Validity of absolute nullity sanction for church property transactions under religious autonomy statutes

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Patriarhia Română, Secretariatul de Stat pentru Culte şi intervenientul în numele altei persoane Parohia Ortodoxă Română "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril", au solicitat anularea în parte a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, republicat în temeiul art. II din Ordinul secretarului de stat al Secretariatului de Stat pentru Culte nr. 116/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 şi 13 bis din 10 ianuarie 2020, anexă la Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, din data de 22 noiembrie 2008, în ceea ce priveşte art. 179 alin. (2) din cuprinsul acestuia, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 266/2022 din 06 octombrie 2022, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta Patriarhia Română şi excepţia tardivităţii invocată de pârâtul Guvernul României şi de intervenienta Parohia Ortodoxa Romana "Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavril" Luna de Sus, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Patriarhia Română, Secretariatul de Stat pentru Culte şi intervenienta Parohia Ortodoxa Romana "Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavril" Luna de Sus, ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Parohia Ortodoxă Română "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" Luna de Sus şi a respins cererea intervenientei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii A., B., C. şi D. au declarat recurs.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată sentinţa recurată este nelegală, fiind nemotivată - cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, - cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs privind nemotivarea hotărârii

Recurenţii susţin că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Circumstanţa de a nu explica de o manieră convingătoare raţionamentul juridic adoptat nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar ca urmare a formulării unei căi de atac.

În opinia recurenţilor, instanţa de fond nu a analizat în niciun fel şi în niciun mod, nici chiar pe scurt, susţinerea principală şi esenţială cu privire la diferenţierea categoriilor de bunuri în funcţie de destinaţia lor, supuse protecţiei categoriilor de nulităţi, delimitare făcută întru totul de dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 489/2006 şi de art. 173 alin. (1) din Statutul BOR.

Recurenţii susţin că, aşa cum au arătat şi în faţa instanţei de fond, art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489, coroborat cu dispoziţiile art. 173 alin. (1) din Statutul BOR, definesc două tipuri de bunuri aflate în patrimoniul bisericesc: bunuri sacre (a căror reglementare şi exemplificare se regăsesc la art. 173 alin. (2)-(4) din Statutul BOR) şi bunurile comune a căror reglementare şi exemplificare se regăsesc la art. 173 alin. (5) şi (6) din Statutul BOR.

De asemenea, au susţinut că terenul-obiect al schimbului şi al actelor tranzacţionale subsecvente reprezintă un bun imobil comun, conform destinaţiei stabilite de Statutul BOR, fiindcă este folosit pentru întreţinerea bisericii şi a slujitorilor săi şi pentru îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii. Această concluzie reiese şi din interpretarea art. 173 alin. (3) Statutul BOR şi din exemplificarea oferită de acelaşi articol:

"sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc".

În atare condiţii, terenul fiind un bun imobil comun, nu beneficiază de limitările legale ale dreptului de proprietate de la art. 179 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, respectiv insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea. Mai mult decât atât, terenul nu este inalienabil, caracter pe care Statutul BOR l-a instituit în deplină legalitate, cât timp Legea nr. 489/2006 i-a conferit dreptul de a stabili sau nu o astfel de limitare. Legea nr. 489/2006 stabileşte că bunurile sacre pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult (art. 27 alin. (2), iar Statutul BOR a dispus, în mod particular, ca aceste categorii de bunuri să nu poată fi nicicum înstrăinate (art. 173 alin. (2).

Faţă de cele trei caractere conferite de către Legea nr. 489/2006 şi de către Statutul BOR, este logic şi coerent ca bunurile sacre să fie apărate, fiind desigur vorba de un interes general, care poate fi ocrotit prin reglementarea unei nulităţi absolute printr-un act administrativ normativ secundar, cum este cel din speţa de faţă.

