Recourse for Compelled State Repatriation of Child and Inter-State CEDO Application Dismissed as Unfounded

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 iulie 2022, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, Ministerul Afacerilor Externe - Agentului guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a solicitat obligarea pârâtelor să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului în contradictoriu cu Statul Danez pentru repatrierea fiului reclamantei, B..

1.2. Prin cererea depusă la data de 7 iulie 2022, reclamanta a completat acţiunea cu privire la situaţia de fapt şi temeiul juridic al acţiunii, solicitând şi plata daunelor morale şi materiale pe care le va cuantifica ulterior.

1.3. Prin cererea adiţională depusă la data de 14 iulie 2022, reclamanta a solicitat:

(i) introducerea în cauză a Ministerului Familiei, prin doamna ministru C., pârâtul urmând să fie obligat să facă aceleaşi demersuri ca în cazul Rotundu, pentru o perioadă de 2 luni de la data pronunţării hotărârii. A mai solicitat obligarea pârâtului la introducerea acţiunii la CEDO doar în cazul în care nu se repatriază minorul, precum şi daune de 200.000 de RON de la acest Minister în situaţia nerezolvării repatrierii.

(ii) introducerea în cauză a Ministerului Afacerilor Externe, prin ministrul D., pentru aceleaşi considerente, solicitând aceleaşi daune şi de la acest minister.

A solicitat reclamanta ca ministerele indicate să fie obligate, în solidar, cu persoanele aflate la conducerea lor, care nu fac nimic concret pentru acest caz, în timp ce pentru alte persoane, se rezolvă repatrierea minorilor.

1.4. Prin sentinţa civilă nr. 46/2022 din 14 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei I Civile a Curţii de Apel Craiova şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Craiova.

1.5. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 28 iulie 2022, sub nr. x/2022*.

1.6. Prin încheierea de şedinţă din 08 noiembrie 2022, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi a Ministrului Afacerilor Externe şi Ministrului Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse.

1.7. La data de 31 ianuarie 2023, reclamanta A. a depus cerere de completare a precizărilor formulate la termenele anterioare, solicitând ca în soluţionarea cauzei să fie avute în vedere dispoziţiile H.G. nr. 1443/2004 şi art. 1 din Legea 554/2024 şi învederând că, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa poate obliga autoritatea publică să efectueze operaţiunea administrativă, în cazul de faţă, repatrierea minorului B., aşa cum s-a procedat în vara anului 2022 în cazul Rotundu, conform înscrisurilor depuse la dosar.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 49 din 17 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia inadmisibilităţii cererea principală referitoare la refuzul nejustificat de repatriere a minorului, invocată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Ministerul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse;

(ii) a respins cererea principală privind refuzul nejustificat de repatriere a minorului formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, Ministerul Afacerilor Externe - Agentul Guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Ministrul Afacerilor Externe şi Ministrul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse, ca nefondat;

(iii) a admis excepţiile inadmisibilităţii cererii subsidiare privind obligarea la sesizarea CEDO, invocată de Ministerul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Externe, a Agentului Guvernamental pentru CJUE şi a Ministerul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse, invocate de către pârâţi;

(iv) a respins cererea subsidiară privind sesizarea CEDO, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 49 din 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii.

Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică faptul că instanţa de fond s-a rezumat a arăta că minorul locuieşte pe teritoriul Danemarcei, fără a analiza faptul că acesta este cetăţean român, că Statul Român a solicitat şi obţinut în alte cazuri repatrierea copiilor români şi că ministerele pârâte soluţionează discriminatoriu astfel de solicitări interstatale.

Recurenta invocă prevederi la Cartei drepturilor fundamentale a UE, expunând drepturile copilului conform actelor internaţionale la care România este parte.

Astfel, recurenta invocă: art. 14 din Convenţie, care garantează exercitarea drepturilor prevăzute în convenţie, interzicând discriminarea din orice motiv, inclusiv din motive legate de vârstă sau naţionalitate; art. 24 din Carta Drepturilor fundamentale a UE, ce identifică trei principii fundamentale privind drepturile copiilor: dreptul de a-şi exprima în mod liber opinia în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate [articolul 24 alin. (1)], dreptul ca interesul superior al copilului să primeze în toate acţiunile referitoare la copii [articolul 24 alin. (2)] şi dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi [articolul 24 alin. (3)]; art. 1 din Carta drepturilor fundamentale UE, potrivit căruia demnitatea umană este inviolabilă; art. 7 din aceeaşi Cartă, cu privire la respectarea dreptului copiilor la viaţa de familie; art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Conchide că atât legislaţia UE, cât şi cea a Consiliului Europei reflectă importanţa pe care o au relaţiile de familie pentru copil, aceasta însemnând şi dreptul copilului de a nu fi lipsit de contactul cu părinţii săi, cu excepţia cazului în care acest lucru este contrar interesului superior al copilului. Atunci când este luat din grija familiei sale, un copil poate fi plasat fie într-o familie substitutivă, fie într-un centru de plasament de tip rezidenţial, însă viaţa de familie nu se încheie cu această separare şi se impune ca prin menţinerea relaţiilor personale să se continue sprijinirea reîntregirii familiei, atunci când acest lucru este în interesul superior al copilului.

