Guarantee fund appeal on insurance liability cap dismissed; lower court order to review claims upheld

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09 octombrie 2020, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 24136/17.09.2020, emisă de pârât prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de CNAIR S.A., aferente următoarelor dosare de daună ale asigurătorului A.: 4440, 47427, 57472, 57483 şi 144593, cu consecinţa obligării Fondului la plata creanţelor de asigurări însumând un cuantum de 9.529 RON, reprezentând contravaloarea pagubelor în dosarele de daune, deschise de CNAIR/DRDP Timişoara/SDN Timişoara, în calitate de persoană păgubită şi a cheltuielilor de judecată efectuate cu acest litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 182 din 04 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat în parte Decizia nr. 24136/17.09.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguratilor;

- a obligat pârâtul să solutioneze pe fond cererile de plată înregistrate cu nr. x, menţionate în Anexa 2 la Decizia nr. 24136/17.09.2020;

- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 182 din 04 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 4 alin. (1) lit. e), coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât plata de către F.G.A. a creanţelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment.

În speţă nu îşi găseşte aplicabilitatea Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deoarece dezlegarea dată de instanţa supremă relevă o intepretare în legătură cu asigurătorul casco care se subrogă în temeiul art. 2.210 C. civ. în drepturile asiguratului său. În acest sens, sunt relevante punctele 151-153 din cuprinsul motivării Deciziei nr. 29/2020.

Aşadar, în cazul intimatei-reclamante, plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare, întrucat acesta nu devine creditor în temeiul art. 2210 C. civ. prin subrogare, în temeiul unor poliţe de asigurare, ci are calitatea de unic creditor căruia i se plică plafonul maxim de despăgubire de 450.000 RON.

Astfel, reclamanta este un singur creditor de asigurare, înscris în Tabelul preliminar, care deţine împotriva debitoarei A. S.A. creanţe de asigurare, conform art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Aşadar, poziţia procesuală pe care instituţia recurentă o are în dosarul de faliment al debitoarei A. este aceeaşi cu cea a C.N.A.N.D.R. S.A., şi anume de unic creditor de asigurare, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Din dispoziţiile acestui text legal rezultă că atât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cât şi ceilalţi creditori de asigurări sunt îndestulaţi din activele admise să reprezinte rezervele tehnice ale societăţii de asigurare în faliment, beneficiind de o prioritate absolută, aplicându-se în acest sens dispoziţiile art. 162 din Legea nr. 85/2016 privitor la distribuirea sumelor între creditori de acelaşi rang.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului-pârât subsumate greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. e) şi ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind chestiunea litigioasă a plafonului de despăgubire, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Deşi sesizarea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 29/2020 a privit situaţia juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esenţă, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment şi care, pentru identitate de raţiune, sunt incidente şi prezentei speţe.

Astfel, prin Decizia nr. 24136/17.09.2020, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererile de plată nr. x, 31066, 31053 şi 31052 din 27 aprilie 2016, respectiv nr. 29193/19.04.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) şi ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (fostă CNADNR) a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relaţia cu societăţile de asigurare care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată şi invalidată de Completul pentru soluţionarea unei chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 29/2020.

Statuările din cuprinsul Deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile şi speţei de faţă, atât timp cât societăţii reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2), într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.

În acest context, Înalta Curte reţine că toate criticile formulate prin cererea de recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către intimata-reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă.

Având în vedere Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum şi prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că atât dispoziţiile deciziei administrative atacate, emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cât şi poziţia procesuală a acestuia, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel încât, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 182 din 04 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 182 din 04 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.