În opinia recurenţilor, aceste argumente nu au fost "ascultate" de Curtea de Apel Cluj, care a opinat doar că "este de domeniul evidenţei că este în interesul general ca patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române să fie protejat, iar diminuarea acestuia să se realizeze cu respectarea condiţiilor stipulate de Statut, (...} activitate care se susţine în principal din propriul patrimoniu, justificând sancţionarea cu nulitate absolută a încheierii actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc cu încălcarea prevederilor statutului". Faptul de a folosi o exprimare generală, care duce cu gândul la notorietate, de tipul "este de domeniul evidenţei", fără a exista o analiză concretă a efectelor juridice generate de fiecare categorie de bunuri din patrimoniul bisericesc, nu este de natură să furnizeze dovada că susţinerile şi mijloacele de apărare dezvoltate prin cererea dedusă judecăţii au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în realitate, necercetarea fondului cauzei.

Motivele de recurs privind nelegalitatea hotărârii

Curtea de Apel Cluj a opinat că datorită aplicabilităţii art. 27 din Legea nr. 489/2006 privind dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului deţinut, legiuitorul a creat posibilitatea ca, prin intermediul statutelor de organizare şi funcţionare, să se instituie cerinţe suplimentare faţă de cele reglementate de dreptul comun la valabilitatea transmiterii acestor bunuri. Această optică a instanţei de fond este greşită, fiindcă dreptul de dispoziţie în sens civilist nu include şi dreptul potestativ de reglementare a unor sancţiuni de drept civil.

Potrivit doctrinei, acest atribut al dreptului de proprietate îmbracă două forme:

• dispoziţia materială, prin care se înţelege ideea că un proprietar poate, el însuşi sau prin intermediul altei persoane, în virtutea acestei prerogative, să modifice forma lucrului, să transforme, să distrugă sau să consume substanţa acestuia, inclusiv prin culegerea productelor;

• dispoziţia juridică, care se realizează asupra dreptului de proprietate, iar nu asupra bunului care formează obiectul proprietăţii.

Important în speţa de faţă este exercitarea acestei ultime forme, care se manifestă fie prin înstrăinarea dreptului de proprietate prin acte juridice între vii (vânzare, donaţie, contract de rentă viageră, contract de întreţinere etc), fie prin acte pentru cauză de moarte (legate), fie prin constituirea unor garanţii reale etc. Acest ultim timp de exercitare a atributului ius abutendi se poate concretiza de cultele religioase prin intermediul statutelor de organizare, prin reglementarea modurilor şi condiţiilor de exercitare ale dreptului de proprietate.

În cuprinsul statutul BOR sunt reglementate astfel de manifestări de voinţă:

• la art. 173 alin. (11) din Statutul BOR, se menţionează că înstrăinările bunurilor în orice mod se aprobă de Consiliul eparhial,

• la art. 177 din Statut, se arată că bunurile care fac obiectul aporturilor de orice fel - contribuţii, donaţii, succesiuni, legate -, precum şi orice alte bunuri intrate în patrimoniul unităţilor componente ale Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din afara graniţelor ţării, nu pot face obiectul revendicării lor ulterioare.

Sancţiunea nulităţii este mijlocul stabilit de lege pentru a nu permite ca voinţa individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv. Sancţiunea deplină constă în nimicirea actului juridic prin care voinţa individuală a nesocotit îngrădirile legii, nulităţile fiind văzute de doctrină, în acelaşi timp, ca şi "gardieni ai legalităţii încheierii contractului". Or, în viziunea instanţei de fond şi a intimatelor, ar trebui asimilat dreptul de dispoziţie cu dreptul sancţionator al ineficienţei unei operaţiuni juridice, soluţie care nu este oferită însă de Legea nr. 489/2009 sau de C. civ.

Prin urmare, recurenţii consideră că acest argument nu poate fi primit, astfel că în mod nelegal, intimata de rang 2 a reglementat un astfel de regim sancţionator de drept civil, fără abilitarea deplină a legii.

Pe de altă parte, recurenţii susţin că instanţa de fond a considerat că noţiunea de "lege" din cuprinsul art. 1250 C. civ. trebuie să se interpreteze lato sensu şi nu trebuie să fie limitată doar la actele normative emise de Parlamentul României/Guvernul României, astfel că, în sensul arătat de art. 1 alin. (1) C. civ., normele din cuprinsul hotărârilor de Guvern "pot deroga" de la prevederile unei legi organice civile.