Recurenta mai face referire la dreptul la libertate, la libertatea de exprimare şi de informare, la nediscriminare şi la diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică.

Insistând asupra dreptului copilului la întreţinerea unor relaţii personale cu ambii părinţi, în forma contactului direct cu aceştia, recurenta subliniază dreptul copilului de a fi informat, consultat şi de a-şi exprima punctele de vedere, acordând importanţa cuvenită acestora.

Este invocată şi Convenţia ONU privind Drepturile Copilului, precum şi obligaţiile Ministerului afacerilor externe cuprinse în H.G. nr. 16/2017 privind organizarea şi funcţionarea acestui minister.

Consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute de H.G. nr. 1443/2004 şi Legea nr. 554/2004, fiind în prezenţa unui refuz de efectuare a unei operaţiuni administrative necesare pentru protejarea sau exercitarea dreptului sau interesului legitim.

Susţine că repatrierea cetăţeanului român nu trebuie să fie la nivelul unei simple corespondenţe, ci să aibă un rezultat efectiv iar, în cazul unui insucces, atunci Agentul guvernamental ar trebuie să-şi exercite prerogativele legale.

Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta susţine că procedura CEDO se circumscrie procedurilor administrative conform art. 8 din Legea nr. 554/2004 iar art. 33 CEDO dă dreptul acestei Curţi să soluţioneze diferendele între statele membre referitoare la drepturile omului.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Ministerul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse - Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.3. La dosar s-a depus întâmpinare şi de către intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe - Agentul Guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată prin întâmpinările înfăţişate la pct. 4.2. şi 4.3., a fost respinsă la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Primordial, Înalta Curte reţine că recurenta a invocat două motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii şi greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

În concret, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu privire la modul de soluţionare a cererii principale iar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat cu privire la modul de soluţionare a cererii subsidiare.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii principale, se reţine că reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile H.G. nr. 1443/2004, privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoţiţi şi asigurarea măsurilor de protecţie specială în favoarea acestora, invocând art. 1 şi art. 18 din Legea 554/2004.

Instanţa de fond a analizat aspectele esenţiale ale cauzei, calificând corect cererea reclamantei ca fiind o acţiune vizând refuzul nejustificat al pârâţilor de a efectua operaţiunile necesare repatrierii fiului său minor, B., care, în prezent, se află în sistemul de plasament danez ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în acest stat.

Invocându-se dispoziţiile H.G.. 1443/2004, corect a considerat prima instanţă că dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în cazul copilului B. întrucât minorul, chiar dacă este cetăţean român, s-a născut şi a locuit continuu şi neîntrerupt în Danemarca.

Definind noţiunea de "copil neînsoţit", art. 2 H.G. nr. 1443/2004 stabileşte că:

"este copil neînsoţit cetăţeanul român sub vârsta de 18 ani, care nu are capacitate deplină de exerciţiu, care a sosit pe teritoriul altui stat neînsoţit de nici unul dintre părinţii săi sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găseşte sub supravegherea legală a unei alte persoane. Acelaşi regim juridic este aplicabil şi copilului care este lăsat neînsoţit după ce a intrat pe teritoriul statului străin în cauză ori al altui stat."

Situaţia minorului B. nu se circumscrie ipotezei acestei norme, prin urmare, H.G. nr. 1443/2004 nu este aplicabil speţei.

Pe de altă parte, s-a reţinut că pârâtul Ministerul Familiei, tineretului şi egalităţii de şanse - Autoritatea naţională pentru protecţia dreptului copilului a iniţiat demersuri în baza Convenţiei de la Haga 1996 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor.

În baza cooperării celor două state, au fost efectuate demersuri repetate, încă din anul 2015, inclusiv pentru repatrierea minorului pentru integrare în familia extinsă, la bunica maternă din jud. Dolj, comuna Orodei.

Deciziile Statului Danez cu privire la copil şi la relaţiile acestuia cu mama sa (ambii cu locuinţa obişnuită în Danemarca) au fost luate prin hotărâri definitive ale instanţelor civile daneze, care nu pot fi repuse în discuţie în acest cadrul judiciar.

