Damages claim against Insurance Guarantee Fund partially remanded: prescription period runs from actual compensation payment, not rejection decision

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 aprilie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal cu nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat plata sumei de 752.08 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A.

La data de 31 august 2021 reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare prin care a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016, constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 1483,85 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 190 din 07 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia privind inadmisibilitatea cererii, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată, ca fiind prescrisă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 190 din 07 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Decizia privind refuzul de plată emisă de FGA a fost declarată nelegală în mod definitiv abia la data de 13 octombrie 2021, respectiv data soluţionării definitive a acţiunii nr. 4529/2/2018.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi celor reţinute în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, dreptul material la acţiune al A. s-a născut abia la această dată, întrucât abia la acel moment A. a avut configuraţia că actul emis de FGA a fost anulat definitiv şi pot fi pretinse despăgubiri, ceea ce face ca soluţia privind admiterea prescripţiei să fie nelegală.

Legea specială pe care guvernează raporturile dintre părţi instituie în mod expres, un termen special de prescripţie de 5 ani, respectiv art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016. Pe cale de consecinţă, faţă de natura prejudiciului, daune moratorii, deci fiind în prezenţa unui prejudiciu al cărui cuantum încă nu poate fi precizat în totalitate şi faţă de termenul de prescripţie şi regulile după care acesta se calculează, este evident ca în speţă nu se poate pune problema prescripţiei dreptului la acţiune.

Chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018, respectiv decizia prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins iniţial cererea de plată formulată de A. pe motiv că s-ar fi depăşit plafonul de 450.000 RON, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, ci la reanalizarea dosarului de daună, arată că, în urma reanalizării intimatul-pârât a achitat către A. sumele solicitate.

Aşadar, apare ca evident faptul că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa intimatului-pârât, iar A. a fost lipsită de folosinţă sumelor de bani solicitate pentru această perioadă.

Hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin actele administrative nelegale, în condiţiile în care, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, respectiv condiţia existenţei unui act administrativ nelegal, condiţia prejudiciului cauzat, legătura de cauzalitate între actul administrativ ilicit şi prejudiciu, precum şi culpa Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluţionarea cu întârziere şi respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi de întârziere conform normei Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind prescrisă.

În argumentarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţie contestată prin intermediul recursului de faţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin respingerea ca nelegală a cererii de plată de către FGA chiar de la momentul împlinirii a 30 de zile de depunerea cererii de plată, iar de la data respingerii cererii de plată, prin Decizia nr. 14452 din 03 mai 2018 A. avea certitudinea prejudiciului. Astfel că, faţă de aceste aspecte, prima instanţă apreciază că termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost depăşit, iar după împlinirea termenului de 1 an penalităţile nu se mai calculează.

Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe, clamând prin cererea de recurs formulată încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripţiei extinctive.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanţa de control judiciar, de natură să atragă casarea sentinţei atacate cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent acestui caz special reglementat de lege.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiaşi text de lege se stipulează:

"Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Aşadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanta a formulat iniţial acţiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a-i soluţiona cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, iar modificarea acestei acţiuni a fost consecinţa emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.

Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acţiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu termen la data de 13 octombrie 2021.

În argumentarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţie contestată prin intermediul recursului de faţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin respingerea ca nelegală a cererii de plată de către FGA chiar de la momentul împlinirii a 30 de zile de depunerea cererii de plată, iar de la data respingerii cererii de plată, prin Decizia nr. 14452 din 03 mai 2018, A. avea certitudinea prejudiciului. Astfel că, faţă de aceste aspecte, prima instanţă apreciază că termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost depăşit, iar după împlinirea termenului de 1 an penalităţile nu se mai calculează.

Înalta Curte nu poate valida însă raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece acesta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt stabilită şi la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, despăgubiri atât pentru întârziere în soluţionarea cererii de plată, cât şi pentru respingerea nejustificată a acestei cereri, impunându-se, aşadar, necesitatea de a se verifica intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la ambele petite ale acţiunii, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu trebuia să aştepte soluţionarea dosarului nr. x/2018, care avea ca obiect anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, pentru a formula prezenta acţiune, întrucât litigiul a vizat refuzul nejustificat de soluţionare a cererii şi nu sancţionarea pretinsei întârzieri în emiterea deciziei de plată.

În referire la cererea de plată a despăgubirilor constând în penalităţi pentru refuzul nejustificat de plată a debitului principal ca urmare a emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reţine că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată.

Statuarea cu caracter definitiv cu privire la obligativitatea soluţionării pe fond a cererii de plată are semnificaţia reţinerii unui refuz nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de respingere a cererii pe motivul existenţei plafonului de 450.000 RON, în aceste condiţii cuantumul debitului principal fiind din nou lăsat la aprecierea pârâtului, care avea îndrituirea să-l stabilească cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în materie, neputând fi stabilit în mod direct de către instanţă.

Ca atare, este evident că în situaţia dedusă judecăţii era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi prin plata debitului principal, şi doar ulterior să-i fie calculate penalităţile sau dobânzile în funcţie de stabilirea debitului principal. Aceasta, deoarece, în cazul particular supus analizei, recurenta-reclamantă a dovedit data de la care a cunoscut întinderea pagubei şi această dată nu poate coincide cu data reţinută de prima instanţă în hotărârea atacată.

Se impune această concluzie şi prin raportare la statuările instanţei supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reţinute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situaţia în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârşeşte ulterior promovării acţiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (. . . . . . . . . .) - pe calea unei acţiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunţarea definitivă a soluţiei de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29 octombrie 2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosinţă cu privire la sumele la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripţia dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În aceste condiţii, ţinând cont de faptul că recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29 octombrie 2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, soluţia primei instanţe care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acţiune faţă de data de 7 mai 2018, data comunicării deciziei de respingere a cererii de plată, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În considerarea normelor exprese ale textului de lege anterior menţionat, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripţie este cel al încetării refuzului pârâtului în îndeplinirea obligaţiei ce îi revenea, respectiv analizarea pe fond a cererii de plată şi momentul finalizării demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, recurenta-reclamantă neavând posibilitatea cunoaşterii întinderii pagubei mai devreme.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că simpla recunoaştere pe cale judiciară a existenţei faptei ilicite a pârâtului nu face decât să confirme existenţa pagubei, însă nu poate determina şi întinderea acesteia.

În concluzie, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei de fond criticate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aspect de natură a determina casarea hotărârii sub acest aspect şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va analiza cererea reclamantei prin prisma tuturor susţinerilor de nelegalitate invocate, a apărărilor pârâtului şi a statuărilor instanţei de control judiciar din prezenta decizie.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii, Înalta Curte urmează să menţină soluţia şi considerentele statuate prin hotărârea judecătorească recurată în prezenta cauză, operând puterea de lucru judecat.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru motivele arătate la pct. II.1 al acestei decizii, constatând că sentinţa primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, de natură a atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A, va casa, în parte, sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, menţinând soluţia instanţei de fond referitoare la excepţia inadmisibilităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 190 din 07 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Menţine soluţia instanţei de fond referitoare la excepţia inadmisibilităţii.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.