Insurance Guarantee Fund ordered to pay legal interest on delayed claim after annulled refusal; contractual penalties rejected, action not time-barred

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 01 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A.,în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011- 18.466,87 RON, calculate până la data de 08 septembrie 2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1755 din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare;

- a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii, invocată din oficiu;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 7.028 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03 mai 2018 până la data de 29 octombrie 2021;

- a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON;

- a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1755 din 22 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Reclamanta A. S.A. a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia referitoare la stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, admiterea în tot a acţiunii precizate.

Recurenta-reclamantă a învederat că soluţionarea de către pârât a cererii abia la doi ani de la depunerea ei, soluţie care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă a invocat şi prevederile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 şi cele ale art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, concluzionând că, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este evident că dacă intimatul-pârât este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciază că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

În speţă, intimatul-pârât, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Aşadar, în speţă este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar în secundar ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate, prima instanţă a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia FGA de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că FGA nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond şi să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia şi nu la o diferenţă de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita în prezenta cauza aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faptul că nu exista niciun motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoztiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, recurentul-pârât a apreciat că în mod greşit a considerat judecătorul fondului faptul că acţiunea de faţă ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la data la care reclamanta a putut cunoaşte şi cuantifica integral prejudiciul, cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13 octombrie 2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/2021, respingând excepţia prescripţiei.

În primul rând, condiţia existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speţă Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004 şi nu, termenul de prescripţie. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

A precizat că plata despăgubirii a fost efectuată parţial la data de 28 octombrie 2021 pentru suma de 7.028,00 RON, conform ordinului de plată anexat, diferenţa de până la 10.203,15 RON fiind respinsă prin Decizia FGA nr. 14454/17.01.2022 (poziţia 87) contestată, dosarul fiind x/2022 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar considerentele instanţei conform cărora prin achitarea despăgubirii, este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite comisă de către FGA şi implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale sunt nelegale, prin raportare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în RIL nr. 22/2019, precum şi prin raportare la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. şi FGA. Astfel, conform sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă la 13 octombrie 2021, a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018. Or, este evident faptul că nu se poate susţine legal faptul că abia în 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de aceasta din urmă prin cererea din 2016 - dacă un astfel de drept s-ar fi născut în vreun fel.

În speţă, intimata-reclamantă cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta fiind termenul la care FGA avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată, iar cuantumul penalitatilor/dobanzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, arată faptul că A. a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către aceasta a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/16.03.2016, la data de 07 mai 2018, la acel moment având certitudinea comportamentului FGA apreciat nelegal de către intimata-reclamantă, precum şi a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalitati/dobanzi la care se considera îndreptăţită.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situaţii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a implinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi următoarele ale Legii nr. 554/2004. Împrejurarea că debitul principat a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 si 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raţionamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescripţie, totodată ţinând cont şi de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care s-a obligat FGA la analizarea cererii de plată şi nicidecum la plata acesteia. Prin urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 are o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Corelativ, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa de judecată nu a analizat creanţa de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins, drept pentru care nu exista interesul A. la momentul introducerii prezentei acţiuni de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se ulterior după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond. În consecinţă, având în vedere că excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, a solicitat să fie admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii A. ca lipsită de interes.

În ceea ce priveşte fondul, recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1350 şi următoarele, art. 1531 şi următoarele, precum şi ale art. 2223 din C. civ., ale art. 75, Norma ASF nr. 23/2014, O.U.G. nr. 13/2011, ale art. 4, art. 12, art. 15 şi ale art. 18 din Legea nr. 213/2015, dar şi ale art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, având în vedere faptul că FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi a faptului că legiuitorul l-a obligat să analizeze şi intrumenteze dosarele de daună, ceea ce a dispus şi instanţa de fond şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul-pârât a apreciat că a procedat în baza legii la analizarea şi intrumentarea dosarului de daună, conform obligaţiei dispusă în dosarul nr. x/2018, în baza unei atente analize prin aplicarea legii, astfel că, a solicitat admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă, ca neîntemeiat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute şi în faţa instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe cu privire la aspectele criticate prin cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat nicio critică care să se subsumeze cazului de casare indicat, ci doar argumente care se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, respectiv cazului de casare care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă.

Analizând sentinţa recurată în raport de motivele invocate de recurenţi prin cererile de recurs formulate, precum şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

II.1. Referitor la criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind modul de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 09 august 2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar acesta din urmă a criticat soluţia primei instanţe, clamând prin cererea de recurs formulată încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, aplicabile în materia prescripţiei extinctive.

