Veterinary compensation claim revived: quashed and remanded for merits review on unpaid COVID-19 services

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 17.12.2020, sub număr de dosar x/2020 reclamantul A. S.R.L., pentru CSVA Guşoieni, a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, solicitând obligarea acestora la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019, până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin sentinţa nr. 39/F-Cont/9.03.2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Piteşti, invocată din oficiu, şi a declinat soluţionarea cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, Complet de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal la data de 30.03.2021 sub acelaşi număr de dosar, respectiv nr. x/2020

La primul termen de judecată, Tribunalul Vâlcea a invocat şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale şi prin sentinţa civilă nr. 936/28.05.2021, a admis această excepţie şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă, a fost suspendată judecata cauzei şi dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Prin Decizia nr. 4255/28.09.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 5.11.2021, sub nr. x/2020*.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 240/F-CONT din 28 decembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA, respingând acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Guşoieni, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Gusoieni, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea.

Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond - Sentinţa nr. 240/F-CONT din 28 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Gusoieni, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond, cu consecinţa rejudecării şi a admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată, respectiv obligarea pârâtelor la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019, până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

În motivarea recursului, a arătat în esenţă că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Într-o primă critică recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. IV şi art. V din Legea nr. 236/2019, întrucât din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiţionale ar fi condiţionată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar şi faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 conduce la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii şi până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretenţiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiţionale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

ANSVSA nu era tinuta de elaborarea Normelor metodologice, deoarece suma de 10.000 RON/luna, era clar exprimata, astfel incat ANSVSA nu trebuia sa astepte sa fie detaliata vreo mentiune cu privire la Plata acesteia. În general orice lege emisă de parlament este urmată de norme metodologice de aplicare a legii care detaliazä/clarificä aspectele de interpretare a paragrafelor legale în cauză, iar normele metodologice (care nu au aparut nici până la data redactarii recursului) nu vor schimba suma ce trebuia achitata, respectiv 10.000 RON/luna, astfel încât refuzul autoritătii este nelegal si abuziv.

În cadrul cele de a II-a critici, recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, care, de altfel, a fost coroborat greşit şi cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Consideră recurenta că modificarea adusă la art. 6 din Anexa 2 prin O.U.G. nr. 117/2020, nu îşi găseşte aplicabilitatea, întrucat nu retroactivează, în ceea ce priveşte art. 15 din O.G. nr. 42/2004 acesta nu vizează serviciile noi intermediare pentru care solicită suma de bani ce face obiectul acţiunii de faţă, iar Legea nr. 236/2019 nu impune astfel de obligaţii.

Atâta timp cât a prestat un serviciu public de care paratele au inteles si beneficieze, cabinetul medical veterinar este îndreptăţit să primească contravaloarea acestuia, întrucât în caz contrar s-ar ajunge la o imbogăţire fără just temei a paratelor in detrimentul patrimoniului recurentei.

Atâta timp cât exista un raport juridic întemeiat pe un contract scris, nu este exclusă posibilitatea plăţii, întrucât pârâtele au beneficiat efectiv de aceste servicii.

Or, în speţă, serviciile au fost prestate integral în favoarea statului în toate aceste luni, iar plata acestora nu poate fi conditionată de lipsa decontului justificativ şi a facturii, întrucat ANSVSA-UL nu a elaborat normele metodologice nici pana in prezent, iar recurenta nu a fost înstiinţată de către niciuna dintre pârâte să suspende activitatea acestor servicii noi până la elaborarea normelor etc.;

Mai susţine recurenta că instanţa de fond trebuia să facă o distincţie, dar nu a făcut, între: serviciile de bază, realizate în conformitate cu prevederile Programului actiunilor de supraveghere, prevenire si control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protectia animalelor si protectia mediului, de identificare si inregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor si ecvideelelor, pentru pentru care medicii veterinari au fost şi sunt plătiţi conform deconturilor şi facturilor justificative şi în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât şi în baza Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020 şi serviciile noi - intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019.

Precizează că fără desfăşurarea activităţilor intermediare recurenta nu ar fi putut niciodata sa efectueze serviciile de bază, pentru care a fost şi este plătită în conformitate cu O.G..42/2004 si contractele semnate cu paratele. Decontul şi factura pentru serviciile de baza au fost acceptate si achitate conform contractelor încheiate cu paratele şi după aparitia Legii 236/2019, iar ceea ce nu acceptă pârâtele este suma de 10.000 RON/lună oferită în baza Legii 236/2019, pentru serviciile noi, însă este doar o chestiune de timp până când toate instantele de judecată investite cu astfel de cereri le vor admite.

Tocmai pentru a se face o distincţie între serviciile prestate şi solicitate conform Legii nr. 236/2019 a intervenit O.U.G. nr. 117/2020, astfel încât, în prezent, se eliberează factură şi decont, atât pentru serviciile de bază, cât şi pentru cele noi intermediare.

