Recognition of university diploma: prescription period commencement upon subsequent administrative request invoking ECHR Article 14

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 22 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, a solicitat obligarea pârâtului la recunoaşterea actelor de studii eliberate pe numele său ca urmare a absolvirii în mod legal a cursurilor de învăţământ superior organizate de către B. - Facultatea de Litere - Ziaristică Iaşi.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 19 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei acţiunii, invocată de pârât şi a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 19 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că motivarea instanţei de fond este greşită, întrucât s-a apreciat a fi identice două cereri doar prin raportare la obiectul acestora, considerând că ar avea mai puţină importanţă (sau chiar deloc) temeiul legal invocat.

Mai mult, prima instanţă a făcut distincţie între temei legal "principal" şi "secundar", cu toate că din cererile depuse la dosarul cauzei se poate observa clar că art. 14 CEDO este invocat ca temei legal principal şi nu secundar, suplimentar sau subsidiar. Astfel, nu se pot considera identice două cereri, chiar dacă au acelaşi obiect, dar sunt fundamentate pe două temeiuri legale distincte. Invocarea unui temei legal distinct face automat ca cererea să fie diferită, atât timp cât pretenţia nu a fost niciodată analizată prin raportare la noul motiv de drept invocat.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni începe să curgă de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii. Prin cerere, se înţelege în mod evident atât obiectul sau pretenţia/solicitarea propriu-zisă, cauza, dar şi temeiul legal invocat.

Or, este evident, în opinia sa, că atât timp cât cele două cereri au avut temeiuri legale distincte, nu se poate considera că acestea reprezintă în realitate una şi aceeaşi cerere. Chiar dacă solicitarea este aceeaşi, schimbarea temeiului legal face ca cererea să fie una distinctă.

În niciun caz nu poate fi apreciată cea de-a doua cerere ca reprezentând o încercare de repunere în termenul de formulare a contestaţiei administrative, acest lucru putând fi reţinut cel mult în situaţia în care cele două cereri ar fi fost identice, atât în privinţa obiectului, cât şi în privinţa temeiul legal invocat.

A considera altfel crede că ar echivala cu o veritabită denegare de dreptate, pentru că cererea sa, fundamentată pe art. 14 CEDO, a fost sustrasă controlului jurisdicţional prin admiterea excepţiei prescripţiei acţiunii. În consecinţă, calcularea termenului de prescripţie de 6 luni începând de la data de 14 aprilie 2020 (data soluţionării cererii intemeiate pe dispoziţiile O.G. nr. 42/2015, fără invocarea art. 14 CEDO) este greşită.

În concluzie, apreciind ca fiind prescrise răspunsurile din data de 03 februarie 2022 şi 14 aprilie 2022, instanţa de fond a constatat în mod eronat că prin formularea adresei din data 27 septembrie 2021 a urmărit exclusiv repunerea în termen, neluând în considerare că s-a invocat un alt temei de drept.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, din susţinerile reclamantei învederate prin cererea de chemare în judecată şi cererea de recurs, precum şi din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că aceasta a solicitat pârâtului M.E.N. recunoaşterea diplomei sale de absolvire nr. 9/27.08.1996, eliberată de instituţia de învăţământ universitar B., Facultatea de Litere-Ziaristică Iaşi, invocând drept temei legal, iniţial, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 42/2015, iar, ulterior, art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 42/2015 şi art. 14 din C.E.D.O.

Prin răspunsurile emise de pârâtul M.E.N. nr. 249591/3.02.2020, nr. 28424/14.04.2020 şi nr. 32907/27.09.2021, se arată că, în cazul reclamantei, nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 42/2015 pentru a se putea da curs cererilor acesteia de recunoaştere a diplomei de absolvire menţionate mai sus, neputând fi reţinută nicio situaţie discriminatorie deoarece în discuţie nu este aceeaşi categorie de beneficiari, iar tratamentul diferit nu este justificat de elemente precum cele de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, ci de reglementări cuprinse în O.G. nr. 42/2015, care reprezintă voinţa legiuitorului.

Criticile recurentei-reclamante privind modul de aplicare în cauză a prevederilor art. 11 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate.

Conform art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a acţiunii împotriva actelor administrative asimilate constând în cauză în răspunsurile pârâtului anterior menţionate care conţin un refuz de soluţionare a cererilor reclamantei în sensul solicitat de aceasta este de 6 luni de la data comunicării refuzului, acesta constituind termen de prescripţie potrivit prevederilor art. 11 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Totodată, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de recurs constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că termenul de 6 luni de prescripţie a acţiunii a început să curgă la data comunicării refuzului pârâtului nr. 28424/14.04.2020, iar nu de la data comunicării refuzului nr. 32907/27.09.2021, în condiţiile în care obiectul, cauza şi temeiul de drept principal invocat prin cererea adresată la data de 06 septembrie 2021 sunt aceleaşi ca în cererea soluţionată prin răspunsul nr. x/14.04.2020.

Invocarea ca motiv suplimentar a încălcării art. 14 CEDO nu este de natură să conducă la o altă concluzie în condiţiile în care chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, indică ca principală critică de nelegalitate a refuzului nr. 32907/27.09.2021 tocmai omisiunea autorităţii sesizate de a indica motivul concret pentru care a decis în sensul respingerii cererii de valorificare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 42/2015.

Acceptarea tezei contrare, susţinute de recurenta-reclamantă, în sensul că ultima cerere formulată ar fi prorogat momentul de început al termenului de prescripţie a dreptului de sesizare a instanţei, ar contraveni principiului securităţii şi stabilităţii raportului juridice, în virtutea căruia legiuitorul a instituit un anumit interval de timp, cu caracter rezonabil, în care subiectele de drept să depună diligenţe pentru recunoaşterea drepturilor sau a intereselor legitime pe care le consideră vătămate.

Nu în ultimul rând, în cauză nu poate fi reţinută nici critica recurentei-reclamante privind denegarea de dreptate, având în vedere că inclusiv în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa. Aşadar, în acest domeniu statele dispun de o anumită marjă de apreciere (Cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 1996).

În consecinţă, având în vedere că acţiunea a fost înregistrată la instanţă la data de 22 octombrie 2021, cu mult după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni de la data comunicării refuzului pârâtului nr. 28424/14.04.2020, inclusiv a termenului de decădere de 1 an, în mod corect a admis instanţa de fond excepţia prescripţiei acţiunii, invocată de pârât, respingând cererea de chemare în judecată a reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 19 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 19 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.