiind încă angajatul CNPP.

Referitor la daunele materiale solicitate, acestea urmează să repare prejudiciul creat de aplicarea acestui act normativ nelegal, prin care a fost mutat abuziv în funcţia de inspector guvernamental şi constau în diferenţele de salariu, contribuţiile aferente acestora, până la data la care instanţa se va pronunţa. Având în vedere faptul că nu a putut beneficia lunar de sumele de bani menţionate mai sus, este pus în situaţia de a solicita şi dobânzi la aceste sume, calculate până la data intrării în normalitate.

Abordarea avută de angajator, precum şi de emitentul deciziei de mobilitate este de natură a stopa evoluţia firească a carierei sale ca înalt funcţionar public. După o lungă perioadă în care a fost privat de o serie de drepturi (incompatibilităţi ale funcţiilor deţinute care l-au împiedicat să activeze în alte domenii) şi a avut o serie de interdicţii (interdicţia de a face parte dintr-un partid politic), este pus în situaţia de a fi marginalizat şi de a nu putea folosi experienţa acumulată (care este utilă numai în sistemul administrativ), subzistând presupunerea că nu a abordat un management de calitate în exercitarea funcţiei deţinute anterior. Or, noţiunea de carieră presupune o evoluţie firească, o rafinare în timp a cunoştiinţelor şi abordărilor, astfel încât înaltul funcţionar public să fie un garant al unui management performant în administraţie.

Referitor la motivul de recurs în sensul că instanţa nu a analizat excepţia lipsei de interes ridicată de Prim-ministrul României, se arată că aceasta excepţie a fost discutată în timpul şedinţei de judecata, reclamantul a argumentat că aplicarea abuziva a mobilităţii a fost o atingere adusa dreptului la stabilitate în funcţia publică, precum şi o îngrădire a dreptului la carieră, instanţa luând decizia de respingere a acestei excepţii.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pentru capetele de cerere 2,3 şi 4, respingerea pretenţiilor ca formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, se arată că, în calitate de emitent şi semnatar al actului, Primul-ministru are calitate procesuală pasivă. In consecinţă, după cum a constatat corect şi instanţa de fond, există identitate între persoana pârâtului şi persoana care este ţinută să aducă la îndeplinire obligaţia stabilită în raportul juridic dedus judecăţii, acesta fiind si emitentul actului.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece angajamentele şi termenele asumate de România în relaţia cu Comisia Europeană cu privire la punerea în aplicare a unor măsuri de reformă majore în domeniul funcţiei publice, impun ocuparea funcţiilor publice prin concurs naţional la nivelul administraţiei publice centrale, precum şi luarea unor măsuri pentru asigurarea premiselor de stabilitate, independentă si profesionalism în exercitarea funcţiilor publice, în considerarea faptului că toate aceste elemente vizează interesul public.

Au fost încălcate drepturile funcţionarului public Ia stabilitate în funcţie şi la carieră. Decizia de aplicare a mobilităţii a fost nelegală întrucât nu a fost efectuată în vederea eficientizării activităţii şi a îmbunătăţirii managementului de nivel superior, având în vedere decizia de înlocuire a unui înalt funcţionar public, numit în urma unui examen pe funcţia de Secretar General, cu o vechime de peste 25 de ani în Ministerul Muncii - administraţia publică centrală, cu un funcţionar public de execuţie, din cadrul administraţiei publice locale, fără examen de promovare în categoria înalţilor funcţionari publici, fara cursul de formare profesionala ca inalt funcţionar public şi adus prin detaşare pentru o perioadă de 6 luni; decizia nu s-a bazat pe motive obiective, nu a fost motivată şi a creat cadrul ocolirii traseului legal de numire în funcţia de secretar general-înalt funcţionar public, facilitându-se o numire prin detaşare a unui funcţionar public care nu indeplinea nicio condiţie specifică (examen naţional, curs de înalt funcţionar public, examen de definitivare pe post).

Fără motivare nu poate fi verificată respectarea condiţiei existenţei unui interes public care a determinat luarea măsurii şi a echilibrului rezonabil între interesul public şi sarcina impusa destinatarului actului. Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare şi constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice, impunându-se cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se sprijină drepturi subiective sau situaţii juridice individuale. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată Ia norme de competenţă a autorităţii emitente, ci trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei, iar pe de altă parte să facă posibilă exercitarea controlului asupra modului în care autoritatea emitentă şi-a exercitat dreptul de apreciere.

