FGA payment delay damages: one-year prescription runs from knowledge of loss, not final annulment of administrative decision

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 aprilie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată nr. x/11.03.2016 şi obligarea pârâtului la soluţionarea, de îndată, a unei astfel de cereri de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând în:

(i) în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,1% pe zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, în cuantum de 4521,11 RON până la data de 08.09.2021 şi, în continuare, până la data plăţii efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Prin notele scrise depuse la data de 22.02.2022, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalităţi aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitaţi de către pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 475 din 9 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, prescripţiei şi tardivităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 475 din 9 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs incident.

3.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă susţine că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă împotriva B. S.A., în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/13.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, pârâtul a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a efectuat plata despăgubirilor.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre pârâtul FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Pârâtul FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, Fondul a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susţine şi că există legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată de modalitatea în care Fondul a soluţionat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Cât priveşte culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca, în îndeplinirea obligaţiilor sale, să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare, fiind greşite susţinerile primei instanţe în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

3.2. Pârâtul FGA a întemeiat recursul incident pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă ori prescrisă.

Susţine recurentul-pârât că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004. Prin cererea modificatoare, reclamanta a recunoscut soluţionarea cererii sale de plată, însă a solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere/despăgubiri, formulând acţiunea la 3 ani distanţă de contestaţia formulată împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de soluţionare a cererii de plată nr. x/11.03.2016. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanta putea solicita acordarea de despăgubiri într-un litigiu distinct de cel care a avut ca obiect anularea deciziei amintite, în condiţiile în care dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 au caracter de excepţie faţă de dispoziţiile art. 8 din aceeaşi lege, stabilind posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubiri numai pentru cazul în care persoana vătămată face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Mai arată recurentul-pârât că FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei. Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 au fost respinse la plată 435 de cereri depuse de A., inclusiv cea care face obiectul prezentului litigiu, având în vedere că, până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plată şi achitat din disponibilităţiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Modalitatea de interpretare şi aplicare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost diferită în practica instanţelor de judecată, fiind astfel necesară sesizarea ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care s-a pronunţat prin decizia nr. 29/2020. Ulterior pronunţării acestei decizii interpretative, precum şi a hotărârilor definitive date de ÎCCJ în soluţionarea contestaţiilor depuse de asigurătorii în regres contra deciziilor Fondului de respingere a cererilor pe motivul atingerii plafonului maxim legal, FGA a procedat la reanalizarea cererilor de plată şi, în situaţiile în care erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru plată, la achitarea despăgubirilor.

Prin urmare, arată recurentul-pârât, prezentul litigiu nu are ca obiect anularea unei decizii de respingere totală sau parţială a cererii de plată, emisă în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. La momentul formulării cererii de chemare în judecată cererea de plată era soluţionată, iar contestaţia formulată împotriva actului administrativ emis de FGA, obiect al dosarului nr. x/2018, nu era soluţionată prin hotărâre judecătorească definitivă. Ulterior soluţionării acestui dosar, FGA a soluţionat pe fond cererea de plată nr. x/11.03.2016.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât FGA susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând dispoziţiile art. 8, art. 13 alin. (5) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004. Susţine că dacă reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată, acest lucru se putea face cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare, iar nu la o diferenţa de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de normele legale amintite. Reclamanta A. a contestat decizia de respingere a cererii de plată în anul 2018, neexistând vreun motiv pentru care să nu fi solicitat daune în cadrul dosarului nr. x/2018

Prin cel de-al treilea rând de critici, recurentul-pârât FGA susţine că prima instanţă a dezlegat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Reclamanta A. cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal al cererii sale cel mai târziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea i-a fost respinsă, respectiv data de 14.05.2018. Prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială, relevantă fiind data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

Aşadar, arată recurentul-pârât, termenul de prescripţie s-a împlinit la un an de la această dată, conform art. 19 alin. (2) şi urm. din Legea nr. 554/2004, iar împrejurarea că debitul principal a fost achitat mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor.

Întrucât acţiunea de faţă a fost înregistrată la data de 01.04.2021 şi modificată la data de 08.09.2021, recurentul-pârât FGA solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea acţiunii ca prescrisă.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei în fond

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 2285,70 RON, înregistrată de FGA sub nr. x/11.03.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

După pronunţarea acestei decizii, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/11.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 1850 RON, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 .

