FGA payment refusal and res judicata effect of final solidary liability judgment in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 25156/25.11.2020, obligarea intimatului la plata sumei de 205.850 RON, reprezentând suma pe care A. este îndreptăţită să o recupereze de la B., precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 860 din 2 iunie 2021, a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este lovită de nulitate, deoarece în hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a reţinut şi nu a analizat apărările cu privire la încălcarea de către FGA, prin Decizie, a autorităţii de lucru judecat.

Astfel, prima instanţă a respins contestaţia fără să analizeze toate motivele de nulitate a Deciziei şi fără să prezinte motivele respingerii tuturor motivelor de nulitate a Deciziei, încălcând astfel dreptul la apărare şi exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia recurenţilor, hotărârea primei instanţe încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită în dosarul nr. x/2017, unde B. a fost obligată, în solidar, alături de A., să plătească despăgubirea în cuantum de 411.700 RON.

Prin urmare, FGA are obligaţia de a plăti despăgubirea solicitată şi, în raport de autoritatea de lucru judecat reţinută în dosarul nr. x/2017, nu mai poate opune apărări care ar avea ca efect exonerarea de răspundere a B..

FGA în mod greşit a reanalizat evenimentul şi a stabilit că sarcina prejudiciului revine numai A., acesta nesocotind autoritatea de lucru judecat reţinută în dosarul nr. x/2017.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precizând că Fondul de garantare a asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, procedură care demarează cu depunerea la FGA a unei cereri de plată în condiţiile legii.

Prin urmare, creditorii de asigurări beneficiază de două posibilităţi legale de recuperare a sumelor cuvenite ca urmare a intrării în procedura de faliment a unui asigurător. Astfel, o primă posibilitate prin care aceştia pot recupera în cadrul procedurii de faliment întreaga creanţă datorată de societate, constă în solicitarea de înscriere la masa credală, beneficiind de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe, în ceea ce priveşte activele admise să reprezinte rezervele tehnice ale societăţii de asigurare/reasigurare aflate în procedura de faliment, conform art. 267 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, iar o altă posibilitate a acestora este aceea de a urma procedura administrativă de plată prevăzută de Legea 213/2015, prin depunerea unei cereri de plată şi a documentaţiei justificative a creanţei la Fond, conform procedurii stabilită prin Legea nr. 213/2015 care este o lege specială ce se aplică cu prioritate în raport cu norma generală.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la 12.07.2015, în jurul orei 22:50, pe drumul DN 79A, pe raza localităţii Piru, a avut loc un accident rutier în care au fost implicaţi C., conducător al ansamblului format din autotractorul marca x cu numărul de înmatriculare x în cuplu cu semiremorca marca x cu numărul de înmatriculare x, şi D., care se deplasa pe bicicletă în aceeaşi direcţie de mers, iar în urma accidentului a rezultat decesul lui D..

Autotractorul x cu numărul de înmatriculare x era asigurat, la data evenimentului, la A., iar semiremorca x cu numărul de înmatriculare x era asigurată la societatea B. S.A.

Având în vedre evenimentul produs a fost deschis un dosar penal de ucidere din culpă, iar urmaşii lui D. s-au constituit parte civilă şi au solicitat ca A. şi B. să fie obligate la plata daunelor materiale şi morale.

Urmare a soluţionării definitive a dosarului nr. x/2017, A. şi B. au fost obligate, în solidar, la plata sumei de 411.700 RON.

Deoarece societatea B. a intrat în faliment, în temeiul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, FGA a preluat obligaţia acesteia de plată a despăgubirii, astfel că A. a achitat întreaga despăgubire la data de 10.09.2018, iar la 25.10.2018 a transmis FGA cererea de plată a 1/2 din despăgubirea achitată.

Prin Decizia nr. 25156/25.11.2020, FGA a respins cererea de plată.

Ulterior, Decizia a fost atacată, iar Curtea de Apel Bucureşti, a dispus respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond, motiv pentru care va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, apreciind că instanţa de fond nu a analizat apărările prezentate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că în limita resurselor financiare disponibile, FGA garantează plata despăgubirii rezultate din contractele de asigurare, în cazul în care se constată falimentul unui asigurător.

Potrivit dispoziţiilor art. 1456 C. civ. 2009, debitorul solidar care a plătit întreaga datorie se poate îndrepta împotriva celuilalt debitor pentru partea acestuia din datorie.

Înalta Curte constată că, în cauză, în temeiul contractelor de asigurare, A. şi B. au fost obligate, în solidar, la plata sumei de 411.700 RON către urmaşii lui D., iar la data de 10.09.2017, A. a achitat întreaga despăgubire.

Prin urmare, A. este îndreptăţită să se subroge în drepturile beneficiarului asigurării pentru recuperarea a 1/2 din despăgubirea plătită şi să solicite plata acesteia, de vreme ce FGA preia obligaţia asiguratorului intrat în faliment, urmând a face plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare.

Instanţa de control judiciar apreciază că FGA nu avea dreptul să facă o nouă analiză pe fond a cererii de plată, întrucât despăgubirea rezulta dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, însă instanţa de fond nu a avut în vedere acest lucru.

Astfel fiind, se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menţionat.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanţa superioară, a atribuţiilor de control judiciar, de legalitate şi temeinicie.

În practica instanţei supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar şi în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediţia a 5-a revizuită şi adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluţiei, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să fie precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procedural.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, iar realitatea acestui demers şi efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, nu analizează argumentele importante şi nu justifică înlăturarea apărărilor esenţiale care susţin opinia contrară, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, pentru a constitui o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se constată că instanţa de fond nu a analizat susţinerile ambelor părţi şi nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie susceptibilă de casare.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile, argumentele şi apărările părţilor, urmând a avea în vedere întinderea culpei şi solidaritatea debitorului, în raport cu hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2017.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 860 din 2 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.