Recurenţii invocă Decizia nr. 23/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a constatat că se impune îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noţiunea "în condiţiile legii" trebuie raportată la dispoziţiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 şi, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepţie de la competenţa Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să fie reglementată numai de acte normative cu forţă de lege. Este lesne de observat că, prin analogie, în privinţa regimului general al sancţiunilor de drept civil se poate deroga numai printr-un act normativ cu forţă de lege, nu şi printr-un act normativ de executare a legii, cum este hotărârea de Guvern.

Acest lucru a fost confirmat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre, chiar cu privire la dispoziţiile din vechiul Statut BOR, aprobat prin Decretul nr. 233/1949. Curtea Supremă a constatat că acest statut instituise o modalitate nouă de dobândire a proprietăţii, respectiv "sfinţirea", fără a fi respectate normele Constituţionale şi de drept civilist prevăzute de "lege", astfel că normele identificate au fost anulate pe calea contenciosului administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată s-a susţinut că dreptul de proprietate asupra bunurilor a fost dobândit în temeiul legii, lege care ar fi reprezentată de art. 177 din acest statut potrivit căruia "O biserică particulară, imediat după sfinţirea ei, trece în proprietatea şi folosinţa eparhiei, cu tot terenul şi clădirile afectate ei şi cade sub dispoziţiunile acestui statut, ţinându-se bineînţeles seama de actele de fundaţiune. Eventualele condiţii testamentare contrare acestui statut se vor considera nule."

În cadrul art. 41 din Constituţia de la 1991 a fost consacrat ca drept fundamental dreptul de proprietate privată. Potrivit primei teze a alin. (2) al acestui articol dreptul de proprietate privată este ocrotit în mod egal de lege indiferent de titular. Potrivit alin. (1) "dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege."

Dreptul de proprietate este inviolabil. De la regula inviolabilităţii se poate deroga numai în cazurile strict prevăzute de lege (expropriere sau folosirea subsolului pentru lucrări de interes general, confiscare) (alin. (3)-(8). Limitele proprietăţii nu pot fi stabilite decât prin lege.

Instanţa de fond a arătat că inclusiv în cazul în care H.G. nr. 53/2008 nu se încadrează în noţiunea de lege, prevăzută de art. 1250 C. civ., atunci se poate considera că art. 179 alin. (2) din Statutul BOR apără un interes general, nu unul particular fiindcă (i) cultele sunt de utilitate publică, conform Legii nr. 489/2006, şi (ii) "este de domeniul evidenţei că este în interesul general ca patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române să fie protejat".

Prin urmare, noţiunea de "utilitate publică" nu oferă o viziune aparte asupra beneficiarului acestui statut.

Se mai susţine că în privinţa regimului general al bunurilor, interesul general de apărare a statutului lor există numai pentru o categorie: bunurile sacre. Acest lucru rezultă, în mod indubitabil, din faptul că Legea nr. 489/2009, a acordat acestei categorii de bunuri caracterele de insesizabilitate, imprescriptibilitate, şi, în mod separat, prin statutul BOR, şi caracterul inalienabilitate. Or, este evident că există un interes general de a proteja aceste bunuri, inclusiv prin reglementarea unui caz de nulitate absolută, printr-un act inferior legii organice, însă numai în această ipoteză excepţională. Astfel de bunuri sacre ale cultului ortodox, conform Statutului BOR, sunt cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paradise, capele etc), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc.

Acest lucru este confirmat şi de doctrina juridică din domeniu, care arată că este necesar a se aplica regimul nulităţii absolute sau relative în funcţie de interes.

Recurenţii mai susţin că 18 culte religioase sunt recunoscute oficial de Statul Român până astăzi, numai cultul ortodox şi cultul mozaic au instituit reglementări cu privire la sancţiunea aplicabilă pentru nerespectarea unor condiţii cu privire la circulaţia bunurilor. De asemenea, numai cultul mozaic este cel care a instituit, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, o sancţiune a nulităţii absolute în cazul încălcării dispoziţiilor privind circulaţia juridică a bunurilor sacre.