Apărările intimatelor

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând în esenţă că dispoziţiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naşte de la data de 16.12.2019, aşa cum în mod eronat susţine recurentul.

Intimata a susţinut că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea nu a combătut criticile recurentei - reclamante S.C. A. S.R.L. în cadrul unei întâmpinări, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4711 alin. (3), incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ., ci în cadrul unor Concluzii Scrise, aceasta solicitând respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond, ca legală.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., pentru CSVA Gusoieni este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:

Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Din analiza considerentelor sentinţei atacate Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.N.S.V.S.A, deşi a reţinut că, în speţă reclamantul se plânge împotriva refuzului nejustificat de soluţionare a cererii sale, în acelaşi timp prima instanţă a concluzionat că verificarea şi soluţionarea cererii de plată formulate de reclamant sunt atributul pârâtei DSVSA Vâlcea, iar împrejurarea că în locul acesteia a fost chemată în judecată autoritatea centrală coordonatoare determină admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA şi respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, actul administrativ emis în soluţionarea cererii emanând de la instituţia publică subordonată, respectiv Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea.

Pe fondul litigiului, a reţinut prima instanţă că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără însă a conţine nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului, astfel că dreptul reclamantei nu putea fi recunoscut doar pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, această prevedere legală, doar prin ea însăşi, nu instituia în patrimoniul reclamantei "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci doar o speranţă legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice, iar adoptarea O.U.G. nr. 117/2020 la o durată de peste 3 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 nu îi este imputabilă pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, iar o eventuală răspundere pentru întârzierea în adoptarea actului normativ care să fi permis punerea în aplicare a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 excedează cadrului prezentului demers judiciar.

În concluzie, reţinând că sumele de bani pretinse nu pot fi acordate pentru perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, doar pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, prima instanţă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege."

Totodată, potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului."

Se constată, aşadar, că aceste dispoziţii, care prevăd acordarea sumei de 10.000 RON/lunar/contract pentru contractele de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior şi până la momentul finalizării acestora, nu condiţionează acordarea drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii, stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, de elaborarea normelor metodologice.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 9/2023, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care privesc problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"80. În cauză se constată că este corectă prima orientare jurisprudenţială expusă în cadrul paragrafului 19 din prezenta decizie, potrivit căreia beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi, conform dispoziţiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, fără ca acordarea acestei sume să fie condiţionată de adoptarea normelor metodologice aferente pentru perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, aceasta fiind singura în acord cu litera şi spiritul legii.

(…)

112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004.

113. Din cuprinsul art. 15 alin. (7) al Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 reiese că, pentru a fi acordată indemnizaţia de 10.000 RON, medicul veterinar trebuie să asigure un program zilnic de 8 ore, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică.

117. Altfel spus, dreptul de creanţă în discuţie este, potrivit legii, pur şi simplu, neafectat de vreo condiţie legală, iar elementele care privesc exercitarea dreptului rezultă, de asemenea, direct din lege. Art. V din Legea nr. 236/2019 nu are semnificaţia unei restrângeri a exercitării drepturilor de creanţă rezultate din contractele aflate în discuţie, pentru că nu condiţionează acordarea sumei de 10.000 de RON lunar de adoptarea legislaţiei secundare şi nici nu amână intrarea în vigoare a unor dispoziţii pe o anumită durată, respectiv nu condiţionează momentul intrării în vigoare de un anumit eveniment, asemenea opţiuni ale legiuitorului nerezultând expres din cuprinsul textului în discuţie.

118. Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, nu poate constitui un impediment la recunoaşterea acestor drepturi."

(…)

137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.

Astfel, raportat la cele statuate de Înalta Curte prin decizia anterior menţionată, ce are caracter obligatoriu, în sensul că "beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate ", având în vedere, deopotrivă obiectul acţiunii, ce constă în refuzul pretins nejustificat al pârâtelor de a-i achita reclamantei suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 şi până la data de 24.07.2020, sumă la care se consideră îndreptăţită în conformitate cu art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte constată că, în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, reţinând că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019, ce prevăd că "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.", dar şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Or, având în vedere obiectul judecăţii şi dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019, în condiţiile în care intimata - pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor este emitenta actului administrativ asimilat dedus judecăţii, respectiv a Adresei de răspuns nr. x/23.11.2020 (dosarul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nr. 1250/46/2020) ce încorporează refuzul pretins nejustificat de a recunoaşte dreptul solicitat de reclamantă, Înalta Curte, ţinând cont şi de cele statuate prin Decizia RIL nr. 9/2023 constată că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA - justifică participarea în proces, în calitate de pârâtă, fiind parte în raportul juridic de drept administrativ litigios.

