Interim suspension of fiscal warehouse license revocation based on state aid recovery debts: classification of obligations and well-justified case

Şedinţa publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 noiembrie 2022 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. - Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti - Serviciul Proceduri Vamale şi în Domeniul Produselor Accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili, a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 49 din 17.11.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2020, deţinută de S.C. A. S.A., cu sediul în judeţul Bihor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2/CA/2023 - P.I. din 09 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. - Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti - Serviciul Proceduri Vamale şi în Domeniul Produselor Accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 49/17.11.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2020, deţinută de S.C. A. S.A., cu sediul în jud. Bihor, emisă de pârât până la pronunţarea instanţei de fond, obligând pârâtul la plata sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2/CA/2023 - P.I. din 09 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcţia Vamală Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că sentinţa recurată este nemotivată, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpterea greşită a art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015.

Astfel, izvorul obligaţiilor de plată îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, prin care s-a stabilit faptul că: plata despăgubirilor acordate de tribunalul arbitrar constituit pe lângă Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii prin hotărârea arbitrală din data de 11 decembrie 2013 în cauza nr. ARB 05/20 Micula şi alţii/România unităţi economice unice din care fac parte B., C., S.C. D. S.A., S.C. E. S.R.L., S.C. F., G., H., I. şi J. S.R.L. constituie ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, ajutor care este incompatibil cu piaţa internă.

Faţă de această împrejurare, a considerat că sumele reprezentând ajutor de stat cu care A. S.A. figurează în evidenţa fiscală, au natura unor obligaţii fiscale, în sensul pe care această noţiune o are potrivit dispoziţiilor art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că, sub aspectul cazului bine justificat, corect instanţa de fond a reţinut considerentele deciziei nr. 1804/07.05.2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în cuprinsul cărora s-a stabilit că împrejurarea calificării obligaţiilor reclamantei constituie o împrejurare de natura a crea o îndoială serioasă a legalităţii actului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, în raport de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 33 din C. proc. civ., având în vedere că în cauză subzistă interesul părţilor în soluţionarea cauzei, urmează să respingă excepţia lipsei de interes.

În ceea ce priveşte cererea de recurs, Înalta Curte constată că primul motiv de casare invocat, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Faptul că recurenta - pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Considerentele instanţei de fond sunt coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele pârâtei este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, acesta este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 49/17.11.2022, emisă de pârâtă, s-a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/01.04.2020 deţinută de societatea reclamantă.

La baza luării măsurii pârâta a avut în vedere că societatea reclamantă figurează în evidenţele fiscale cu obligaţii fiscale şi obligaţii bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării, restante la data de 01 noiembrie 2022. Temeiul de drept avut în vedere a fost dat de dispoziţiile art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Instanţa de fond, analizând cererea de suspendare prin prisma condiţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a constatat că se impune admiterea acţiunii, reţinând contextul în care a fost emisă decizia menţionată, împrejurările anterioare, ordinea desfăşurării evenimentelor prealabile emiterii actului contestat, supunerea lor în mod repetat cenzurii instanţelor de judecată precum şi inconsecvenţa organului fiscal.

În speţă, prima instanţă a reţinut că există o îndoială puternică cu privire la legalitatea actului contestat, decurgând din criticile de legalitate formulate de reclamantă în motivarea cererii de chemare în judecată. Reţinând şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 1804/07.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015), curtea de apel a reţinut că aspectele invocate cu privire la calificarea naturii juridice a obligaţiilor reţinute sunt de natură să contureze o îndoială serioasă în privinţa modului în care organele fiscale au interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în raport cu situaţia de fapt.

Referitor la criticile recurentei-pârâte, deşi, de principiu, calificarea din punct de vedere fiscal sau civil a obligaţiilor reprezintă o operaţiune ce nu ar putea fi efectuată în cadrul unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ ce se bucură de prezumţia de legalitate, Înalta Curte reţine circumstanţele speciale ale speţei care conturează "cazul bine justificat", respectiv împrejurarea că obligaţiile avute în vedere la revocarea autorizaţiilor nu sunt simple "obligaţii fiscale restante", ci acestea rezultă din aplicarea Deciziei Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015 privind recuperarea unor despăgubiri plătite de Statul Român în temeiul hotărârii arbitrale I.C.S.I.D. Revocarea autorizaţiilor societăţii s-a făcut în considerarea existenţei unor datorii, calificate ca şi creanţe fiscale de autoritatea pârâtă, în fapt reprezentând suma acordată prin hotărârea arbitrală din data de 11 decembrie 2013, pronunţată în cauza ARB/05/20 de către Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor pentru Investiţii (ICSID) ca urmare a nerespectării de către România a unor obligaţii asumate prin Acordul din 29 mai 2002 privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiat între Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei.

În plus, se constată că prin sentinţa civilă nr. 398/14.07.2023, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2023, a fost anulată Decizia nr. 49/17.11.2022, emisă de pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti - Biroul Autorizări Mari Contribuabili.

Astfel, dincolo de raţiunile primei instanţe referitoare la îndeplinirea aparenţei de nelegalitate, se constată că decizia a trecut prin filtrul de judecată al primei instanţe care a dispus anularea acesteia. Această soluţie pronunţată în primă instanţă creează o puternică îndoială asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ, constituind un argu­ment în sensul existenţei cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Sub aspectul celei de a doua condiţii, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte apreciază că este valid argumentul reclamantei potrivit căruia punerea în executare a actului administrativ contestat este de natură a determina blocarea sau reducerea semnificativă a activităţii, cu consecinţe patrimoniale severe ceea ce reprezintă un prejudiciu material previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiţia pagubei iminente fiind astfel dovedită în cauză.

Înalta Curte, evaluând interesele comparative ale părţilor, apreciază că este mai prudentă soluţia de suspendare a actului administrativ contestat până la pronunţarea hotărârii asupra fondului. Dacă s-ar adopta soluţia contrară a respingerii cererii de suspendare, reclamanta ar putea suferi prejudicii considerabile prin executarea imediată a actelor contestate până la definitivarea hotărârii privind acţiunea de fond, prejudicii ce pot fi ireparabile ulterior, în eventualitatea admiterii acţiunii de fond.

În fine, Înalta Curte reţine că prezumarea unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activităţii reclamantei astfel cum s-a reţinut anterior nu echivalează cu o susţinere ipotetică, raportată la o pagubă viitoare şi incertă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de control judiciar apreciază că sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute, motivele invocate de pârâtă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reprezentantul intimatei - reclamante, reprezentând cheltuielile de transport şi, de cazare Înalta Curte reţine faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" şi, având in vedere înscrisurile ataşate la filele x, caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes.

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcţia Vamală Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2/CA/2023 - P.I. din 09 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 1.336,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.