Astfel, în cazul de faţă, este evident că nu există un interes general de ocrotit în privinţa bunurilor comune ale Bisericii, cărora li se poate aplica numai regulile regimului general sancţionator de drept civil, în conformitate cu C. civ.

Impunerea unui regim sancţionator diferit de regimul general de drept comun nu este un caz singular identificat în Statutul BOR. Potrivit documentaţiei aflate la dosar, anexată de Ministerul Culturii, la momentul verificării prealabile a H.G. nr. 53/2008, Consiliul Legislativ a avizat condiţionat Statutul BOR, arătând că în privinţa bunurilor, la art. 193, este pus în discuţie cazul în care o persoană face aporturi la patrimoniul unităţilor BOR, ceea ce poate să încalce drepturile moştenitorilor rezervatari,în contradicţie cu regimul succesiunilor prevăzut de C. civ.

Chiar şi aşa, intimata de rang 2 a considerat că Statutul BOR nu trebuie să respecte nicicând şi nicicum dispoziţiile Legii nr. 24/2000.

Cu privire la celelalte observaţii privind textul Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române recurenţii arată că acest document a fost redactat de un cult recunoscut şi nu de către o autoritate publică, acest statut fiind doar recunoscut de către stat, astfel că nu este necesară respectarea dispoziţiilor legale cu privire la normele de tehnică legislativă.

În raport cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 care recunosc caracterul autonom al organizării şi funcţionării cultelor, în baza statutelor şi codurilor canonice proprii, nu a fost permis intimatelor să deroge de la prevederile Constituţiei ori de la prevederile C. civ. în general, şi cu privire la regimul nulităţilor, în particular. Cu alte cuvinte, un cult religios autonom nu poate institui noi cazuri de nulitate absolută în considerarea prevederilor propriului statut, încălcând ordinea juridică a Statului, doar pentru că printr-un act normativ de executare a legii a obţinut calitatea de cult recunoscut.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Patriarhia Română şi Parohia Ortodoxa Romana "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" Luna de Sus au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenţii-reclamanţi au arătat, în cererea de chemare în judecată, că au fost chemaţi în judecată de către Parohia Ortodoxă Română "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" Luna de Sus în dosarul nr. x/2019, aflat pe rolul Tribunalului Cluj, prin care reclamanta a solicitat, în esenţă, constatarea nulităţii absolute a unor acte de dispoziţie civilă, pornind de la un contract de schimb imobiliar încheiat cu această instituţie, care a avut ca şi obiect terenul situat în localitatea Luna de Sus, comuna Floreşti, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Floreşti, de sub A+l, cu număr cadastral x, sancţiune prevăzută de articolul a cărei anulare o solicită prin prezentul demers judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 332/25.01.2021, Judecătoria Cluj-Napoca a dispus admiterea cererii de chemare în judecată formulată de Parohia Ortodoxa Română Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril Luna de Sus şi, pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de schimb imobiliar autentificat sub 2193/19.07.2013 de către SCN "E.", prin notar public F., încheiat între Parohia Ortodoxă Română Luna de Sus, reprezentată prin fostul preot paroh D. în calitate de copermutantă şi pârâţii D. şi soţia C., în calitate de copermutanţi, în privinţa suprafeţei de 2025 mp, teren proprietatea parohiei, arabil, situat în localitatea Luna de Sus, comuna Floreşti, jud. Cluj, înscris în CF nr. x Floreşti, de sub A+l, cu număr cadastral xşi a dispus restabilirea situaţiei juridice anterioare încheierii actului juridic nul absolut prin următoarele operaţiuni juridice:

- a rectificat înscrierile făcute în temeiul contractului de schimb imobiliar, prin revenirea la situaţia anterioară de carte funciară existentă înainte de încheierea actului juridic solicitat a fi constatat ca fiind nul absolut şi radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâţilor D. şi soţia C., prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în CF nr. x Floreşti, A+l, cu număr cadastral x, categoria de folosinţă arabil, în suprafaţă de 2025 mp, cu acelaşi rang şi titlu de dobândire înscrise iniţial în cartea funciara, şi al pârâţilor D. şi soţia C. asupra terenului situat în localitatea Luna de Sus, jud. Cluj, arabil, în suprafaţă de 2.000 mp, înscris în CF nr. x Floreşti, provenită din conversia de pe hârtie a CF vechi nr. x Luna de Sus, cu nr. topo x, cu acelaşi rang şi titlu de dobândire înscrise iniţial în cartea funciară;