De altfel si în iurisprudenta Curţii Europene de Justiţie s-a apreciat că o motivare insuficientă sau greşită echivalează cu lipsa motivării, ceea ce atrage nevalabilitatea actului. În conduita abordată cu ocazia emiterii actului administrativ de modificare a raporturilor de serviciu prin aplicarea mobilităţii înaltului funcţionar public, Prim-ministrul României a omis a se raporta la prevederile art. 296 paragraful 2 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, precum şi la cele ale ari. 41 alin. (2) lit. c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră, prin art. 41, dreptul la bună administrare, instituind ia alin. (2) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile. Mobilitatea nu este o noţiune abstractă, ci se concretizează, potrivit art. 87 din Legea nr. 188/1999, prin modificarea raportului de serviciu, pentru: eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice; în interes public; în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la norme de competenţă a autorităţii emitente, ci trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei, iar pe de altă parte să facă posibilă exercitarea controlului asupra modului în care autoritatea emitentă şi-a exercitat dreptul de apreciere.

Guvernul nu distinge între funcţiile politice, care se ocupă prin numire directă şi funcţiile de înalţi funcţionari publici care sunt ocupate prin concurs, participarea la acest concurs fiind condiţionată de selecţia desfăşurată la nivet naţional şi cursurile de management superior în administraţie, finalizate şi acestea cu un examen de accedere în categoria înalţilor funcţionari publici.

Instanţa de fond a constatat corect şi fără echivoc, încălcarea principiilor imparţialităţii, transparenţei şi obiectivitătii şi că Ia baza emiterii actului administrativ nu a existat o solicitare motivată, nu a fost justificat un interes public.

Totodată s-a dispus în conformitate cu prevederile legale aplicarea art. 527 si 535 din Codul Administrativ, cu privire la reintegrarea sa în funcţie şi plata daunelor materiale. Ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 2019/22.12.2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a înştiinţat Guvernul României cu privire la soluţie, dar nu a fost pusă în aplicare. În prezent, funcţia de secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice nu a mai putut fi deţinută de persoana adusă prin detaşare, expirând termenul legal pentru deţinerea temporara a funcţiei şi s-a optat pentru o noua numire temporară.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) raportat la art. 205-206 din C. proc. civ.

4.2. Întâmpinarea reclamantului la recursul pârâtului Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale

Reclamantul A. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurentul MINISTERUL MUNCII SI PROTECŢIEI SOCIALE, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Ministerul Muncii nu a făcut altceva decât să eludeze prevederile legale referitoare la mobilitatea înalţilor funcţionari publici, pentru a putea fi numită pe post o persoană care nu îndeplinea condiţiile speciale (examen de intrare în categoria înalţilor funcţionari, curs, etc.). Schimbarea sa din funcţia de secretar general s-a făcut nelegal, iar ocuparea postului s-a efectuat fără respectarea dispoziţiilor din Codul Administrativ.

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, se realizează, în mod excepţional, la propunerea justificată a conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în al cărui stat de funcţii există funcţia publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici vacantă sau temporar vacant.

Această măsură se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, în condiţiile în care, din motive obiective, funcţia publică nu a putut fi ocupata prin mobilitate. Ministerul Muncii nu a justificat nici situaţia excepţională, care necesita aplicarea mobilităţii, nici motivul pentru care postul a fost ocupat temporar de un funcţionar public şi nu de un înalt funcţionar, la acea dată fiind mai multe posturi ocupate în cadrul Secretariatului General al Guvernului de inspector guvernamental, persoane mult mai calificate, care puteau ocupa postul.

Referitor la calitatea pasivă a Ministerului Muncii si Protecţiei Sociale

Hotărârea nr. 81 din 28 ianuarie 2020 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale stabileşte ca activitatea Casei Naţionale de Pensii Publice se desfăşoară sub autoritatea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. În cuprinsul art. 3 al aceleiaşi hotărâri se stipulează atribuţiile Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, respectiv: "6. asigură exercitarea controlului asupra modului de îndeplinire a atribuţiilor prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare pentru ordonatorul principal de credite, delegate, potrivit legii, Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Casei Naţionale de Pensii Publice".

În calitate de ordonator principal de credite, Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale răspunde de monitorizare, inspecţie şi control, prin care: asigură, prin compartimentele proprii sau instituţiile aflate în subordinea ori sub autoritatea sa, controlul respectării legii în domeniile sale de activitate, constată contravenţiile pentru nerespectarea acesteia, aplică sancţiunile şi, după caz, sesizează organele de urmărire penală, potrivit prevederilor legale în vigoare; exercită controlul asupra activităţilor desfăşurate de instituţiile subordonate, aflate sub autoritatea sau coordonarea sa; monitorizează şi transpune în legislaţia naţională prevederile actelor normative comunitare din domeniul legislaţiei muncii; asigură aplicarea unitară a prevederilor legale din domeniul legislaţiei muncii.