Prin urmare, se constată că soluţia pronunţată de prima instanţă, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA şi respingere a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Guşoieni, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 şi art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte fondul dreptului, Înalta Curte constată, de asemenea, că, raportat la cele statuate prin Decizia RIL nr. 9 din 29 mai 2023, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., sentinţa recurată este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Coroborând dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 cu textul legal în urmă redat, trebuie admis că nu pot fi determinate, doar pe baza acestora, care dintre activităţile sanitar-veterinare la care se referă art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 vor fi sub incidenţa acestui text legal, legiuitorul prevăzând că direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti vor încheia contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condiţiile legii, pentru efectuarea unor activităţi sanitar-veterinare dintre cele cuprinse în programele menţionate, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 trebuie interpretate în cadrul normativ creat ca urmare a completării art. 15 din O.G. nr. 42/2004 cu alin. (6)-(11), din care rezultă că acordarea sumei de 10.000 RON lunar nu poate avea ca unic temei dispoziţiile pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea. De asemenea, nu se poate reţine ca şi condiţie sine qua non pentru acordarea sumei de 10.000 RON/lunar existenţa contractului valabil încheiat, întrucât suma în discuţie nu putea fi acordată doar ca urmare a existenţei unui contract între părţi, ci ca efect al respectării acestuia, demonstrată prin depunerea deconturilor şi a documentelor doveditoare ale realizării acţiunilor/activităţilor sanitar-veterinare pe teritoriul de competenţă.

Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 prevedea la art. V. că:

"În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului."

Textul de lege redat mai sus a fost abrogat prin O.U.G. nr. 117/2020, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2020, care în Anexă conţine "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă", acestea reprezentând Normele metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, inclusiv în privinţa pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

Anexa din O.U.G. nr. 117/2020, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2020, constituie Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004 şi reprezintă Normele metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Din această perspectivă, în condiţiile în care O.U.G. nr. 117/2020 a intrat în vigoare la data de 24.07.2020, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.09.2020, se impunea ca instanţa de fond să ţină cont inclusiv de aceste prevederi, respectiv de condiţiile şi de procedura de acordare a sumei solicitate, de 10.000 RON pe lună.

De altfel, chiar în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 se prevede că aceasta a fost adoptată "având în vedere faptul că prin Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative a fost prevăzută acordarea unei sume de 10.000 RON, lunar, beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităţilor sanitar-veterinare publice, aspect insuficient reglementat la nivel de legislaţie primară."

Se impun a fi reţinute prevederile art. I din O.U.G. nr. 117/2020, prin care au fost modificate prevederile art. 15 alin. (2), (6) şi 7 din O.G. nr. 42/2004, dar şi prevederile art. 8 alin. (7) din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv art. 8 alin. (7) din Anexa nr. 21 la O.G. nr. 42/2004, prevederile alin. (1) - (6) ale art. 15 din O.G. nr. 42/2004 aplicându-se în mod corespunzător şi decontului aferent activităţilor din luna pentru care se întocmeşte, depus de beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau contractelor de servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, astfel cum sunt şi contractele reclamanţilor din prezenta cauză.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus, reiese că, într-adevăr, acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operaţiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activităţi care trebuie dovedite.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că prima instanţă s-a limitat la a reţine că pârâtele invocă inexistenţa normelor metodologice şi nu contestă desfăşurarea efectivă de către reclamanţi a activităţilor specifice, iar în final a dispus obligarea pârâtei D.S.V.S.A. Bistriţa Năsăud la plata sumei de 80.000 RON pentru fiecare reclamant, reprezentând contravaloare indemnizaţie pentru perioada ianuarie- august 2020, fără a analiza însă prestarea efectivă a serviciilor ce îndreptăţesc reclamanţii la plata sumei solicitate, această prestare a serviciilor şi prezentarea de dovezi în acest sens reprezentând, la rândul său, condiţie de plată a sumei solicitate de fiecare reclamant, în baza contractului pe care îl deţinea cu autoritatea publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019.

În acest context, întrucât reclamanţii au depus o serie de astfel de înscrisuri doveditoare, iar prima instanţă nu a procedat la o analiză detaliată a contractelor deţinute de aceştia şi a documentelor depuse în justificarea prestării serviciilor, Înalta Curte reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind rezultatul unei interpretări greşite a prevederilor legale redate în precedent. Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu această ocazie, instanţa de fond va proceda la un examen efectiv al probelor administrate, în stabilirea realităţii prestării serviciilor, urmând a avea în vedere faptul că acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună este condiţionată inclusiv de efectuarea anumitor activităţi, precum şi de urmarea unei anumite proceduri de verificare şi control din partea autorităţii cu atribuţii în acest sens.

Având în vedere motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a soluţionat fondul cauzei, astfel că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, eţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta reclamanta S.C. A. S.R.L., va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare pe fond aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 240/F-CONT din 28 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.