Astfel, instanţa reţine că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speţă prevederile art. 2526 şi cele ale art. 2537 din actul normativ indicat.

Potrivit art. 2526 din C. civ.:

"când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă".

În speţa de faţă, reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13 octombrie 2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/2021.

În concluzie, nu se poate susţine că la data introducerii cererii ar fi fost împlinit termenul special de prescripţie de 1 an.

Totodată, regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent acestui caz special reglementat de lege.

Conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiaşi text de lege se stipulează:

"Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Aşadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanta a formulat iniţial acţiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a-i soluţiona cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, iar modificarea acestei acţiuni a fost consecinţa emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.

Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acţiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu termen la data de 13 octombrie 2021.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza invocării de către recurentul-pârât a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece acesta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt stabilită şi la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a cererii de plată, respectiv pentru emiterea unui refuz nejustificat de plată.

Or, Înalta Curte reţine că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se constate nelegalitatea acestui refuz de plată.

Ca atare, este evident că în situaţia dedusă judecăţii era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, ori prin plata voluntară a debitului principal, acesta fiind momentul de la care putea cunoaşte întinderea pagubei.

Se impune această concluzie şi prin raportare la statuările instanţei supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reţinute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situaţia în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârşeşte ulterior promovării acţiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (. . . . . . . . . .) - pe calea unei acţiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."

În speţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, actul administrativ vătămător, cauzator de prejudicii potrivit cererii modificatoare, a fost anulat definitiv la data de 13 octombrie 2021, iar potrivit dovezilor din dosarul de fond, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat chiar la plata sumei solicitată prin cererea de plată ca despăgubire - de 7.028 RON - la data de 29 octombrie 2021.

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunţarea definitivă a soluţiei de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29 octombrie 2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante, constând în lipsa de folosinţă cu privire la sumele la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, a devenit cert cel mai devreme în cursul prezentului litigiu, la anularea definitivă a primei decizii de respingere a cererii de plată, astfel că la data formulării cererii modificatoare termenul de prescripţie de 1 an nu era împlinit.

În consecinţă, criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind soluţia primei instanţe referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune sunt nefondate.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de obligare la plata despăgubirilor, Înalta Curte constată ca nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi le va respinge, menţinând soluţia pronunţată de prima instanţă ca legală, fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Criticile formulate de recurentul-pârât au vizat, în esenţă, greşita aplicare a art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că demersul reclamantei este admisibil, având în vedere că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ.

Aşadar, la baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorităţii stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acţiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorităţii de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acţiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acţiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalităţii actului administrativ sau a refuzului printr-o sentinţă judecătorească definitivă.

Or, în cauza de faţă este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în cadrul dosarului nr. x/2018, soluţionat în mod definitiv la data de 13 octombrie 2021 în sensul constatării nelegalităţii deciziei atacate şi a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată, fără ca partea să ceară la acel moment şi despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată, nu se poate susţine cu suficient temei că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru motivul că a solicitat penalităţi sau dobânzi în temeiul legii şi nu al evaluării pretinsului prejudiciu.

Totodată, instanţa de control judiciar mai reţine şi că de esenţa admisibilităţii acţiunii în despăgubiri formulate în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţia referitoare la soluţionarea de către instanţa de contencios administrativ, a unei acţiuni anterioare în anularea unui act administrativ. Totodată, o altă cerinţă de exercitare a acestei acţiuni ce se deduce din interpretarea aceloraşi norme, constă în faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative anulate.

În speţă, aceste cerinţe sunt îndeplinite, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, despăgubirile pretinse de reclamantă cu titlu de penalităţi, în teza principală, sau de dobânzi în cea subsidiară, vizând, pe de o parte, anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluţie rămasă definitivă la data de 13 octombrie 2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor ce a persistat până la data de 29 octombrie 2021 când Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la plata acestora.

Prin hotărârea judecătorească de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de respingere a cererii de plată, instanţa nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ţinând cont de faptul că singurul motiv analizat şi care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depăşirii plafonului de 450.000 RON.

Aşadar, împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanţă în determinarea caracterului admisibil al acţiunii de faţă, întrucât nu era necesar a se dispune o soluţie de respingere totală sau parţială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula şi o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, aşadar dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text.

Nu în ultimul rând, cu referire la excepţia lipsei de interes a acţiunii, Înalta Curte constată că aceasta a făcut obiectul analizei instanţei de fond, care în mod judicios a dispus respingerea acesteia, în raport de prevederile art. 33 C. proc. civ. şi în condiţiile în care această excepţie fusese invocată raportat la cererea iniţială, iar prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 cererea de plată ce formează obiectul cauzei nu a fost analizată pe fond.

