FGA liability for 50% insurance indemnity in cross-border accident: failure to prove foreign law triggers domestic solidary insurer liability under Norm ASF 23/2014

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 26352/25.05.2021, emisă de FGA, prin care a fost admisă în parte cererea de plată a sumei de 18.361,90 RON, formulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 şi a prevederilor Normei ASF nr. 16/2015, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată a sumei de 9.180,9 RON (reprezentând diferenţa neachitată dintre valoarea totală a prejudiciului solicitat prin cererea de plată adresată FGA şi suma admisă de FGA la plată 18.361,90 RON - 9.181 RON = 9.180,9 RON), obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită şi cuantumul neachitat de 9.180,9 RON, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1963 din 17 decembrie 2021, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. A., a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată, în primul rând, că sunt nedovedite susţinerile intimatului FGA, legislaţia naţională în materie condiţionând aplicarea normei străine de dovada conţinutului invocat (art. 2,562 C. civ.), iar nedovedirea conţinutului legii străine conduce la aplicarea normei naţionale, recte prevederile art. 33 din Norma ASF nr. 23/2014, care statuează faptul că:

"în cazul în care evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este ataşată vehiculului tractor, răspunderea aparţine vehiculului tractor ".

Un al doilea aspect relevant îl constituie eroarea de interpretare privind aplicarea acestei norme. Chiar dacă s-ar fi probat conţinutul normei germane invocate, cu siguranţă prevederile acesteia vizează relaţia dintre cei doi asigurători, nu relaţia terţului prejudiciat cu fiecare asigurător, principiul general valabil în materie de asigurări fiind solidaritatea debitorilor asigurători faţă de părţile prejudiciate şi divizibilitatea obligaţiilor achitate drept despăgubire între asigurători.

Un alt treilea aspect se referă la faptul că în speţa de faţă prevalează legea română, în conformitate cu prevederile art. 2565 C. civ.

În situaţia dedusă judecăţii, contractul facultativ (Casco) este emis de asigurător, persoană juridică înregistrată în România, asigurătorul vehiculului cap tractor (cu nr. de înmatriculare x) este S.C. B. S.A. (societate aflată în faliment), iar semiremorca este asigurată de asigurătorul C. (cu nr. de înmatriculare x).

De asemenea, cei doi conducători auto implicaţi în accidentul rutier sunt cetăţeni români.

În virtutea prevederilor art. 2565 C. civ., având în vedere faptul că cele două dintre societăţile de asigurare sunt societăţi înregistrate în România, cei doi conducători auto implicaţi fiind, după cum s-a menţionat, cetăţeni români, recurenta susţine că raportul juridic dedus judecăţii prezintă cele mai strânse legături cu legea română şi nu cu legea germană. Astfel, recurenta consideră că se impune înlăturarea legislaţiei germane şi aplicarea legislaţiei româneşti, respectiv a prevederilor Legii nr. 136/1995 şi a Normei CSA nr. 23/2014, art. 33 al acestui act normativ stabilind răspunderea în sarcina asigurătorului vehiculului tractor.

Având în vedere cele menţionate, în considerarea interpretării corecte a legislaţiei în vigoare, recurenta apreciază că sentinţa recurată este nelegală, netemeinică şi nefondată, motiv pentru care solicită admiterea cererii de recurs, casarea hotărârii atacate, rejudecarea procesului şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat concluzii scrise prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă, în calitate de asigurător CASCO al autotractorului cu nr. de înmatriculare x, care a fost avariat în urma accidentul de circulaţie din data de 16.04.2016, produs din culpa şoferului autovehiculului înmatriculat sub nr. x, asigurat RCA la S.C. B. S.A., în considerarea Poliţei de asigurare facultativă nr. x, valabilă pentru perioada 13.03.2016 - 12.03.2017, a achitat propriului asigurat suma de 18.361,90 RON.