Totodată ministrul muncii controlează zona numirilor conducătorilor de instituţii:"prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului muncii si protecţiei sociale." În acest context, şi prin faptul că mobilitatea s-a aplicat efectiv în urma solicitării ministrului muncii prin adresa din 22 iunie 2020, este evident ca Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale are calitate pasivă în acest proces. Decizia de mobilitate nu putea fi emisă, fără a avea în susţinere adresa ministerului muncii.

Cu privire la motivarea actului administrativ

Decizia de mobilitate nu s-a bazat pe motive obiective, nu a fost motivată şi a creat cadrul ocolirii traseului legal de numire in funcţia de secretar general-înalt funcţionar public, facilitându-se o numire prin detaşare a unui funcţionar public care nu îndeplinea nicio condiţie specifică (examen naţional, curs de înalt funcţionar public, examen de definitivare pe post).

Fără motivare nu poate fi verificată respectarea condiţiei existenţei unui interes public care a determinat luarea măsurii şi a echilibrului rezonabil între interesul public şi sarcina impusă destinatarului actului. Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare şi constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice, impunându-se cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se sprijină drepturi subiective sau situaţii juridice individuale. Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la norme de competenţă a autorităţii emitente, ci trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care să permită, pe de o parte, destinatarilor sa cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei, iar pe de altă parte să facă posibilă exercitarea controlului asupra modului în care autoritatea emitentă şi-a exercitat dreptul de apreciere.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) raportat la art. 205-206 din C. proc. civ.

4.3. Întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale faţă de recursul promovat de pârâtul Prim Ministrul României

Împotriva recursului promovat de pârâtul Prim Ministrul României a formulat întâmpinare şi recurentul - pârât Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în cadrul căreia a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

5. Răspunsul la întâmpinări

Pârâtul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (MMSS) a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantul A., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor aduse, cu reiterarea motivelor invocate în cadrul recursului său.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. Elemente de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

Prin Decizia nr. 446/2012 a Prim-ministrului, privind exercitarea cu caracter temporar a funcţiei publice vacante din categoria înalţilor funcţionari publici, de secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice, reclamantul a fost desemnat să exercite o funcţie din categoria celor destinate înalţilor funcţionari publici, la acea dată absolvise cursurile necesare ocupării unei astfel de funcţii, organizate de Institutul Naţional de Administraţie din Bucureşti. Ulterior, după susţinerea unui examen, conform normelor specifice aplicabile Ia intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, prin Decizia nr. 128 din 24 martie 2014 a Primului ministru a fost numit definitiv în funcţia publică secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice.

La data de 29.06.2020, Guvernul României a emis Decizia nr. 264, prin care reclamantul a fost demis din funcţia de Secretar General al Casei Naţionale de Pensii Publice, iar prin aplicarea procedurii, de mobilitate a înaltului funcţionar public a fost numit inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului României, cu diminuarea semnificativa a drepturilor salariale.

Având în vedere aceste aspecte, prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 14.12.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale anularea în totalitate a actului administrativ emis de pârât, respectiv a Deciziei nr. 264/29.06.2020 apreciind că măsura dispusă în cuprinsul acestui act administrativ este nelegală şi netemeinică, fiind emisă cu încălcarea principiului mobilităţii, înalţilor funcţionari publici, care se poate realiza numai potrivit H.G. nr. 341/2007 şi al Ordonanţei de Urgenţă nr. 57/2019 privind Codul administrativ, sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, a solicitat reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior, obligarea pârâtului la plata de daune materiale reprezentând diferenţa de salariu pentru lunile în care acest act administrativ nelegal a produs efecte plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu, dobânzi pentru sumele pretinse şi neîncasate la timp, daune morale în cuantum de 10.000 euro, pentru starea de nesiguranţă financiară creată în lunile ce au urmat, deoarece nu a fost anunţat aşa cum prevede legea de modificarea raportului de serviciu, nu i s-a propus o funcţie similară şi nu i s-a dat posibilitatea să refuze mobilitatea având motive obiective.

6.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurenţii-pârâţi Prim-ministrul României şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi a apărărilor aferente

6.2.1. Motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale

Recurentul-pârât a invocat faptul că, la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (privind calitatea procesuală) şi ale art. 7, 8, 13 din Legea nr. 554/2004 (privind autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat).

Prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 128 din 24 martie 2014 a Primului ministru, reclamantul a fost numit definitiv în funcţia publică secretar general al Casei Naţionale de Pensii Publice; ca urmare a Adresei Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 4023/WA, către Guvernul României, din data de 22.06.2020, prin care se solicita mobilitatea, la data de 29.06.2020, Guvernul României a emis Decizia nr. 264, prin care reclamantul a fost demis din funcţia de Secretar General al Casei Naţionale de Pensii Publice, iar prin aplicarea procedurii de mobilitate a înaltului funcţionar public, a fost numit inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului României, cu diminuarea semnificativă a drepturilor salariale.