În acest context, greşit consideră recurenta că instanţa de fond nu a avut în vedere aspecte esenţiale ale cauzei, cum ar fi faptul că minorul este cetăţean român şi că ministerele pârâte soluţionează în mod discriminatoriu astfel de solicitări interstatale vizând drepturile omului şi ale copiilor.

Numai în virtutea calităţii de cetăţean român au fost efectuate demersurile de repatriere a minorului în familia extinsă, demersuri iniţiate, susţinute şi continuate permanent de Statul Român, care nu a suspendat ori întrerupt această procedură. În aceste condiţii, în consens cu considerentele sentinţei atacate, nu se identifică un refuz nejustificat al pârâţilor de a da curs cererii reclamantei.

Acţiunea recurentei-reclamante trebuie circumscrisă strict Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care prevede în art. 2 alin. (2) că este asimilat actului administrativ şi refuzul nejustificat al unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, ce intră în conţinutul unui raport de drept public, administrativ.

Coroborând această normă cu art. 2 alin. (1) lit. i) şi h) din aceeaşi lege, refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim îmbracă trei forme: refuzul nejustificat explicit sau manifest - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea, refuzul nejustificat asimilat - nepunerea în executare a actului administrativ emis urmare soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile şi tăcerea administraţiei - nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă nu se prevede, prin lege, un alt termen.

Realizând propria analiză a situaţiei juridice expuse de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu se poate reţine un refuz al pârâţilor, în sensul legii, în niciuna dintre cele trei forme, întrucât s-a demonstrat că pârâţii au întreprins efectiv demersuri pentru repatrierea minorului şi că acestea sunt nefinalizate până în prezent, datorită existenţei unor hotărâri judecătoreşti ale instanţelor civile daneze, opozabile reclamantei.

În aceste condiţii nu se poate reţine că pârâţii au refuzat, cu exces de putere, să rezolve cererea reclamantei.

Recurenta reclamantă acuză lipsa de finalitate a acestor demersuri, însă, aceasta nu poate fi imputată pârâţilor doar prin prisma existenţei altor situaţii finalizate într-un sens favorabil, fiind vorba de ipoteze diferite, cu circumstanţele personale fiecărui caz în parte, care nu pot fi comparate.

În plus, obligaţia de a efectua demersuri în acest sens este o obligaţia de diligenţă, nu una de rezultat.

Pentru toate aceste considerente, constatând că hotărârea primei instanţe este corect motivată sub aspectele esenţiale ale cauzei, instanţa de recurs consideră nefondate criticile recurentei vizând modul de soluţionare a cererii principale şi subsumate motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte aminteşte de Decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, în considerentele căreia s-a reţinut că "(…) deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speţă, instanţa de fond a identificat corect problema litigioasă, a analizat criticile de nelegalitate formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi a prezentat motivele pentru care a apreciat că argumentele reclamantei nu pot fi reţinute, în raport de legea aplicabilă. Numai o lipsă totală a considerentelor ori o motivare care face imposibilă verificarea silogismului juridic poate atrage casarea, însă aceste ipoteze nu se verifică în speţă.

În privinţa soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii subsidiare de sesizare a CEDO în temeiul art. 33 CEDO, recurenta consideră că motivarea instanţei reprezintă o greşită aplicare a normelor de drept material.

Potrivit art. 33 CEDO:

"Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor convenţiei şi ale protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă."

Această dispoziţie reglementează un drept al unei părţi contractante, respectiv dreptul de a iniţia un litigiu interstatal.

Luarea unei decizii pentru exercitarea acestui drept este atributul exclusiv al înaltei părţi contractante, fiind o decizie de oportunitate cu caracter politic şi diplomatic, care excede controlului instanţei de contencios administrativ.

Competenţa judecătorului de contencios administrativ nu se manifestă atunci când se pune în discuţie o astfel de decizie.

În condiţiile în care cererea reclamantei nu vizează realizarea unei operaţiuni administrative ci luarea unei decizii cu caracter politic şi diplomatic de către Guvernul României, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, reclamanta nu se poate adresa instanţelor de judecată în vederea obligării pârâţilor să adopte o decizie care nu este prevăzută ca atare, de lege, ca sarcină imperativă, în temeiul competenţelor stabilite prin lege.

În esenţă, un particular nu poate cere în instanţă obligarea unui stat să declanşeze un litigiul interstatal în temeiul art. 33 Convenţie, dreptul acestuia de acţiune fiind prevăzut distinct în art. 34 din aceeaşi Convenţie.

Concluzionând, hotărârea primei instanţe răspunde exigenţelor de motivare şi de aplicare a normelor de drept material incidente, criticile recurentei, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. fiind nefondate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 49 din 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.