Întrucât S.C. B. S.A., asigurătorul persoanei responsabile de producerea incidentului rutier în baza poliţei RCA seria x/17/G17/HR nr. x, valabilă de la data de 05.02.2016 - 04.08.2016, a intrat în procedura de faliment, în conformitate cu prevederile legale şi în termenul prevăzut, prin Cererea de plată nr. x, înregistrată la FGA în data de 12.11.2016, a solicitat achitarea sumei de 18.361,90 RON, anexând totodată înscrisurile justificative.

Prin cererea de plată nr. x/02.11.2016, reclamanta a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata despăgubirii în cuantum de 18.361,90 RON.

Prin Decizia nr. 26352/25.05.2021, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de plată pentru suma de 9.802 RON, respingând cererea pentru suma de 9.181 RON, în considerarea faptului că răspunderea asigurătorilor în cazul respectiv este împărţită în mod egal, fiind de 50%.

Prin decizia contestată s-a reţinut că nu se justifică acordarea sumei de 9.181 RON, reprezentând 50% din suma solicitată prin cererea de plata nr. x/02.11.2016, deoarece răspunderea asigurătorului B. S.A. este angajată în proporţie de 50%, conform legislaţiei din Germania (Decizia Curţii Federale nr. IV ZR279/08 din 27.10.2010).

De asemenea, s-a constatat că evenimentul rutier s-a produs pe teritoriul Germaniei, iar în cazul accidentelor de autovehicule care implică elemente de extraneitate, regula în privinţa legii aplicabile este lex loci delicti comisi.

Curtea de Apel a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond, motiv pentru care va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte constată că neacordarea sumei de 9.180,9 RON porneşte de la interpretarea greşită a legislaţiei incidente pricinii, intimata susţinând faptul că, în baza normativelor germane este ţinută a răspunde doar în proporţie de 50%, întrucât accidentul petrecut în Germania a fost provocat de ansamblul cap tractor înmatriculat sub nr. x (asigurat la S.C. B.) - semiremorca înmatriculată sub nr. x (asigurată la C.), iar potrivit legislaţiei germane "răspunderea asigurătorilor este împărţită în mod egal 50% - 50%".

Instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond, în mod nelegal a respins contestaţia promovată de recurentă, dând prevalenţă susţinerilor intimatei cu privire la existenţa, respectiv interpretarea legislaţiei germane de către FGA.

În cauză, nu s-a probat şi nu au fost dovedite susţinerile intimatului FGA, legislaţia naţională în materie condiţionând aplicarea normei străine de dovada conţinutului invocat (art. 2.562 C. civ.), iar nedovedirea conţinutului legii străine conduce la aplicarea normei naţionale, respectiv art. 33 din Norma ASF nr. 23/2014.

Chiar dacă s-ar fi probat conţinutul şi incidenţa normei germane invocate, cu siguranţă prevederile acesteia vizează relaţia dintre cei doi asigurători, nu relaţia terţului prejudiciat cu fiecare asigurător, principiul general valabil în materie de asigurări fiind solidaritatea debitorilor asigurători faţă de părţile prejudiciate şi divizibilitatea obligaţiilor achitate drept despăgubire între asigurători.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.".

Pentru stabilirea domeniului de aplicare al Legii nr. 213/2015, noţiunea de creanţă de asigurări a fost definită în mod autonom la art. 4 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, după cum urmează:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei de 9.181 RON, reprezentând 50% din suma solicitată prin cererea de plată formulată de către reclamantă, neanalizând apărările prezentate prin cererea de chemare în judecată.

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menţionat.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanţa superioară, a atribuţiilor de control judiciar, de legalitate şi temeinicie.

În practica instanţei supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar şi în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediţia a 5-a revizuită şi adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluţiei, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să fie precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procedural.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, iar realitatea acestui demers şi efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, nu analizează argumentele importante şi nu justifică înlăturarea apărărilor esenţiale care susţin opinia contrară, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, pentru a constitui o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se constată că judecătorul fondului, nu a analizat susţinerile ambelor părţi şi nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie susceptibilă de casare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care o va casa şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile, argumentele şi apărările părţilor, urmând a se analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. împotriva sentinţei civile nr. 1963 din 17 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.