- a constatat nulitatea absolută şi parţială a actului de dezmembrare si contract de donaţie autentificat sub nr. x/12.08.2016 de către SCN "E.", prin notar public F., încheiat între pârâţii D. şi C. în calitate de partajanţi şi donatori şi pârâţii D. şi A., în calitate de donatari, în limita suprafeţei de 2025 mp teren proprietatea parohiei reclamante conform celor menţionate la petitele nr. 1-2, teren cuprins în suprafaţa totală de 4961 mp, arabil, înscris iniţial în CF nr. x Floreşti, cu număr cadastral x şi dispune restabilirea situaţiei juridice anterioare încheierii actului juridic nul absolut parţial;

- a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2017 de către SCN "E.", prin notar public F., încheiat intre pârâtul D., în calitate de vânzător şi pârâţii A. şi B., în calitate de cumpărători, în limita suprafeţei de 2025 mp teren proprietatea parohiei, conform celor menţionate ia petitele nr. 1-2-3, teren cuprins în suprafaţa totala de 4961 mp, arabil, înscris iniţial în CF nr. x Floreşti, cu număr cadastral x şi dispune restabilirea situaţiei juridice anterioare încheierii actului juridic nul absolut parţial;

- a dispus rectificarea înscrierilor făcute în CF nr. x Floreşti, cu număr cadastral x, arabil, în suprafaţă de 2481 mp, în favoarea pârâţilor A. şi B. şi în CF nr. x Floreşti, cu număr cadastral x, arabil în suprafaţă de 2480 mp, în favoarea pârâtului D., prin revenirea la situaţia anterioară de carte funciară existentă înainte de încheierea actelor juridice solicitate a fi constatate ca fiind nule absolut parţial în cadrul petitelor nr. 3-4.

În motivarea acestei hotărâri s-au reţinut dispoziţiile legale incidente din H.G. nr. 53/2008 privind Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (prevederile art. 3 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 43 alin. (1), art. 50 alin. (11), art. 55 alin. (10), art. 61 alin. (13), art. 64 alin. (1), art. 98 alin. (8), art. 173 alin. (11) şi art. 179).

În urma acestui litigiu, recurenţii-reclamanţi au înţeles să solicite anularea în parte a Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, republicat în temeiul art. II din Ordinul secretarului de stat al Secretariatului de Stat pentru Culte nr. 116/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 şi 13 bis din 10 ianuarie 2020, anexă la Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, din data de 22 noiembrie 2008, în ceea ce priveşte art. 179 alin. (2) din cuprinsul acestuia.

Instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca nefondată.

Recurenţii susţin că prima instanţă ar fi interpretat greşit prevederile art. 27 din Legea nr. 489/2006, concluzionând că, prin intermediul statutelor proprii, cultele au posibilitatea să instituie cerinţe suplimentare faţă de cele reglementate de dreptul comun pentru valabilitatea transmiterii dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Legea cultelor nr. 489/2006, la art. 27 stabileşte dreptul cultelor şi al unităţilor de cult de a avea şi dobândi, în proprietate bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii.

Legiuitorul, prin modul de redactare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 489/2006 a dat posibilitatea tuturor cultelor (nu doar Bisericii Ortodoxe Române) de a dobândi bunuri mobile şi imobile şi de a dispune de aceste bunuri conform propriilor statute.