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată şi precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/11.03.2016, ce viza creanţa în cuantum de 2285,70 RON, compusă din 1850 RON despăgubire, 281,20 RON penalităţi de întârziere şi 154,50 RON cheltuieli de judecată. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată şi până la data plăţii efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii, prescripţiei şi tardivităţii acţiunii, invocate de pârâtul FGA şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

II. 2. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentinţa recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 475/09.03.2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în faţa instanţei de fond trei excepţii cu privire la acţiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acţiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă (nerespectarea termenului prevăzut pentru formularea cererii în despăgubiri în raport de data comunicării deciziei de soluţionare a cererii de plată), ori ca fiind prescris dreptul material la acţiune (nerespectarea termenului de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport de data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului).

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de pârâtul FGA, instanţa fondului a apreciat că admisibilitatea acţiunii reiese din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată. Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluţia primei instanţe referitoare la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-pârât FGA şi în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei de tardivitate a acţiunii, invocată prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege vizează exclusiv contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condiţiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privinţa acestor acţiuni rămân aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

O altă soluţie se impune, însă, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de care Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât FGA în referire la soluţia primei instanţe.

Respingând această excepţie ca neîntemeiată, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, şi anume data de 13.10.2021, la care s-a pronunţat în recurs decizia ÎCCJ nr. 4644/2021. Totodată, instanţa de fond a avut în vedere şi apărările reclamantei, întemeiate pe dispoziţiile art. 2526 C. civ., respectiv pe caracterul succesiv al prestaţiilor ce fac obiectul cauzei (penalităţi de întârziere şi/sau dobândă penalizatoare).

Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răspunde de ea.

Înalta Curte constată că instanţa fondului, contrar acestei decizii interpretative şi prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, a condiţionat cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubire nu de data cunoaşterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Examinând momentul de început al cursului termenului de prescripţie, instanţa de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanţa de asigurare solicitată la plată şi nerecunoscută de pârât ("damnum emergens") şi beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de penalităţi/dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferente creanţei principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016, conform Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat că, în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ. în cuantumul stipulat de părţi (ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine că reclamanta nu a cunoscut, la data comunicării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

Înalta Curte reţine că data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reţinută drept momentul naşterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ încă de la momentul la care a aflat soluţia dispusă prin acesta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmare a unei atare respingeri, va fi lipsită de folosinţa sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă momentul la care reclamanta a aflat soluţia dispusă prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reţine că societatea a cunoscut, în mod neîndoielnic, existenţa şi conţinutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti acţiunea în anularea acestui act administrativ. În cauză, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 01.04.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, Înalta Curte reţine că, în egală măsură, reclamanta a cunoscut întinderea pagubei la aceeaşi dată la care a cunoscut însăşi paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma ce face obiectul cererii de plată adresată Fondului în anul 2016. De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă în dosarul de faţă cererea modificatoare a acţiunii introductive, plata sumei solicitată prin cererea de plată nr. x/11.03.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul FGA (suma fiind achitată abia la data de 29.10.2021), aspect care nu a împiedicat reclamanta ca, anterior acestei plăţi, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.

Se observă că, prin cererea modificatoare, reclamanta A. a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului reclamanta a utilizat sintagma "până la data plăţii efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care şi acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Referitor la împrejurarea că, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoaşterii creanţei până la reluarea analizei de către FGA a cererii de plată), Înalta Curte reţine că o nerecunoaştere de către FGA a creanţei principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosinţa sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluţionării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile acestui text de lege, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască.

În ceea ce priveşte argumentele reclamantei A., valorificate de instanţa de fond, potrivit cărora aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 2526 C. civ. justifică soluţia respingerii excepţiei prescripţiei, Înalta Curte le apreciază a fi neîntemeiate, întrucât obligaţia principală, pentru care reclamanta susţine că se datorează daune interese, este o prestaţie cu executare unică uno ictu, iar nu cu executare succesivă. Înalta Curte constată că în sfera de reglementare a noţiunii de "prestaţie" din cuprinsul prevederilor art. 2526 C. civ. intră, din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/204, demersul autorităţii pârâte de emitere a actului administrativ nelegal (Decizia nr. 14452/03.05.2018), iar nu prejudiciul pretins generat de acesta. Or, emiterea actului administrativ reprezintă o prestaţie cu executare unică ("uno ictu"), astfel că de la data la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoaşterii obligaţiei principale începe să curgă şi termenul de prescripţie pentru acţiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtului la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosinţă a sumei pretinse, cuantificat în daune moratorii.