Deşi pârâtul MMPS nu este emitentul actului administrativ atacat în cauză, prima instanţă a reţinut ca fiind relevantă din perspectiva legitimării procesuale pasive împrejurarea că actul administrativ atacat a fost emis ca urmare a demersurilor Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, pârâtul MMPS întocmind toate operaţiunile şi actele prealabile menţionate în cuprinsul Deciziei nr. 264/29.06.2020, astfel că raportul juridic dedus judecăţii impune prezenţa acesteia în cauză în calitate de emitent al acestor acte prealabile, dar şi ca solicitant al aplicării mobilităţii faţă de reclamant.

Înalta Curte constată că, raportat la petitul având ca obiect acordarea daunelor morale şi la faptul că mobilitatea s-a aplicat efectiv în urma solicitării ministrului muncii prin adresa din 22 iunie 2020, în mod corect a reţinut prima instanţă concluzia ca Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale are calitate pasivă în acest proces.

Hotărârea nr. 81 din 28 ianuarie 2020 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale stabileşte ca activitatea Casei Naţionale de Pensii Publice se desfăşoară sub autoritatea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

În cuprinsul art. 3 al aceleiaşi hotărâri se stipulează atribuţiile Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, respectiv: "6. asigură exercitarea controlului asupra modului de îndeplinire a atribuţiilor prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare pentru ordonatorul principal de credite, delegate, potrivit legii, Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Casei Naţionale de Pensii Publice".

În calitate de ordonator principal de credite, Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale răspunde de monitorizare, inspecţie şi control, prin care: asigură, prin compartimentele proprii sau instituţiile aflate în subordinea ori sub autoritatea sa, controlul respectării legii în domeniile sale de activitate, constată contravenţiile pentru nerespectarea acesteia, aplică sancţiunile şi, după caz, sesizează organele de urmărire penală, potrivit prevederilor legale în vigoare; exercită controlul asupra activităţilor desfăşurate de instituţiile subordonate, aflate sub autoritatea sau coordonarea sa; monitorizează şi transpune în legislaţia naţională prevederile actelor normative comunitare din domeniul legislaţiei muncii; asigură aplicarea unitară a prevederilor legale din domeniul legislaţiei muncii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, reţinând că pârâtul are calitate procesuală pasivă, în conformitate cu prevederile art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

6.2.2. Motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii de către prima instanţă prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prim-ministrului României

Recurentul-pârât a arătat că a invocat acest motiv de casare faţă de solicitările regăsite la capetele de cerere 2, 3 şi 4, care vizau obligarea la plata diferenţelor de drepturi salariale, la plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu, precum şi la plata unor dobânzi pentru sumele respective.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 397 din O.U.G. nr. 57/2019, competenţa de emitere a actelor administrative privind raporturile de serviciu ale înalţilor funcţionari publici aparţine Prim-ministrului Guvernului României, iar prin Decizia nr. 264/2020, reclamantul a fost numit în funcţia de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului. Prin urmare, având în vedere calitatea de emitent al actului a cărui anulare se solicită, în mod corect a reţinut prima instanţă că se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului Prim-ministrul României.

Faptul că Prim-ministrul României nu ar fi putut plăti, în mod direct, respectivele sume către intimatul-reclamant, neavând calitatea de angajator al acestuia, această calitate revenind, potrivit art. 9 din Statutul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2012, Casei Naţionale de Pensii Publice, instituţie publică, cu personalitate juridică, cu buget propriu, în organigrama căreia se află şi postul pe care intimatul-reclamant a solicitat a fi reîncadrat, nu reprezintă un argument legat de legitimarea procesuală pasivă, ci reprezintă aspecte legate punerea în executare a hotărârii ulterioare, astfel că acest motiv de casare este nefondat.

6.2.3. Analiza motivelor de recurs formulate de recurenţi pe fondul cauzei şi a apărărilor intimatului-reclamant

Ca o primă precizare, deşi recurentul a arătat că, potrivit opiniei sale, motivele de casare a hotărârii instanţei de fond se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., însă prezentul recurs nu este limitat numai la aceste motive, ci este întemeiat, în principal, pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, având în vedere caracterul special al legii contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că susţinerea sa nu are temei legal. Astfel, recursurile formulate în materia contenciosului administrativ (care au ca temei doar pentru existenţa căii de atac prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, nu fac excepţie de la regulile de drept comun aplicabile căii de atac a recursului reglementate de C. proc. civ. şi nici de la necesitatea încadrării acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Cod.