De asemenea, articolul 27 din Legea nr. 489/2006 care face trimitere la "statutele proprii" reprezintă transpunerea în plan legislativ a principiului autonomiei cultelor religioase consacrat constituţional de art. 29 alin. (5) din Constituţia României dar şi de art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit art. 179, alin. (1 si 2) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R., recunoscut prin H.G. nr. 53/2008,:

"Dobândirea, înstrăinarea, grevarea şi administrarea patrimoniului bisericesc, controlul şi verificarea gestionară se desfăşoară în conformitate cu prevederile statutare şi regulamentare în vigoare, forma definitivă a acestor acte este cea aprobată de Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc, de Permanenţa Consiliului eparhial sau de Sinodul mitropolitan, în conformitate cu prevederile prezentului statut. (2) Actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate"

Aceste dispoziţii legale îşi au fundamentul în prevederile art. 29 alin. (3) şi (5) din Constituţia României care statuează că cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii, şi sunt autonome faţă de stat, precum şi în dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 489/2006 care precizează că "(1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice", şi, respectiv, că "(3) Cultele funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi".

Din conţinutul art. 29 alin. (3) şi (5) din Constituţia României şi al art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, rezultă că legiuitorul a înţeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ceea ce priveşte atât organizarea şi funcţionarea lor, cât şi stabilirea unor reguli proprii în ceea ce priveşte posibilitatea părţilor componente ale BOR de a înstrăina bunuri aparţinând patrimoniului bisericesc, prin prevederea necesitaţii exprimării unui consimţământ în forma calificată pentru încheierea unor acte juridice importante pentru patrimoniul bisericesc. Respectarea autonomiei comunităţilor religioase recunoscute de stat implică, cu alte cuvinte, recunoaşterea de către stat a dreptului acestor comunităţi de a-si proteja patrimoniul bisericesc împotriva unor posibile acte păgubitoare, potrivit propriilor lor reglementări şi interese, şi a eventualelor încercări de diminuare a acestui patrimoniu, inclusiv prin protejarea acestui patrimoniu chiar faţă de acţiunile posibil abuzive ale propriilor clerici.

Dispoziţiile art. 179 alin. (2) din Statut, ocrotesc patrimoniul bisericesc care aparţine comunităţii creştinilor ortodocşi din România, membrii Bisericii Ortodoxe Române, împiedicând înstrăinarea frauduloasă a patrimoniului bisericesc. Prin urmare, această prevedere ocroteşte un interes general şi nu contravine prevederilor art. 1250 C. civ., potrivit cărora: "Contractul este lovit de nulitate absoluta în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezulta neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general."

De asemenea, Legea cultelor, nr. 489/2006, la art. 27 stabileşte dreptul cultelor şi unităţile lor de cult de a avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii. Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult.

Aplicând prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 în speţă, in mod întemeiat instanţa de fond a reţinut ca nu poate aprecia în sensul că art. 179 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, act normativ dat în executarea Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, contravine dispoziţiilor C. civ.

Înalta Curte apreciază că temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond că, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) şi (5) din Constituţia României: .. (3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. [...] şi (5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.".

Prin urmare, legiuitorul a creat posibilitatea ca, prin intermediul acestor statute proprii, să se instituie cerinţe suplimentare celor reglementate de dreptul comun privitoare la valabilitatea transmiterii acestor bunuri.

De asemenea, instanţa de fond nu a identificat niciun argument pentru care sensul noţiunii de "lege" din cuprinsul art. 1250 din C. civ. să fie limitat la actele normative emise de Parlamentul României şi la ordonanţele emise de Guvernul României, respectiv să fie interpretat stricto sensu, cu atât mai mult cu cât în domeniul analizat, însuşi legiuitorul constituant a recunoscut dreptul cultelor religioase de a se organiza potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod temeinic şi legal instanţa fondului a apreciat că prevederile art. 179 alin. (2) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române privitoare la sancţiunea nulităţii absolute nu exced limitelor ce decurg din C. civ., Legea nr. 489/2006 permiţând ca în cuprinsul Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române să se regăsească şi astfel de dispoziţii.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte va obliga recurenţii A., C., B. şi D. la plata sumei de 4.473,32 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Parohia Ortodoxă Română Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril .

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A., C., B. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 266/2022 din 06 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenţii A., C., B. şi D. la plata sumei de 4.473,32 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Parohia Ortodoxă Română Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.