Nefondate sunt şi argumentele prin care reclamanta a invocat, prin cererea precizatoare depusă în faţa instanţei de fond, prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016 privind termenul de prescripţie de 5 ani. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că prezenta cauză este întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează exercitarea unui drept la acţiune în repararea unui prejudiciu generat de fapta autorităţii de emitere a unui act administrativ nelegal, instanţa nefiind învestită cu o cerere prin care să fi fost exercitat dreptul la acţiune pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor născute în temeiul unui contract de asigurare, vizate de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2013.

Faţă de considerentele expuse, din care rezultă că termenul de prescripţie de un an a început să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 sau, cel mai târziu, de la data de 05.06.2018, când reclamanta a înregistrat pe rolul instanţei de contencios administrativ contestaţia formulată împotriva acestei decizii, Înalta Curte constată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că se impune reformarea parţială a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului incident declarat de pârâtul FGA impun respingerea recursului principal declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, întrucât intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune lipseşte de suport criticile prin intermediul cărora reclamanta susţine nelegalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra fondului cauzei. Câtă vreme instanţa de control judiciar a constatat că dreptul material la acţiune este prescris, neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile prevalează faţă de argumentele reclamantei referitoare la temeinicia acţiunii în despăgubire, care, astfel, vor fi respinse ca nefondate, fără a mai fi necesară şi nici utilă analiza acestora în calea de atac.

În consecinţă, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca prescrisă.

Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate, referitoare la soluţia de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 475 din 9 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prescrisă.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.

Cu opinia separată a domnului judecător C.:

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 475 din 9 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei A. S.A. dobânda legală aferentă sumei de 1850 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1918,09 RON pentru fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.

Spre a pronunţa soluţia amintită anterior, am avut în vedere următoarele:

Reclamanta A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) sub nr. x/11.03.2016 cerere de plată privind suma de 2285,70 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări din care 1850 RON despăgubire + 281,20 RON penalităţi aferente perioadei 04.07.2015 - 03.12.2015 + 154,50 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (poziţia 400 borderoul nr. 2 anexat deciziei - suma de 2285,70 RON), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/11.03.2016, în limita sumei de 1850 RON.

În continuare, apreciez că prin sentinţa recurată au fost în mod corect respinse de Curtea de Apel Bucureşti excepţiile de inadmisibilitate, tardivitate şi prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, care sunt vizate prin cererea de recurs incident.

De altfel, observând opinia majorităţii, aceasta este concordantă opiniei de faţă în ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă excepţiilor de inadmisibilitate şi tardivitate, divergenţa intervenind doar cu privire la soluţia referitoare la excepţia prescripţiei extinctive.

Astfel, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. … (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Prin decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanţa supremă a arătat în considerentele deciziei amintite, între altele, şi următoarele motive:

"75. În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

76. Intitulat "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind:

1. condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri;

2. durata şi data de la care curge termenul de prescripţie;

3. instanţa competentă şi 4. procedura aplicabilă.

77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..

78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004.

79. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

Astfel, acţiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acest din urmă sens, subliniez că prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, doar s-a anulat decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care fusese respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanţă de asigurări în cuantum de 5406,5 RON solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase.

Aşadar, creanţa principală - 1850 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât şi de plată a debitului principal plus penalităţi de întârziere, respectiv dobândă legală, soluţia în legătură cu pretenţiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanţa principală însăşi nu a fost analizată de către instanţa respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptăţită la acordarea accesoriilor.

Or, ar fi excesiv a conchide în procesul de faţă că este inadmisibilă sau prescrisă acţiunea modificată a reclamantei vizând acordarea penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, din moment ce instanţa iniţial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deşi a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat şi la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanţa principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

În concluzie, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţii de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la acordarea sumei de 1850 RON în beneficiului părţii reclamante.

În mod corespunzător, întrucât decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, acţiunea formulată de reclamantă în dosarul de faţă, astfel cum se prezintă ca efect al cererii sale adiţionale - modificatoare, nu este inadmisibilă, după cum nu este prescris extinctiv dreptul material la acţiune, cererea adiţională - modificatoare înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 31.08.2021.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind o creanţă - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 1850 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

După rezultă din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/2019 raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În mod corect a arătat prima instanţă că, raportat la art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care partea reclamantă a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal. Or, în cauza de faţă se solicită penalităţi şi dobânzi care se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadenţă curge un termen de prescripţie diferit.

În concret, reclamanta-recurentă pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal pârâtul-recurent FGA ar datora penalităţi de întârziere/dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existenţa unor prestaţii succesive. În raport de aceste susţineri, în mod legal a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că potrivit art. 2.526 din C. civ. "Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.".