6.2.3.1. Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pe de o parte, recurentul a invocat omisiunea primei instanţe de a analiza excepţia lipsei de interes a acţiunii.

Or, Înalta Curte constată că nu se verifică această susţinere, prin încheierea de şedinţă de la data de 03 septembrie 2021, prima instanţă a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes a acţiunii, pentru considerentele cuprinse în practicaua încheierii menţionate. Astfel, nu se poate reţine omisiunea de soluţionare a acestei excepţii.

În ceea ce priveşte susţinerile concrete aduse în vederea admiterii acestei excepţii, s-a arătat, pe de o parte, că intimatul-reclamant a solicitat anularea Deciziei Prim-ministrului nr. 264/2020 făcând însă abstracţie de faptul că înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii şi prezintă disponibilitate la numirile în aceste funcţii; pe de altă parte, actul administrativ ce se solicită a fi anulat a fost executat, producându-şi deja efectele juridice, iar măsurile dispuse de instanţa de fond apar ca ineficiente, neputând restabili situaţia materială anterioară, în condiţiile în care funcţia de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice este exercitată, cu caracter temporar, de către doamna B., potrivit Deciziei Prim-ministrului nr. 265/2020.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, prin respingerea excepţiei lipsei de interes a acţiunii ca nefondată, deşi motivarea acesteia este destul de succintă; existenţa mobilităţii ca trăsătură a raportului de funcţie publică şi păstrarea calităţii de înalt funcţionar public nu înlătură existenţa interesului privat al reclamantului pentru a se verifica temeinicia şi/sau legalitatea unui act administrativ care pune în aplicare această mobilitate, deoarece altfel s-ar ajunge la situaţia în care, indiferent de modalitatea de aplicare a mobilităţii, autoritatea emitentă ar beneficia de un fel de imunitate procedurală, neprevăzută de lege. În mod evident, înaltul funcţionar public care se consideră vătămat de mutarea sa dintr-o funcţie publică în altă funcţie publică are un interes şi dovedeşte vătămarea în sensul art. 8 din Legea nr. 554/2004 pentru a ataca în faţa instanţei actul respectiv.

Pe de altă parte, nici împrejurarea că actul administrativ atacat şi-a produs deja efectele, fiind numită o altă persoană în locul reclamantului în funcţia din care a fost înlăturat, nu reprezintă o împrejurare care să conducă la lipsa interesului procesual al acţiunii sale; aprecierea cu privire la posibilitatea repunerii reclamantului în situaţia anterioară reprezintă un aspect care ţine de fondul cauzei, iar nu de interesul procesual, iar oricum posibilitatea de a cerere repararea prejudiciului cauzat prin actul vătămat în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi negată nici în ipoteza unei imposibilităţi de repunere în situaţia anterioară.

Prin urmare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivului de recurs referitor la lipsa de interes a acţiunii formulate de reclamant.

6.2.3.2. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât Prim-Ministrul României a invocat faptul că motivarea hotărârii instanţei de fond cuprinde argumente contradictorii, întrucât îşi fundamentează soluţia de obligare a Prim-ministrului României la reintegrarea intimatului-reclamant în funcţia publică deţinută anterior (de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice) pe dispoziţiile art. 31 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, în condiţiile în care aceste prevederi legale se referă la numirea şi eliberarea din funcţie a secretarilor de stat şi subsecretarilor de stat, categorii de funcţii de demnitate publică în care nu se regăseşte şi funcţia publică de secretar general la Casa Naţională de Pensii Publice.

Înalta Curte constată că această susţinere nu reprezintă un viciu al motivării, ci eventual un aspect de aplicare greşită a legii, care va fi verificat în cadrul acestui din urmă motiv de casare, dacă va fi necesar.

6.2.3.3. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că decizia atacată este nemotivată, astfel că au fost încălcate principiile imparţialităţii, obiectivităţii şi transparenţei care guvernează mobilitatea; nu a existat o solicitare motivată a conducătorului instituţiei publice în al cărei stat de funcţii se regăseşte funcţia publică; la data emiterii deciziei de mobilitate nu i-a fost întocmită o fişă a noului post, în conformitate cu art. 530 din O.U.G. nr. 57/2019; în cauză, nu au fost invocate aspecte concludente care să justifice un interes public sau dezvoltarea profesională a reclamantului; nici actul premergător la care se face referire în Decizia nr. 264/29.06.2020, respectiv Adresa nr. x/22.06.2020 nu conţine nicio referire la motivele cu privire la împrejurările de fapt care au determinat aplicarea mobilităţii recurentului-reclamant.

Astfel, prima instanţă a anulat actul atacat din perspectiva cerinţei obligatorii privind motivarea actelor administrative.