II.2. Referitor la criticile recurentei-reclamante A. S.A. şi ale recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind modul de soluţionare a cauzei pe fond

Criticile recurenţilor, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, soluţia instanţei de fond fiind pronunţată cu corecta aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, în ceea ce priveşte cererea în despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere, instanţa de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, pronunţată în interesul legii, potrivit cărora:

"77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..(...)"

În cauză, deşi recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existenţa prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluţionată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalităţi de întârziere.

Or, soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se reţine că aceasta nu face dovada existenţei unui act administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii.

În aceste condiţii, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluţionarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.

Nu se poate susţine aşadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - şi prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluţionării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.

În acest sens, instanţa de recurs reţine că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situaţia nesoluţionării în termen de către asigurătorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situaţia respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO.

Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogaţiei şi nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina intimatului-pârât obligaţia de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situaţia premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).

În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii actului tipic sau asimilat. În speţa de faţă, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existenţa unui act administrativ tipic nelegal, nu şi cu privire la existenţa actului administrativ asimilat nelegal (nesoluţionarea în termen).

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere pentru nesoluţionarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la solicitarea reclamantei de plată a dobânzii legale, întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, se reţine că potrivit art. 1 alin. (3) din actul normativ menţionat:

"(3)Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare (...)"

Conform art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011:

"(2)Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (...)"

(3)În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (...)"

În cauză, dobânda legală penalizatoare a fost solicitată de recurenta-reclamantă cu titlul de reparare a prejudiciului pentru lipsa de folosinţă a sumei solicitate prin cererea de plată, care în mod nelegal a fost apreciată ca fiind nedatorată de pârâtul FGA.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că această solicitare a reclamantei, de plată a dobânzii legale, este întemeiată, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, cererea de plată a despăgubirilor a fost în mod nelegal respinsă prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018.

Aşadar, iniţial pârâtul FGA a soluţionat cererea de plată, însă a apreciat că aceasta este nefondată, actul administrativ emis în acest sens fiind anulat definitiv de instanţă prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin respingerea recursului în dosar nr. x/2018, prin care pârâtul a fost obligat la soluţionarea în fond a cererii de plată.

În urma analizei în fond a cererii de plată, pârâtul FGA a constatat că aceasta este fondată, achitând la data de 29 octombrie 2021 despăgubiri în cuantum de 7.028 RON, respectiv doar despăgubirea cerută de reclamantă, fără penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prin plata efectuată, astfel cum corect a observat şi instanţa de fond, pârâtul a recunoscut faptul că datora reclamantei suma achitată ca urmare a soluţionării în fond a cererii de plată, soluţionare ce ar fi trebuit însă să se producă cel mai târziu la data de 03 mai 2018, când pârâtul a respins nelegal cererea prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 (actul fiind anulat definitiv în dosarul nr. x/2018).

În aceste condiţii, instanţa de recurs constată că se face dovada existenţei unui act administrativ nelegal, anulat definitiv de o instanţă de judecată, care a fost de natură a produce reclamantei un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a sumei de 7.028 RON, recunoscută de FGA ca fiind datorată şi care ar fi trebuit încuviinţată aşadar la plată încă de la data emiterii Deciziei nr. 1452/03.05.2018, când a fost soluţionată iniţial cererea în despăgubiri.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1 din O.G. nr. 13/2011, în mod corect a admis instanţa de fond cererea reclamantei de plată a dobânzii legale, care va fi achitată de pârâtul FGA începând cu data de 03 mai 2018, respectiv data soluţionării cererii de plată printr-un act anulat definitiv de instanţe, dobânda legală urmând a fi calculată asupra sumei recunoscute de pârâtul FGA ca fiind datorată.

În ceea ce priveşte momentul până la care pârâtul datorează dobânda legală, acesta este reprezentat de data plăţii despăgubirilor către reclamată - 29 octombrie 2021 - numai până la acest moment reclamata fiind îndreptăţită să pretindă existenţa prejudiciului constând în beneficiul nerealizat.

Nu în ultimul rând, referitor la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte reţine că, potrivit acestor dispoziţii:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

Aşadar, art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 potrivit cărora:

"Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 7.028 RON cu titlul de creanţă de asigurări intră în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 7.028 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03 mai 2018 până la data de 29 octombrie 2021.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către aceştia, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1753 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., precum şi soluţia dispusă în cauză, respectiv respingerea atât a recursului formulat de partea reclamantă, cât şi a celui declarat de partea pârâtă, urmează să o respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1755 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.