Având în vedere aceste aspecte, precum şi cauza juridică a acţiunii astfel cum a fost modificată, reclamanta-recurentă a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021 cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei ÎCCJ-SCAF nr. 4644/2121, coroborat cu data primirii plăţii voluntare efectuate de către pârâtul-recurent pentru creanţa de asigurări cuvenită de 1850 RON, anume la data de 29.10.2021.

În concluzie, nu se poate susţine că, la data introducerii cererii de chemare în judecată modificată, ar fi fost împlinit termenul special de prescripţie de 1 an, consecinţa fiind respingerea în mod legal a excepţiei prescripţiei extinctive.

Cât despre chestiunea tardivităţii, aşa cum a fost pretinsă de pârâtul-recurent FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancţiunea tardivităţii.

În consecinţă, excepţiile invocate în proces au fost în mod legal soluţionate de prima instanţă, astfel că recursul incident este lipsit de fundament.

În schimb, recursul principal este întemeiat, fiind incident motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", acelaşi act normativ arătând la art. 18 că "(1) Instanţa, soluţionând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (…) (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 alin. (1) şi (2) "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Totodată, art. 52 alin. (1) din Constituţia României prevede că "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.".

Reglementările legale de rang constituţional şi organic recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

De asemenea, din analiza dispoziţiilor legale citate anterior rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Pentru lămurire, mai arăt că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, reclamanta-recurentă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/11.03.2016, pârâtul-recurent a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate în limita sumei de 1.850 RON, achitând-o la data de 29.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 1850 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/11.03.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul-recurent a procedat la analiza cererii de plată nr. x/11.03.2016, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă-recurentă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 1850 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante-recurente, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/11.03.2016 în ceea ce priveşte suma de 1850 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul-recurent şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte-recurente se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 1850 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 1850 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului-recurent FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, subliniez că prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă-recurentă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă-recurentă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă-recurentă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1850 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 1850 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acest din urmă sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ. (art. 2 alin. (2) - "Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.), aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

Astfel, dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 1850 RON cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante-recurente va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1850 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

De asemenea, arăt că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârâtul-recurent în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând reclamanta-recurentă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 1850 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia pârâtului-recurent nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă-recurentă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În schimb, nu poate fi admisă solicitarea părţii reclamante-recurente de acordare a penalităţilor de 0,2% prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014, analiza primei instanţe sub acest aspect fiind legală.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ - HP), prin care s-a reţinut că "În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)".

Relevante sunt şi prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: "i) creanţe de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)".

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

- art. 481 alin. (2): "Contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)";

- art. 49: "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.";

- art. 50 alin. (1): "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)" [s.n.].

De asemenea, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită.";

* art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".[s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menţionate se observă că aceste penalităţi de întârziere sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Într-adevăr, după cum s-a arătat deja, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 se regăseşte în Titlul I - Capitolul III vizând Contractul de asigurare.

Cu toate acestea, argumentul de toponimie a textelor normative nu este decisiv, câtă vreme premisele de aplicare a normelor juridice din Capitolul III amintit sunt diferite, premisa esenţială a art. 15 şi urm. constituind-o fapta asiguratului RCA, în timp ce în cazul penalităţilor indicate de art. 38 premisa este diferită, regăsindu-se în fapta culpabilă a asigurătorului RCA.

În plus, în cauza de faţă partea reclamantă-recurentă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei de 1850 RON, ci o întârziere a pârâtului FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 nu este nici măcar prezentă.

Aceste penalităţi de întârziere sunt datorate în temeiul Normei ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie. Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii solicitate de asigurătorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asigurătorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de Norma ASF în discuţie.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta-recurentă nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului-recurent a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta-recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

În consecinţă, penalităţile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanţei de asigurări.

Faţă de cele arătate în precedent, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, se admite în parte, cu obligarea pârâtului să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1850 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Totodată, observând art. 451 - art. 453 C. proc. civ., va fi obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1918,09 RON pentru fond şi recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

În final, va fi menţinută în rest sentinţa recurată, fiind în mod corect soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti excepţiile procesuale analizate în precedent, respectiv respinsă pretenţia formulată în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, dar şi referitor la accesoriile aferente diferenţei de sumă ce depăşeşte creanţa de asigurări în cuantum de 1850 RON, cu privire la care nu există nicio confirmare judecătorească sau recunoaştere din partea pârâtului-recurent FGA că ar fi cuvenită recurentei-reclamante.