Înainte de a răspunde celor două recursuri pe acest aspect, Înalta Curte trebuie să facă câteva consideraţii generale referitoare la distincţia între legalitatea şi oportunitatea ca şi limite ale puterilor administraţiei publice.

Principiul legalităţii este principiul care stabileşte limitele acţiunii administraţiei, limitând puterile acesteia, dar fără a aduce atingere spiritului său de iniţiativă. Acest principiu nu poate fi perceput ca absolut decât la nivel de principii, de esenţă, deoarece la nivelul aplicării sale se impune imperios o abordare caracterizată prin flexibilitate, supleţe. Administraţia trebuie să asigure legalitatea, dar are nevoie, în acelaşi timp, de o anumită marjă de libertate, libertate de acţiune. Unei astfel de conduite îi corespunde puterea discreţionară, adică marja de libertate pe care legalitatea o lasă administratorului în activitatea acestuia.

Oportunitatea sau necesitatea este acea instituţie juridică ce desemnează abilitarea legală a organului autorităţii administraţiei publice de a aprecia, luând în considerare momentul, locul, impactul structural, fezabilitatea economică şi evoluţia socială, adoptarea măsurii celei mai eficiente, din punct de vedere material şi uman, dintre opţiunile posibile, în vederea realizării în mod optim a interesului public, a cărui realizare constituie însuşi scopul activităţii administraţiei publice. Oportunitatea implică, drept corolar al puterii publice cu care este învestit organul emitent, limitarea, în structura sa obiectivă şi subiectivă, a dreptului de evaluare de care se prevalează acesta.

Prin urmare, dacă atribuţia legală de apreciere este străină organului emitent, se găseşte în situaţia încălcării principiului legalităţii, principiu care fundamentează emiterea/adoptarea oricărui act administrativ, atrăgând sancţiunea anulării sau chiar a inexistenţei acestuia. Totodată, dacă dreptul de apreciere de care se bucură administraţia publică este exercitat prin depăşirea unui raport rezonabil de proporţionalitate între măsura luată şi scopul urmărit, atunci ne găsim în ipoteza unui exces de putere, instituţie juridică reglementată de către dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Oportunitatea este considerată ca fiind acea caracteristică a actului juridic care defineşte o trăsătură specifică a acestuia, numită şi actualitate; actualitatea unui act juridic exprimă deplina concordanţă, în cadrul şi în limitele legii, a actului cu sarcinile care revin organelor administrative, exprimă concordanţa dintre drept cu necesităţile în continuă transformare ale societăţii. În mod contrar, este inoportun acel act care - deşi legal prin conţinutul prevederilor sale - contravine unor situaţii concrete şi nu corespunde realităţii în care şi pentru care se aplică. În afară de a fi legale, actele administrative trebuie să fie şi oportune, adică să fie emise în cel mai adecvat moment, din punctul de vedere al eficacităţii, executarea lor făcându-se cu cele mai potrivite mijloace şi cu cele mai reduse cheltuieli, dar obţinându-se rezultate maxime. Oportunitatea actelor administrative se apreciază deci în funcţie de condiţiile concrete de timp şi de loc.

Prin urmare, actele administrative sunt pasibile verificării atât din punctul de vedere al legalităţii lor cât şi al oportunităţii, încălcarea acestora ducând la nulitatea actului administrativ în cauză.

Prin urmare, dacă legalitatea evocă faptul că actul administrativ corespunde literei legii, oportunitatea reprezintă conformitatea actului administrativ în mod prioritar cu spiritul legii. În general, faptul că legalitatea şi oportunitatea sunt cauze de valabilitate diferite se poate argumenta şi prin aceea că instanţele judecătoreşti controlează actele administrative numai sub aspectul legalităţii lor, în timp ce organele administraţiei publice le controlează şi sub aspectul oportunităţii; judecătorul de contencios administrativ, învestit cu verificarea legalităţii unui act administrativ, are competenţa de a se pronunţa atât asupra aspectelor de legalitate cât şi asupra celor de oportunitate.

În fine, depăşirea scopului legii sau, altfel spus, excesul de putere atrage nulitatea actului respectiv care poate fi constatată de instanţa de contencios administrativ. Dimpotrivă, aprecierea oportunităţii actelor administrative nu este de competenţa justiţiei care poate examina actul administrativ numai sub aspectul legalităţii lui, inclusiv pentru conformarea acestuia scopului legii.

Pe de altă parte, motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale.

În privinţa obligaţiei autorităţilor administrative de a-şi motiva deciziile, instanţa observă că, potrivit art. 31 alin. (2) din Constituţia României, "autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal."

De asemenea, conform art. 1 alin. (3) din Constituţia României, "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate."

Or, în condiţiile în care autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, în condiţiile în care deciziile acestor autorităţi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susţine că este permisă absenţa motivării explicite a actului administrativ atacat.

Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

Date fiind aceste obligaţii, absenţa motivării actului administrativ constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi a încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

Aplicând aceste principii în speţa de faţă, Înalta Curte observă că în speţa de faţă, nu s-a probat de către reclamant nelegalitatea emiterii actului administrativ contestat, iar instanţa nu putea prezuma maniera abuzivă, nelegală şi inoportună de emitere a actului contestat, câtă vreme recurentul-pârât a avut competenţa de a îşi manifesta oportunitatea de apreciere a emiterii actului administrativ la acel moment.

Autoritatea care emite actul are capacitatea de a alege, dintre mai multe soluţii posibile, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie ocrotit, relevând deci calitatea actului administrativ de a satisface atât rigorile stricte ale legii, cât şi o nevoie socială determinată într-un timp şi loc aparte.

Astfel, instanţa de contencios administrativ are de verificat conformitatea actului cu legea şi respectarea în conduita autorităţii emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat al reclamantului şi interesul public pe care autorităţile publice sunt chemate să le ocrotească.

Numai în măsura în care probele cauzei conduc către concluzia ruperii acestui just echilibru printr-o exercitare abuzivă, excesivă a dreptului de apreciere a autorităţilor publice, se poate vorbi de un exces de putere în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004.

Raportul de drept administrativ este însă guvernat şi de principiul proporţionalităţii între măsura dispusă în fiecare caz individual şi interesul public ocrotit, impunându-se ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite.

Altfel spus, orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit, ţinându-se seama de natura, gravitatea şi frecvenţa neregulilor constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile acestora.

De asemenea, este de semnalat, aşa cum s-a mai reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, că nu pot fi pretinse actului administrativ exigenţe similare în privinţa motivării cu cele solicitate hotărârilor judecătoreşti, pentru că nu se poate face abstracţie de caracterul său de act juridic unilateral, de faptul că emiterea lui este rezultatul valorificării raporturilor de putere publică a emitentului în raport de destinatarii lor, că în procedura de emitere a acestuia contenciosul îşi pierde din intensitate, chiar dacă legiuitorul a instituit obligaţia parcurgerii recursului graţios ori ierarhic.

Or, în speţă, toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, actul administrativ respectiv fiind emis ca urmare formulării unei solicitări în acest sens de către Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, precum şi având în vedere prevederile art. 394 alin. (2) lit. c) şi alin. (3), ale art. 397 lit. a), ale art. 503 alin. (1) şi (2), ale art. 524 alin. (1) şi ale art. 530 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019.

Elaborarea proiectului actului contestat s-a realizat cu respectarea normelor de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000, republicată şi în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, Regulament aprobat prin H.G. nr. 561/2009.

Aşadar, Decizia Prim-ministrului nr. 264/2020 îndeplineşte cerinţele de legalitate impuse de legiuitor, fiind emis de către autoritatea competentă material şi teritorial, în limitele de competenţă, conţinutul actului este conform legii, corespunde scopului urmărit de lege şi este emis în forma specifică actului administrativ şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

În cuprinsul Deciziei Prim-ministrului nr. 264/2020 sunt indicate atât elementele de drept, cât şi cele de fapt (actele doveditoare - adresa M.M.P.S. nr. 4023/VVA din 22 iunie 2020), existând suficiente elemente pe baza cărora să se poată verifica temeinicia măsurii luate.

Înalta Curte constată că nu se poate susţine nemotivarea actului administrativ contestat, mai ales în situaţia în care instituţia mobilităţii este specifică în interiorul categoriei profesionale reprezentată de înalţii funcţionari publici şi nu reprezintă o sancţiune, ci doar o formă de modificare a raportului de serviciu, prin interpretarea/aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 397 (în forma în vigoare la data adoptării actelor) şi art. 502 lit. h), cât şi art. 503 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Motivarea oportunităţii luării măsurii aplicării mobilităţii este suficientă şi concludenta, fiind circumscrisă, în mod rezonabil, marjei de apreciere recunoscută autorităţii pârâte în materia raporturilor de serviciu ale unui înalt funcţionar public; aceasta mai ales în condiţiile în care disponibilitatea Ia numirile în funcţie este, de asemenea, specifică funcţiilor publice din categoria înalţilor funcţionari publici, această concluzie fiind reieşind urmare unei interpretări corecte a dispoziţiilor art. 503 alin. (1) şi alin. (7) şi (8) din O.U.G. nr. 57/2019, incidente în cauză.

Numirea şi eliberarea din funcţia de secretar general reprezintă o prerogativă absolută acordată de lege Prim-ministrului României, după cum consacră art. 397 coroborat cu art. 389 lit. a) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Mai mult, aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative aparţin emitenţilor acestora.

Astfel, actul administrativ pentru aplicarea mobilităţii în persoana intimatului-reclamant a fost emis în exercitarea competenţelor recunoscute emitentului şi în limitele dreptului de apreciere, fiind respectate condiţiile legale care limitează libertatea de decizie a administraţiei în alegerea făcută între mai multe soluţii sau chiar posibilitatea de a nu alege una dintre soluţii.

Ca urmare, nu a fost dovedită de către reclamant încălcarea principiilor imparţialităţii, obiectivităţii şi transparenţei care guvernează mobilitatea.

Contrar susţinerilor reclamantului, a existat o solicitare a conducătorului instituţiei publice în al cărei stat de funcţii se regăseşte funcţia publică, iar motivarea acesteia a existat, deşi a fost limitată la indicarea temeiurilor legale, ceea ce în sine, raportat la dreptul de apreciere al orgnaului administrativ, nu este contrar legii.

În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că la data emiterii deciziei de mobilitate nu i-a fost întocmită o fişă a noului post, în conformitate cu art. 530 din O.U.G. nr. 57/2019, actele administrative de modificare a raporturilor de serviciu care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel cum este cazul actului administrativ contestat, cuprind numai informaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-f), h) şi i), nu şi informaţiile prevăzute la lit. g), respectiv drepturile salariale. Acestea din urmă se prevăd în actul administrativ al persoanei care are competenţa de numire în funcţia publică pe care se efectuează modificarea raporturilor de serviciu, aşadar, în speţă, în ordinul secretarului general al Guvernului emis cu privire la funcţia publică de inspector guvernamental, act administrativ subsecvent Deciziei Prim-ministrului nr. 264/2020. Deci, în acest caz, la acest ordin se anexează şi fişa postului respectiv. Prin urmare, legea nu prevede obligaţia ca Decizia Prim-ministrului nr. 264/2020 să fie însoţită de fişa postului aferentă funcţiei publice pe care s-a efectuat modificarea raporturilor de serviciu.

În ceea ce priveşte împrejurarea că în cauză nu au fost invocate aspecte concludente care să justifice un interes public sau dezvoltarea profesională a reclamantului, Înalta Curte constată că proporţionalitatea între interesul privat la reclamantului şi interesul public al efectuării mobilităţii nu a fost demontată de către reclamant, nici prin probele administrate şi nici prin susţinerile sale în drept, iar intervenţia instanţei de contencios administrativ se poate face exclusiv în situaţia unui exces de putere demonstrat prin exercitarea abuzivă a dreptului de apreicere.

În fine, împrejurarea că nici actul premergător la care se face referire în Decizia nr. 264/29.06.2020, respectiv Adresa nr. x/22.06.2020 nu conţine nicio motivare concretă a împrejurărilor de fapt care au determinat aplicarea mobilităţii recurentului-reclamant, nu poate schimba cele de mai sus, faţă de arugmentaţia pe larg explciată anterior.

In aceste condiţii nu se poate reţine că actul contestat a fost adoptat cu exces de putere şi că a îngrădit intimatului-reclamant dreptul la muncă (inclusiv în componenta salarială), iar instanţa de judecată nu putea restrânge emitentului atribuţia conferită de lege, de a numi/elibera din funcţie un secretar general.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 31 lit. d) din Codul administrativ de către prima instanţă, se constată că în privinţa reclamantului este aplicabilă ipoteza de la lit. e) a articolului menţionat ("Prim-ministrul numeşte şi eliberează din funcţie...alte persoane pentru care are competenţa de numire, în cazurile prevăzute de lege"); în orice caz, având în vedere principiul simetriei, nu se poate reţine o eventuală necompetenţă a emitentului actului.

Prin urmare, Înalta Curte, raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că se impune casarea sentinţei cu respingerea acestui capăt de cerere având ca obiect anularea actului administrativ atacat, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivele de casare referitoare la petitul subsecvent (plata de daune materiale reprezentând diferenţa de salariu pentru lunile în care actul administrativ a produs efecte; plata contribuţiilor de asigurări sociale şi a impozitelor pentru diferenţa de salariu şi dobânzi pentru sumele cuvenite şi neîncasate la timp, având în vedere preveedrile art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi respingerea petitului principal, pe cale de consecinţă se impune casarea sentinţei şi sub acest aspect şi respingerea acestor capete de cerere subsecvente ca nefondate, neputând fi acordate despăgubiri în lipsa constatării nelegalităţii unui act administrativ.

6.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, ca nefondată; vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate (referitoare la soluţiile date excepţiilor procesuale şi respingerea daunelor morale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale împotriva sentinţei civile nr. 2019 din data de 22 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, ca nefondată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.